Când ești copil, te pomenești la un moment dat țintuit în iarbă sau în mijlocul terenului de joacă și te lovește un dor cretin de nu se știe ce, și îți imaginezi în contul lui că e vorba despre fericirea pe care trebuie să o găsești, cumva, în lume, și abia aștepți să crești ca să pleci în căutarea ei. Te îndrăgostești și te lovește din nou. Îndrăgostirea însăși e partea de la suprafața icebergului-melancolie. Și, în brațele acelui cineva îți trece, o vreme. Dacă e să fie o iubire împlinită, după un an-doi, te reapucă tânjeala, dacă e să fie o iubire chinuită, complicată, ești scutit de melancolie pe termen mai lung, iubirile neîmplinite durează mai mult. Uneori e pur și simplu un dor de ducă…
Era o poveste al cărei titlu mă fascina în copilărie: „Du-te departe, nu se știe în care parte, și adu cu tine ce nici tu nu știi prea bine”. Când obosești să te mai îndrăgostești e semn că intri într-o altă fază a melancoliei, în care nu mai cauți nici înăuntrul, nici în afara ta starea de grație, ci încerci să evadezi din tine, pentru că sunt momente când această fiară înfometată din sângele tău – melancolia – e atât de feroce încât până și ziua cea mai rea, cea mai urâtă, cea mai tristă, ziua în care te-a durut cel mai tare, îți pare un paradis pierdut.
*
Nu știu cum și din ce fac alții poezie, din ce sârme ghimpate din ce resturi de primăvară rămase pe sub unghii, din ce mlaștini ale trăirii, din ce măruntaie ale singurătății. Pentru mine poezia a fost mereu o luptă corp la corp cu melancolii de tot felul și cu sentimentul că domeniul absențelor cântărește tot mai greu pe zi ce trece.
Poezia mea e despre absențele esențiale, despre absențele care-ți compun și descompun ființa, despre prăpastia dintre timpuri, dintre faliile care îți alcătuiesc existența și pe care nu le poți unifica decât prin dragoste.
Când ești îndrăgostit dispar granițele dintre atunci și acum, dintre minte și trup, dintre ființa ta și a celuilalt.
Dragostea e o stare de agregare a sufletului din care a fost alungată melancolia.
De aceea tânjim după ea, pentru că aruncă peste bord toate umbrele și anulează prăpastia care se surpă în sinea ta în fiecare dimineață, pe stomacul gol, atunci când deschizi larg fereastra în diminețile de vară, însorite, și tragi în piept toată acea splendoare, o respiri și știi că frumusețea aceea nu i-a fost sortită nimănui, că frumusețea, orice frumusețe, e de fapt o rană și că indiferent dacă tu asiști la moartea ei sau ea îți va supraviețui nu sunteți niciodată contemporani.
“Frumusețea e ceva care îți arde mâna când o atingi”, spunea Mishima în ”Culorile Interzise”.
Frumusețea e suflul viu al fiecărei ființe particulare. Evident că nu poți capta așa ceva în cuvinte. De aceea scriem mereu și mereu același poem, pentru că încercarea de a captura năluca frumuseții e întotdeauna un act ratat. Dar și singurul mod de a supraviețui durerii de-a nu putea trăi în contact cu ea clipă de clipă.
*
Fiind o ființă solară, pentru mine melancolia e legată de ciclurile zilei și de zilele însorite. Cu cât e mai puternic soarele cu atât sunt mai pronunțate și umbrele, iar melancolia ține de domeniul umbrei.
E, pe de-o parte, în neputința de a fi contemporan cu soarele și, pe de altă parte, cu lumea care se rostogolește mult prea repede în noapte. Nu poți fi contemporan cu prezentul în care te miști. Nu poți trăi în același plan cu păsările și copacii, e sentimentul limitei și al izolării.
Uneori sufletul pare că ți-e absorbit de propriile abisuri ca de un hău fără fund. E o melancolie care apare, de obicei, în preajma amiezii… Începi să te simți dislocat, sfâșiat de o forță lăuntrică, care-ți împrăștie ființa în patru zări.
Dragostea palpabilă nu-ți poate astâmpăra pofta de dragoste.
Nici o apă nu-ți poate calma setea. Nici un sens nu-ți poate împăca criza de sens.
Melancolia amurgului e cea mai răscolitoare și, totodată, cea mai blândă. Cruzimea celei de la amiază e îmblânzită, la ceasurile serii, e ca o briză care transportă zvonuri din alte timpuri și locuri, dar care au, parcă, toate, ceva nepieritor și comun.
Vara, când se întunecă târziu, auzi râsetele copiilor care se joacă pe stradă, vocile părinților care îi strigă din ferestre, sunt aceleași de mii de ani, parcă, și ai impresia că amurgul îți restituie ceea ce răsăritul pare să-ți răpească; e, poate, un început de promisiune a învierii. Dacă splendoarea dimineții te face să te simți izolat și captiv într-un univers mai îngust decât cel din care sufletul aspiră să facă parte, dacă la amiază îți simți înfrântă și sugrumată pasiunea și te încearcă nevoia neputincioasă și disperată de a o investi în ceva concret, la apus orizontul ți se deschide arătându-ți faptul că sufletul îți e, totuși, imponderabil și se poate sustrage izolării.
Frumusețea e forța motrice a melancoliei sau, altfel spus, melancolia e frumusețea care pulsează în adâncul ființei proprii ca o inimă mereu conștientă de mortalitatea ei.
Melancolia nopții e una grea în care se amestecă și sevele angoasei.
*
Melancolia e materia primă a trăirii romantice. E însuși suflul liric care face ca poezia să fie poezie, ca arta să fie artă, e un duh al morții care poate fi trăit.
Pragmaticul spune: viața trebuie să meargă înainte, melancolia e o boală, e depresie, trebuie combătută. Romanticul spune, dimpotrivă: moartea, pe care o urăsc din rărunchi, nu mă poate condiționa și alege ca viața să nu mai continue, ci să rămână încremenită în acel moment de grație de care și-a legat centrul de greutate al iubirii. Cumva alege moartea ca mijloc de eternizare a unui fragment de viață desăvârșită. Pragmaticul alege viața ca mijloc mortificator al acelui moment, ca formă de anulare a greutății lui.
Dar o au cu toții, până și clasicii cei plini de armonie, până și înțelepții antici.
Melancolia gravă și întrucâtva morbidă a romanticilor s-a preschimbat în melancolia angoasată și nevrotică a expresioniștilor care explodat în varii sortimente de melancolie în trăirile existențialiștilor.
La marii scriitori existențialiști melancolia e, în speță, dor, un dor cu sau fără obiect, o dislocare a sufletului din prezent și o suspensie a acestuia în vidul unei contemplații aducătoare de neliniște.
La Ernesto Sabato, melancolia e mai degrabă de factură proustiană, e asociată nostalgiei și perderii unor ființe dragi, îmbătrânirii, chemării unor drumuri fără întoarcere sau cântec de sirenă. Paradisul său pierdut e unul terestru, e meleagul temporal al copilăriei și adolescenței.
La Aldous Huxley e nevoie acută de puritate și de adevăr, de valori cardinale. Melancolia lui e a unui spirit mult prea liber, care tânjește după dicteul unui destin implacabil.
La Marguerite Yourcenar, dimpotrivă, melancolia e legată de un mult prea copleșitor sentiment al destinului. Avatarurile ei nu-și pot modifica soarta, sufletele lor trăiesc în captivitatea unor trasee interioare pe care nu le pot schimba.
La Hermann Hesse, melancolia e dragoste neîmplinită, și o tânjeală cu accente grave după perechea perfectă, după o patrie, după un sens absolut. E o căutare de sine prin altceva decât expansiunea eului propriu care eșuează în singurătate.
La Orhan Pamuk melancolia e legată de trăitul printre ruine, de coabitatea cu fantomele, de amestecul timpurilor într-o lume cu o ereditate încărcată în care toate iubirile sunt ucise din fașă și din sângele lor sunt aduse ofrande unor tradiții pe care nimeni nu le iubește, dar toți li se supun.
La Vladimir Nabokov, melancolia e neputința de a te menține în starea de grație, e un sentiment al risipei și căderii.
La Albert Camus, melancolia a întotdeauna legată de o lume primordială, transcendentă gândirii și experienței individuale. E starea pe care o ai, pe țârmul mării, când realizezi că prin tine respiră Primul Om și că viața e o continuă despărțire de ceea ce investești în ea. E zgomotul surd al valurilor, respirație a planetei care-și deșiră identitatea și îți distruge forma pentru a te recompune undeva, cumva.
La Milan Kundera melancolia e, desigur, sentimentul că ”viața e în altă parte”.
La Yukio Mishima melancolia e o sfâșiere intimă pe care o simți atunci când realizezi că ești singur și în ardoare și în durere, și în voluptate și în cădere și în brațele mamei sau iubitului.
La Italo Calvino melancolia e legată de viziunea unor realități și destine paralele, pare că sufletul lui ar vrea să trăiască mai multe vieți simultan.
La Thomas Mann, melancolia e așteptare, e starea de veghe a sufletului, care pare că asistă, de undeva de la o fereastră la modul în care trece viața, chinuit de o dorință arzătoare de-a alerga.
Melancolia lui Yasunari Kawabata e una care țipă ca o pasăre în tăcerea nopții. O dâră de sânge pe zăpada imaculată. E un fel de a fi rezonanță cu durerea oricărei ființe vii, sufletul lui e prezent, în melancolie, alături de toți damnații, muribunzii, betegii, amanții părăsiți.
La Nikos Kazantzakis melancolia e un fel de tânjeală după ceva ce nu există decât în afara timpului.
La Danilo Kis e o dorință chinuitoare de a transcende îndoiala, paradoxurile, dualitățile, o stare interioară de șah etern.
La Ernest Hemingway e o poftă de viață atât de intensă încât nici o experiență concretă n-o poate cuprinde și astâmpăra.
La Franz Kafka melancolia e prăpasia dintre viața interioară și cea cotidiană.
Există o carte foarte bine documentată a lui Andrei Pleșu – ”Despre Melancolie” – o recomand.
*
”La mare! La mare! strigau copiii minunați dintr-o carte a copilăriei mele. Am uitat totul din cartea aceea în afară de acest strigăt: la mare! și, prin Oceanul Indian până pe bulevardul Mării Roșii, de unde auzi crăpând, una câte una, în nopțile tăcute, pietrele deșertului care îngheață după ce au ars, ne întoarcem la marea străveche pe care strigătele amuțesc [… ] Fermecătoare spaimă de a fi, vecinătate dulce a unei primejdii al cărei nume nu-l cunoaștem, oare a trăi înseamnă doar a goni spre propria pierzanie? Întotdeauna mi s-a părut că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri regești” Albert Camus, Vara.
Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.
Ce inseamna sa fii femeie, cum va intelegeti voi imediat.. eu nu am priceput nimic din fraza de mai sus. Daca e neimplinita, din contra te gindesti la ea tot restul vietii, adica melancolie long term.
M-a dat gata catalogarea melancoliilor pe autori. nu m-as fi gindit la Hesse sa spun „tinjeala cu accente grave a unui sens absolut” – f potrivit.
La Kafka, as nuanta asa: „melancolia dupa o viata obisnuita pe care stii ca esti destinat sa nu o ai.”
Foarte potrivit la Kundera: Viata e exact acolo unde nu ma aflu eu dar poate am fost si as mai vrea sa fiu.
Melancolia lui Nikos Kazantzakis (din Zorba) e „balcanic” de apropiata de a lui Pamuk (din Zapada) dar la primul e dupa o etapa a vietii, la al doilea dupa un micro-univers.
Cornel, de unde ți se trag ție ideile atea sexiste? ca empiric nu se atestă.
Iar te iei ca etalon de masculinitate?
Aceasta frază o înțeleg și o confirmă,mulți dintre bărbații pe care îi cunosc, ideea am citit-o, într-o formă sau alta, în vreo duzină de carți scrise de bărbați (chiar am sa îți fac o listă cu citate) și e un truism în fond. NU există barbație și feminitate în spirit și în gândire, ce Dumnezeu! Trei și cu trei fac șase pentru ambele sexe…
Deci chiar nu.
Bine scris, mai ales în primele două părți, anumite subtilități sunt foarte bine subliniate acolo. Un pasaj m-a făcut să-mi amintesc de condiția geniului, obsesia eminesciană (melancolia geniului vine de fapt de la condiția sa eternă de incompatibilitate, dar și din neputința de a iubi ca om). Apoi, s-a pus punctul pe I când a intrat în scenă Romantismul. Mi-a plăcut, și scriitorii din final au venit ca niște coloane de susținere a totului, granzi și intangibili în ramele propriilor lor sisteme de gândire.
Din contra, sint feminist, toata lumea pe site deja stie asta…
Zic si eu la fel ca Pavel si Carmen, bine scris!
„Vara, când se întunecă târziu, auzi râsetele copiilor care se joacă pe stradă, vocile părinților care îi strigă din ferestre, sunt aceleași de mii de ani, parcă, și ai impresia că amurgul îți restituie ceea ce răsăritul pare să-ți răpească; e, poate, un început de promisiune a învierii.”
Bag și eu seama că ești feminist… tocmai de aceea mi-am permis sa spun, cât îmi ești de drag. Și pe prietenele mele de-acasă feministe din sexiste nu le scot…că pun(eți) mult prea multe în cârca ”genului”, îl burdușiți ca pe măgar cu sarsanale de tot felul. Frate, din punctul meu de vedere e relevant că ești femeie doar la maternitate, când naști și… mă rog… puțin înainte…
O analiză profundă şi fermecătoare a melancoliei . Mi-a plăcut în mod special „E, pe de-o parte, în neputința de a fi contemporan cu soarele și, pe de altă parte, cu lumea care se rostogolește mult prea repede în noapte. Nu poți fi contemporan cu prezentul în care te miști. Nu poți trăi în același plan cu păsările și copacii, e sentimentul limitei și al izolării.”
Sunt nişte mici typos la „Îndrăgostirea însăși e partea de la supragața icebergului-melancolie” – suprafaţa
„o forță lăuntrică, care-ți împărșite ființa în patru zări.” -împrăştie
„adu cu tine ce nici tu nu știi preabine.” – prea bine
„..Singurul mod de a supraviețuii durerii” – de a supravieţui.
Aici nu prea sunt de acord cu Pavel referitor la stâlpii sau grinzile care susţin eseul pentru că el este foarte reuşit în sine, iar scriitorilor menţionaţi e de preferat să nu le punem aceste etichete uşor limitative, deşi înţeleg rolul pe care ai dorit să îl aibă în discurs- un plus de fluenţă şi de farmec prin exemplificare. Totuşi eu una nu aş putea să vorbesc despre melancolie şi romantism fără să mă gândesc la „Geniu pustiu”, la „Sărmanul Dionis” sau la „Avatarii Faraonului Thla” şi de ce nu la Byron ? Tocmai de aceea cred că ai explorat superb toate faţetele melancoliei fără a avea neapărată nevoie de acei „stâlpi de susţinere”. Cu citatul acela din Kafka închei superb. Întotdeauna te citesc cu plăcere, curiozitate şi interes.
Mulțumesc frumos de apreciere și de corectură. Niciodată nu îmi văd singură greșelile.
Ce am încercat, numind tipul de melancolie al fiecarui autor, a fost să arăt că fiecare conștiință are parte de melancolia proprie și de umbrele proprii, că melancolia nu este o constantă universală.
Vreau să aduc câteva completări acestui frumos eseu, din perspectivă filocalică. Melancolia, ca stare de insatisfacție inefabilă a spiritului, ca sentiment de neîmplinire metafizică, este în general catalogată de teologii creștini la capitolul păcate, fiind alimentată de existența unei anumite mândrii, sau păreri prea bune despre sine, care ne stârnește impresia că ni s-ar fi cuvenit mai mult decât ceea ce am primit. Complacerea în această stare poate conduce către deznădejde. Deznădejdea este unul din puținele păcate care nu pot fi iertate de Dumnezeu, în accepția teologiei creștine, pentru simplul motiv că cel deznădăjduit nu mai crede în salvare. Lucrurile sunt mai nuanțate însă, foarte personale și dinamice. O analiză bine-venită.
Mulțumesc frumos de comentariu și de apreciere. Știam de perspectiva filocalică, dar cum nu rezonez cu ea, nu m-am gândit s-o pomenesc. Tind să cred că, prin melancolie, creștinii de care spuneți, au în vedere cu totul alt tip de trăire decât romanticii și descendenții lor, de care am amintit. Mi-am dorit ca eseul să fie unul care mă reprezintă, nu unul ”savant”.