Capra şi Zeul tutunului

Deschisesem trei conserve de peşte afumat pe care le-am devorat cu-o pungă de crutoane. La sfîrşit ne-am şters pe mîini cu şerveţele igienice umezite. Adi a scos un rîgîit de om satisfăcut.
« Băi, da’ ce-aş pipa o ţigară acum, măi omule! »
« Tu cum ai început Adi să fumezi? » l-am întrebat de vorbă, ca să mai treacă timpul. Somnul îmi dipăruse.
« Ei, cum?! Ca toată lumea! M-a provocat unul mai mare în spatele blocului să pun ţigara în gură. Ia trage fumul în piept şi zi “Diiiii caii popii!” mi-a spus. Bineînţeles, ţigare fără filtru. Pe moment mi s-a făcut rău şi mălai-mare a rîs de mine, dar după cîteva zile am reîncercat » a spus, oftînd. Un necunoscut ar fi înţeles că regretă acel moment al primei încercări, dar eu ştiusem că de fapt ofta după o ţigară. Am aşteptat să continue, dar el nu a mai zis nimic şi atunci mi-am dat seama că nu era în toane de povestit.
« Eu am început-o într-o vacanţă la ţară. Nu într-un veceu şi nici ascuns în spatele blocului. La treişpe ani. N-am să uit niciodată seara de care vă povestesc. Eram cu gaşca de băieţi şi cu animalele după noi. Vecinul meu, Cristi, s-a urcat într-un nuc înalt şi ne-a urlat de acolo că putem să lăsăm liniştiţi vacile în porumbul CAP-ului. Nu era nici un paznic pe tarla. În juma’ de oră erau toate sătule burete şi atunci Cristi a dat să coboare. În loc să-i mulţumim, am pus-o de-un concurs de tras la ţintă cu bulgări de pămînt. Cristi era agil ca o veveriţă, iar trunchiul nucului nefirec de gros, aşa că al naibii a ajuns cu bine la sol, doar un pic albit de la ricoşeele prăfoase ale proiectilelor. L-am aşteptat să se calmeze apoi ne-am afundat în rîpele Cîrceiului – acel pîrîu din care rămăsese numai albia şi malurile, el fiind întotdeauna secat. Vacile se aşezaseră sătule la umbră. Numai capra lui Viorel Budeşteanu mai avea energie, cu toate că fusese şi ea în porumb. Stătea totuşi pe lîngă noi, ciupind vîrfurile tufelor de urzici. Marian a scos pachetul de ţigări şi ne-a servit pe toţi. Dădea bobîrnace în fundul pachetului şi ţigările ieşeau afară pe rînd, ca teleghidate. Am fost singurul care l-a refuzat. El a învelit pachetul în celofan şi l-a pus cu grijă înapoi în ascunzătoare. L-a vîrît adînc în scorbura din malul argilos. Ceilalţi l-au aşteptat respectuoşi să se întoarcă, ca să-şi aprindă el primul.
Ne uitam la el ca la un zeu. Zeul tutunului. Singurul care ştia să tragă ca lumea în piept şi să expire concentrat pe nas, ca oamenii mari. Putea să înghită fumul şi să-l dea afară după cinci minute, rîgîind vesel. Petrecusem ore urmărindu-l cum scotea cercuri alburoase pe gură, dar pentru ziua aia specială învăţase un truc nou. A fumat ţigara şmechereşte în colţul gurii, cu ochii puţin mijiţi, ascultînd zîmbitor cum sunau planurile noastre de viitor. Ne privea de parcă ştia că vorbeam prostii, planurile nedepinzînd pe atunci de noi, ci de părinţi sau de bunici sau de soartă. Oricum, el nu a spus nimic, ca şi cum fumatul era o ocupaţie vădit intelectuală, căreia trebuia să i te dedici complet, ca unei probleme de matematică. Ne-a întrerupt cînd îi rămăsese un chiştoc minuscul. Ne-a cerut să ne uităm la el şi s-a ridicat în picioare. A tras un ultim fum, cît să vedem că nu e vorba de o farsă şi cînd vîrful chiştocului s-a făcut roşu-incandescent, l-a luat cumva pe vîrful limbii, l-a răsucit rapid şi a închis gura cu ţigara înăuntru! A stat aşa cîteva secunde, după care a scos-o iarăşi la vedere între buze, expirînd calm fumul, ca şi cum nimic nu se întîmplase.
La naiba! Cine nu vrea să se apuce de fumat după aşa ceva?! Nu am mai rezistat şi i-am cerut prima mea ţigară.
Ne-am tolănit mai comod pe iarbă şi după ce-am terminat de pufăit am pus-o de-o miuţă interminabilă din care ne-a oprit într-un tîrziu lipsa apei. Ni se făcuse sete. Cum v-am spus Cîrceiul era secat şi nu era nici o fîntînă pe aproape. Cristinel s-a dat mare că el n-ar avea nevoie să plece şi ca un adevărat supravieţuitor mulsese nişte lapte din ţîţa vacii ţintind cu jetul direct în gură. L-a calmat însă genunchiul şters prin care protestase animalul. Ne-am strîns catrafusele şi am pornit fără grabă spre sat.
Viorele ce-are mă capra ta în gură?! a ţipat deodată cineva.
Ne-am răsucit alarmaţi spre capră. Incă se vedea clar un capăt de ţigare ieşindu-i dintre buze. Mesteca de zor, satisfăcută. Marian i-a ars furios o nuia peste bot:
Mi-a mîncat ţigările! Viorele, să vezi ce-i umflu botul!
Doar cu un an mai mic, Viorel Budeşteanu n-avea frică şi a pus mîna pe un par:
Numai încearcă!
L-am ajutat să prindă capra, care o luase de nebună prin vii, speriată de nuiaua primită. Ne-am apropiat pe rînd feţele de ea, fără să ne vină să credem. Duhnea a tutun mai rău ca o tutungerie, asta era realitatea. În ascunzătoare fuseseră două pachete pline şi unul pe jumătate, iar capra mîncase absolut tot!
Am dat de naiba acasă dacă o simte bunicul… Sau dacă o să pută mîine laptele a tutun, ce naiba mă fac? 
Am încercat să-l liniştim cum puteam, spunîndu-i că bunică-su e mult mai în vîrstă decît bunicii noştri, cu alte cuvinte mult mai ramolit. Unii i-au spus-o verde în faţă, că după optzeci de ani oamenii nu mai au miros, nici gust, şi n-ar avea nici văz, dacă nu ar exista ochelari. Deci să stea liniştit. Dar Viorel parcă presimţise el ceva. Nu era în apele lui în seara aia cînd ne-am despărţit.
Ziua următoare, înainte de amiază, a explodat bomba în sat. Capra lui Budeşteanu vomitase tutunul celor două pachete, împreună cu celofanul, în ieslea din grajd. Le găsise bunică-sa acolo, la prima mulgere, pe la şase, cînd oamenii normali încă dormeau. În cele două ore pînă să mă trezesc, satul era deja ajustat la o nouă realitate. Marian fusese bătut măr de taică-su cu cureaua, pentru că frati-său spusese de frică tot, apoi şi el, Cristi, fusese încins la palme. Lui Viorel Budeşteanu i-a scurtat taică-su şederea cu o săptămînă. A venit să-l ia mai repede înapoi la Baia Mare. Toţi cei din gaşcă fuseserăm pedepsiţi. Eu nu am mai avut voie să ies din curte, aşa că am fost nevoit să mă las de fumat de bine ce tocmai începusem… »
În timp ce povestisem, ei mă ascultaseră atenţi. De pe faţa lui Adi dipăruse orice urmă de ostilitate. Uitase complet de Mario, de mirosul de usturoi, de frica de container. Iar mie îmi dispăruse somnul, aşa că eram tentat să continui. Povestind din trecut, uitam de prezent, iar asta îmi făcea bine. Avea efect terapeutic asupra tuturor.
« Dar pînă la urmă capra aia nu a avut prea mult noroc… » spusesem într-o doară, aşteptînd o reacţie.
« De ce? » a întrebat Mario.
« Budeşteanu chiar îmbătrînise rău, îşi cam pierduse puterile. Nu mai era în stare să se îngrijească de o capră, iar nepoţii oricum veneau numai în vacanţe. La ce să o mai ţină, s-a gîndit. Iniţial a vrut să o vîndă, dar erau din ce în ce mai puţini amatori de lapte şi brînză de capră, din cauza mirosului care e cum e – mulţi nu îl suportă. Mai ales de cînd se aflase că mînca şi tutun, nu mai voia să o cumpere nimeni. Aşa că s-a mulţumit pînă la urmă să o schimbe şi a primit în locul ei doisprezece gîşte de la un văr de-al lui Stănică. Asta a fost cea mai bună ofertă pe care a primit-o. O duzină de gîşte contra o capră.


2 comments

  • Merci! O sa incerc sa postez si „compozitii” mai noi. Nu prea am avut timp de scris, asta de vreo trei saptamini si mai bine. Alta problema pe care o am: trebuie sa trag de mine sa scriu proza scurta. Nu ma atrage decit romanul, ca gen. Dar romanul cere timp si concentrare.. In schimb vad ca-s atras de editoriale si interviuri :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *