Bistro timişorean pe uliţa trântită ca-ntr-o planşă machetată a unui oraş, pe alocuri renovată cu un strat de zugrăveală ce pe dedesubt e tencuită cu mişcări rapizi.
Printre scaunele câte patru, îmbrăţisând cu braţele lor rotunjite înapoi în poală, o masă mică, de răchită închisă la culoare, împletită coş, se mişcă hop-ţop şi tiptil câte un reprezentant al păsăretului domesticit, aici în Timişoara. M-a amuzat simbioza din interiorul acestui oraş balcanic, cum îl numea Henry Kamm în New York Times prin ’70 , dintre rezidenţii lui şi înaripatele pătate-n gri.
Peste nisipul de pământ şi urme de pietre sfărâmiţate şi de mizerii colorate, desfăşurate printre distanţele dintre dalele întinse ca un covor albastru prăfuit, văd fugind, împinse de urme de vârtej de vânt, pene aruncate de porumbei pe muzică instrumentală de acordeon franţuzesc.
Din paharul Lavazza, aşezat pe şerveţelul alb de pe farfurioara murdărită de o anterioară folosinţă, de lângă beţişorul alb şi el, şi de lângă pliculeţele de zahăr personalizate cu logo-ul localului, spumează pe buzele mele aroma de cafea uşor amăruie. Pe coala de hârtie A4, albă, goală de mâzgălelile gândirii, s-au picurat puncte de praf într-un strat fin ce îmi zgârie buricul mâinii aşezate pe ea. Îmi ţin pixul între degete şi mă ia strănutatul în mijlocul amiezii sub umbra umbrelelor lăbărţate. Să fi răcit de la soare? Sau de la aerul condiţionat de la lucru? Strănut şi îmi fonfăi nasul în cappuccino vienesse. Îmi şterg nasul aflat în picurare cu şerveţelul din farfurioară şi îmi propun să cumpăr în trecere un pacheţel de şerveţele nazale. Nu le găsesc niciodată în rucsac când am nevoie de ele.
O muscă îmi dă târcoale prin cană. Şi-a înfipt, grăbită să cerceteze, labele pe urmele ca de mozaic întărit de spumă cafenie. Tricouri negre la bărbaţii de pe aici şi modă de hipstereală la gagici, biciclete şi cămaşi în dungi pe lângă pălării şi limonade de mentă, de fructe tropicale, de diverse. Apa mea se cutremură pe măsuţa de lemn lăcuit şi mă gâdilă muştele astea imigrate pe mâinile mele. E o curiozitate tot mai mare un pix şi o hârtie lângă o faţă de tipă încruntată pe sub breton. Se întorc capete ca la teatru, se fixează ochii pe sub ochelarii de soare care ascund cearcănele de băutură şi party de dinainte de răsăritul soarelui. Pe un perete, întorcând coala, observ că mi-e adresat cu graffiti ” ITI TREBE COAIE SA FII O ZANA ” în contrast cu ghirlandele de muşcate roşii şi albe şi gardul verde din lateralul zidului. Îmi zic ca doar pentru mine ”Ars longa, vita brevis”. Se sorb halbele de bere blondă, se gesticulează în exprimare şi tipa din faţa spatelui înscris pe tricou cu rune, zice tare ca un ţiuit ”EDUCAŢIE”. Degetele scroll-uesc pe touchscreen-uri şi se ia lunchy-ul din plase de fast-food, apar tipi mai coafaţi ca mine cu ananaşi în mână, dispărând pe fond de ”temuţi interlopi” în local. Am trecut la sughiţat, apa cu lămâie mi-a fost remediu pentru începutul de răceală de vară dar stomacul meu e inundat şi diafragmul se contractă şi se lasă în jos peste epiglotă. Îmi mai torn apă după ce deschid dopul verde cu muştele umblând nestingherite pe braţele mele. Măcar de nu ar fi aşa de negre. Să fi fost verzi! Mai în ton cu natura şi spiritul momentului. Gândesc că dacă îţi bei cafeaua amară nu te mai invadează familia Muscidae. Deja e ridicol! Sorb din paiul tot negru, parcă e o prelungire de muscă de plastic şi el! ” AI DE CAPUL MEU!” prind din zbor exclamaţia unei fetişcane. Discuţiile sunt diverse în începutul acesta de după-amiază. ” Trebuie centură” e afirmaţia unui tipic timişorean. Altceva nou, îmi zic, e deja subliminal ca un refren de imn urban. Ce-a spus Robert Fico, premierul slovac la Banska Brystica ” Haideţi să fim sinceri, nici măcar nu suntem în stare să ne integrăm proprii cetăţeni de etnie romă-şi sunt cu sute de mii-, cum să fim capabili să integrăm oameni care au un stil de viaţa şi o religie total diferite?” se agită citind de pe smartphone un alt tricou.
” FEMEIA ASTA PUNE SUFLET ÎN CEEA CE FACE!”- ce aud îmi gâdilă orgoliul de sexe şi haide că mă concentrez pe acordurile de pian. Canţoneta franţuzească îşi continuă discursul melodic. Aerul e canicular şi îmbie la leneveală burlescă. Mai am o ultimă gură în pahar şi e pe terminate şi mina de pix.
Sper ca textul de față să nu fie mutat la Atelier, nici șters de către autoare.
For even if it needs a little revise i think it’s good enough to remain.
Continuă astfel, Ioana! Progresezi pe zi ce trece.
Pai nu e de Atelier! :) N-are pentru ce sa fie mutat.
Progres, progres, dar cam rapid! Pina si virgulele sint puse pe unde trebuie :) Iar textuletul e sincer si delicios ca un cappuccino.
PS Filozof mare autorul graffiti-ului :)