Cărarea

Ajunsesem la a doua oră de ,,mers întins și cu pas hotărât” pe care mi-o recomandase doctorul Dima și mă  simțeam destul de obosită. Totuși mergeam circa trei ore pe zi, de vreo patru luni, adică de când stăteam în sanatoriul din M. unde urmam un tratament complex menit să-mi vindece plămânii.
Mersul pe jos, prin pădure, făcea parte din tratament. Sărmanul doctor își răcise destul gura până mă lămurise că e neapărat necesar să merg pentru că ,,mișcarea și, mai ales, oxigenul….”Mă împotrivisem cât putusem, mai ales că mi se părea că făcusem destule eforturi pentru plămânii mei, renunțasem la țigări, la băutură, la nopți nedormite, la viața veselă pe care o dusesem în ultimii ani în marele oraș unde mă mutasem după despărțirea de N., până la urmă cedasem insistențelor lui și dorinței firești de a mă face bine. Cu toate astea, îmi mergea din ce în ce mai prost. Aveam senzația că tot tratamentul e inutil, dar altceva mai bun de făcut nu aveam, așa că mă plimbam, în fiecare zi, cam pe același traseu. Pădurea  nici nu mă încânta, nici nu mă îngrozea, mi-era indiferentă, probabil și fiindcă eram exagerat de atentă la fiecare senzație pe care mi-o producea oxigenul de la care așteptam acum o vindecare miraculoasă.
Brusc, mi-a atras atenția ceva, o cărare nouă pe care sigur n-o mai văzusem până atunci și care nu făcea parte din traseul pe care personalul sanatoriului îl marcase pentru ca noi, ,,plimbăreții”, să nu ne rătăcim. Cărarea cea nouă mă atrăgea irezistibil și m-am avântat pe ea, deși ar fi fost timpul să mă întorc, dar…
De cum am călcat pe această cărare, în afara traseului obișnuit, m-am simțit mai ușoară, parcă plămânii mei bolnavi și obosiți abia acum primeau o cantitate suficientă de oxigen. Mergeam acum , pentru prima dată, cu plăcere și mă simțeam tot mai bine și mai bine, că mi-a venit să alerg și am alergat… nu mai alergasem de ani….După multă vreme, mi-am dat seama că aproape nu-mi simt corpul, știam doar că există și-l percepeam vag, undeva, departe, departe părea și pădurea și fuga mea se transformase în zbor.
Da, aveam senzația că zbor printr-o baie de lumină, nu vedeam nimic clar, decât lumina aceea caldă, bună, populată de umbre vagi: un bebeluș vesel, o fetiță bosumflată, o fată tânără, o femeie….Nu pricepeam de ce venise atâta lume în pădure…brusc am realizat că eram doar eu, eu cea care am fost….
Pe lângă mine,  treceau  acum, parcă în vis, și alte umbre de care Soarta mă legase pentru un moment sau pentru mai multe … și-mi era atât de bine… Mă simțeam ușoară, liberă și pluteam spre un liman – nevăzut încă – al liniștii și împăcării cu toți și cu toate. De undeva, de foarte departe s-a auzit o voce:
–Întoarce-te, încă nu e timpul tău!
Am căzut din zborul meu liniștit și, în loc să simt sub palme pământul cald al cărării mele, am simțit cearceaful rece al patului de spital:
–Doctore, își revine….

Valentina Mușat

Sunt un om caruia ii plac povestile.