Ce-o fi?

În sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

*

Scufița Roșie mergea gâfâind prin pădure, cu un coș cu merinde pe care mămica ei îl pregătise, către căsuța bunicii. Căsuța era departe rău, la marginea cealaltă a pădurii, iar coșul mare și greu. Pentru acestea era de vină autorul poveștii. Pentru faptul că avea de îndeplinit astfel de corvoadă era de vină tatăl Scufiței Roșii care nu acceptase ca bunica – mama mamei Scufiței – să vină să locuiască cu ei.
Scufița Scufiței Roșii era, bineînțeles, roșie. Fața Scufiței Roșii era și ea roșie de atâta efort. Transpirația de pe fața ei cea roșie era transparentă, dar sângele care iriga glandele ce produceau transpirația era la rândul său roșu. Verde era poienița prin care Scufița Roșie tocmai se îmtâmpla să treacă. În mijlocul său, înconjurată de flori albe, albastre, galbene, era o băncuță. Brună. Cine o pusese acolo – poate chiar autorul poveștii (iarăși?!) – era mai puțin important. Scufița Roșie puse coșul jos, în fața băncuței și răsuflând ușurată dădu să se așeze. Simți că o înțeapă ceva la spate.
– Hi! Ce-o fi? zise Scufița Roșie îndreptându-și poziția.
Banca părea curată. Dădu să se așeze din nou. Aceeași înțepătură.
– Hi! Ce-o fi?
Primul ei gând fu că lupul pusese la cale o nouă glumă proastă. Își aminti însă că lupul își depusese cererea de pensionare și părăsise lumea poveștilor cu ceva timp în urmă. Se săturase săracul să fie tăiat pe burtă, umplut cu pietroaie și cusut înapoi sau ars într-o groapă cu lemne de către o capră iresponsabilă ce-și lăsase copiii singuri acasă (unde e protecția copilului când avem nevoie de ea?!) sau să cadă prin horn într-un cazan cu apă clocotită. Se zvonea că trăia acum în lumea reală, că îl chema domnul Lupu și că, în virtutea faptului că își putea schimba părul și păstra năravul, avea o carieră politică de mare succes.
Scufița scoase telefonul și-l sună pe – cine altcineva dacă nu pe – vânător. Numărul lui era primul pe lista de favorite. Întâmplarea făcu ca telefonul să zbârnâie în buzunarul vânătorului tocmai când acesta scosese cuțitul și se pregătea s-o înjunghie pe Alba ca Zăpada, să-i scoată inima și ficați, ca să le ducă reginei.
Vânătorul băgă cuțitul înapoi în teacă și răspunse:
– Ce vrei? Ți-am spus să nu mai mai bați la cap, că am treabă! Lupul a ieșit la pensie, ursul este încă prins cu coada în balta înghețată, pe zmei am auzit i-a omorât Făt Frumos pe toți… Ce mai e acum?
– Vino repede, există ceva neobișnuit în pădure.
„Doar trăiești într-o poveste, este normal să existe ceva neobișnuit în pădure!”, zise în sinea sa vânătorul, însă pentru că Scufița Roșie era una dintre caracterele lui favorite îi răspunse scurt, „bine, vin”, și se făcu nevăzut.
(Dacă vi s-a spus sau ați citit undeva că Alba ca Zăpada l-a implorat pe vânător să n-o omoare și că frumusețea, gingășia și nevinovăția ei l-ar fi impresionat pe acesta, să știți că toate sunt doar povești de adormit copiii. Adevărarul motiv pentru care inima și ficații Albei ca Zăpada nu au ajuns în omleta reginei este telefonul Scufiței Roșii.)
Acum, ori că toate întâmplările din toate poveștile din lume se petrec în aceeași pădure, în luminișuri aflate la o aruncătură de bâț unul de altul, ori că avea puteri paranormale și se putea teleporta, ori că în lumea inventată în care trăia orice era posibil, vânătorul ajunse aproape instantaneu în poienița în care se aflau Scufița Roșie și băncuța buclucașă.
La îndemnul Scufiței, vânătorul dădu să se așeze pe băncuță. Și imediat simți că îl înțeapă ceva la spate.
– Hi! Ce-o fi? exclamă.
– Asta am zis și eu, îi răspunse Scufița Roșie. Nu-i așa că se întâmplă ceva neobișnuit în pădure?
De data asta, oricât de mică și de proastă ar fi considerat-o vânătorul pe Scufiță (cum altfel se putea explica faptul că în trecut se lăsase înșelată de fiecare dată de lup crezând că este bunica, cu tot botul lui cel lung și părul de pe față), se simți nevoit să recunoască că fetița avea dreptate. Își trecu palma pe suprafața băncii și nu simți nimic. Dădu să se așeze din nou… aceeași înțepătură în părțile moi. Trebuia să se asigure că ceea ce se întâmpla e aievea, că nu căzuseră, el și Scufița Roșie, în capcana vreunei vrăji, dintre cele care înțesau lumea poveștilor, așa că se hotărî să apeleze le alte personaje de poveste.

*

Mai înainte, de aici este palatul în care locuiește Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Aceasta este înconjurat de o pădure deasă și înaltă, unde stau fiarele cele mai sălbatice din lume. Zi și noapte ele păzesc cu strășnicie palatul și sunt foarte multe. Cu dânsele nu este chip să ne luptăm, deci ca să trecem prin pădure e peste poate

*

Primii pe care îi sună fură cei șapte pitici. Avea totuși de gând să-și termine misiunea pe care Maștera, mama vitregă a Albei ca Zăpada i-o încredințase și era mai bine dacă o putea face fără martori, cu Alba ca Zăpada singură în cășuța piticilor.
Rând pe rând, Doc, Hapciu, Rușinosul, Voiosul, Somnorosul, Mutulică și Morocănosul încercară să se așeze pe bancă și săriră în sus când simțiră înțepătura, rând pe rând exclamară „Hi! Ce-o fi?” cu excepția Morocănosului care zise morocănos:
– Hi! Ce-o fi? Faci mișto de noi?!
Apoi le chemară pe cele douăsprezece lebede împreună cu sora lor. Din nefericire chemarea le prinse chiar în momentul în care îmbrăcau cămeșile din urzici, așa că se prezentară în poieniță arătând ca naiba, jumătate prinți, jumătate lebede, jumătate cine știe prin ce materie intermediară se întâmplau să treacă în transformarea de la lebădă la om.
Urmară treisprezece încercări de așezare pe băncuță și treisprezece „Hi! Ce-o fi?”.
Următorul chemat fu Motanul Încălțat. Istețel și descurcăreț, cam toți își puseră speranța în el, însă sfârși prin îi dezamăgi pe toți, pentru că nici el nu fu în stare să rezolve misterul. Același lucru se întâmplă și cu Croitorașul cel Viteaz, care se dovedi că se cam dădea viteaz degeaba.
Dănilă Prepeleac, aflat în trecere, încercă și el banca, scoase un „Hi! Ce-o fi?” și după ce o cercetă cu atenție (atenție de specialist ce l-a băgat pe Scaraoțchi în sac adică) concluzionă că, deși părea treabă drăcească, treabă drăcească nu era. Altfel ar fi rezolvat-o.
Fiecare începu să sune disperat rudele și prietenii sau caracterele favorite din alte povești. Apăru până și cocoșul moșului împreună cu fata moșului. Găina babei și fata babei, amândouă leneșe, nu cadadicsiră să se se deplaseze.
O licărire de speranță îi cuprinse pe cei prezenți când cocoșul sări pe băncuță și slobozi un cucurigu de îi asurzi pe toți, nepărând a fi deranjat de nimic. Harap Alb îi ceru să se lipească cu burta pe bancă ca și cum ar fi stat pe ouă. Cocoșul moșului refuză categoric să facă asta, era sub demnitatea lui – ce, el e cloță? – și cedă numai după lungi insistențe ale asistenței și după ce Harap Alb deveni harap negru de supărare. Însă imediat ce dădu să se așeze simți că ceva îl înțeapă în burtă și sări în sus cârăind și cucurigând. Nenorocita de găină a babei fusese acolo înaintea lui, gândi, și-și pierduse mărgica pe bancă. Scurmă cu ghearele și ciocăni cu ciocul, de-a lungul și de-a latul, blănile băncii, lustruite de vreme și de funduri de personaje de povești, dar nu găsi nimic.

*

La însoțirea lor, stăpânele casei îi dădură voie să meargă prin toate locurile din jur, pe unde își dorea el, numai pe o vale, pe care i-o și arătară, îi ziseră să nu meargă, căci nu va fi bine de dânsul.

*

Între timp poienița se umpluse de lume. Vine vorba de lume, pentru că de-a valma, amestecate, erau ființe umane, animale vorbitoare sau nevorbitoare, dar și ființe fantastice, existente în numai lumea poveștilor, precum Scorpia și Gheonoia, care, după ce își recuperaseră capul, respectiv piciorul din traista fiului de de împărat, deveniseră personaje oarecum pozitive.
Înghesuiala devenise foarte mare, mai mare decât la toate nunțile împărătești, de prinți și prințese, de Feți Frumoși și de Ilene Cosânzene care se întâmplaseră sau despre care se povestise vreodată; atât de mare încât în ea se pierdură și Hansel și Gretel la întoarcerea spre casă, cu totul șirul de pietricele pe care îl lăsaseră în urmă și care se întâmpla să treacă prin mijlocul poieniței. Pietricelele fuseseră călcate în picioare și împrăștiate, cine să le mai dea atenție acum când tuturor le stătea mintea doar la dezlegarea misterului.
Curios lucru însă poienița părea să se lărgească pe măsură ce din ce în ce mai multe personaje se alăturau mulțimii. Acum nu mai era o poieniță, era o adevărată vale defrișată. Dar pentru că, așa cum ziceam mai sus, în lumea aceasta inventată orice era posibil, faptul nu păru curios celor prezenți. Toți erau concentrați, așa cum am zis, pe băncuța din mijlocul poeniței. Un sentiment de nerăbdare, de sfârșeală, de rău augur îi cuprinsese. Era posibil să fi fost și de la soarele care, uimit de întâmplare, se oprise la amiază și de vreo câteva ore îi bătea în continuu în cap.
– Stăm ca pe ghimpi, comentă Nastratin Hogea, cu mâna dreaptă agățată de căpăstrul asinului, prinvind lung la băncuță.
Pentru personajele noastre remarca avu un efect de evrica. Exact asta se întâmpla când încercau să stea pe bancă: simțeau înțepătura pentru că… stăteau ca pe ghimpi. Și pentru că nu reușiseră să găsească o explicație continuaseră… să stea ca pe ghimpi. Și totuși explicația nu era suficientă. Ce îi făcea să se simtă astfel în prima fază? Și de ce tocmai banca aceasta, în mijlocul poieniței acesteia în care se intersectau firele atâtor povești aflate în pădurea aceasta care crescuse din peria aruncată pe spate de Făt Frumos.
– E o capcană! începu să strige iedul cel mic țopăind în jurul băncii. E o capcană!
Aceasta fu scânteia care transformă statul pe ghimpi în panică.
– E o capcană! Nu deschideți, nu e mămuca, e o capcană! continuă să strige țopăind iedul, însă în comoția care se creease nimeni nu băgă de seamă că nu era nimic de deschis și nimeni nu acordă atenție caprei care reușise să se debaraseze de frunzele din buze, de snopul de flori de la subsuori și drobul de sare din spinare și încerca să intervină:
– Vă rog să nu-l băgați în seamă, a rămas puțin șocat de când și-a văzut frățiorii hărtăniți și haliți, sângele lor spoit pe pereți și căpățânile în geam.
Aceasta trebuia să fie explicația. Banca fusese doar capcana care adunase toate personajele pozitive la un loc. Ceva rău urma să se întâmple, ceva pus la cale de mașterile, vrăjitoarele, zgripțuroaicele, balaurii, zmeii, spânii, scaraoțchii…

*

Se pregătiră de plecare, se îmbrățișară cu femeile și, după ce-și luară ziua bună unul de la altul, porni, lăsându-le suspinând, cu lacrimi în ochi.

*

– E o capcană! E o capcană! chirăitul Mașterii (împărăteasa cea rea, mama vitregă a Albei ca Zăpăda adică) puternic și ascuțit îi încremeni pe toți.
Amuțiți de uimire, nevenindu-le să creadă ochilor (unii chiar se frecau la necredincioșii ochi sau încercau să-și vină în fire dându-și palme – copite, gheare – peste față), personajele noastre se zgâiau la Mașteră care, cu oglinda fermecată într-o mână și cu cealaltă cuprinzând-o pe Alba ca Zăpada pe după umeri continua să țipe, cât o țineau boșogii…
– E o capcană, e o capcană!
Apoi, văzându-i pe toți cu gurile căscate, se opri brusc și încercă să se scuze povestind cum, după ce oglinda fermecată îi spusese că tot locul doi la concursul mondial de frumusețe ocupa, plecase în pădure să afle ce se întâmplase. Acolo o găsise pe Alba ca Zăpada rătăcită și speriată de moarte. Bine că se dusese că altfel cine știe ce i se putea întâmpla bietei fete, singură în hățișurile acelea pline de fiare sălbatice. O salvase și plecaseră să-l caute împreună pe nenorocitul de vânător care nici măcar o treabă simplă precum înjunghierea unei fete fără apărare n-o putuse duce la bun sfârșit.
Nenorocitul de vânător se făcuse mic, mic și se ascunsese în spatele unui balaur.
Balaur?
Da! Privind în jur, personajele realizară că nu numai cele bune se strânseseră în poieniță.
Ici era Cenușăreasa înconjurată de surorile vitrege, iar lângă ele mama vitregă cu vulpea întinsă ca o cațaveică în jurul gâtului. Fata babei, găina babei, chiar și baba însăși erau și ele de față, admirând-o. Colo câteva vrăjitoare strânseseră vreascuri și ierburi și puseseră de-o supă într-un ceaun uriaș, că doar trecuse ceva vreme de când se aflau aici și în curând avea să le vină la toți foame. Și mai încolo câțiva Feți Frumoși erau înconjurați și depănau amintiri cu un grup de zmei, care cu șapte capete, care cu trei, doi, unul sau nici unul, depinde în ce stadiu al luptei îi prinsese apelul de a veni în poieniță. Chiar și domnul Lupu se întorsese din lumea poveștilor de adormit oameni mari în lumea poveștilor de adormit copiii și împrăștia plinate electorale în stânga și în dreapta. Cine știe, poate vreunul dintre ele va sfârși prin a fi reprodus în vreo poveste și-l va ajuta când se va întoarce din nou în politică. Iar înspre margine, Ivan Turbincă, ce mai devreme își dăduse cu părerea despre situație, se înjura de mama focului, ca într-o dezbatere televizată, cu Scaraoțchi.
Părea că multe dintre personaje uitaseră motivul pentru care veniseră aici.
Și atunci, zburând pe deasupra capetelor tuturor și aterizând chiar în fața băncii buclucașe, apăru calul. Calul năzdrăvan, fosta mârțoagă costelivă și răpciugoasă care mâncase jeratic și devenise superarmăsar. Calul năzdrăvan și înțelept, cel care vorbea limbile omenești și care era posesorul unui număr impresionant de sfaturi bune pentru prințișorii doritori de glorie care nu-și șterseseră încă bine mucii de la nas. Calul năzdravan, care putea zbura ca vântul și, mai ales, cu viteze apropiate de cea a luminii, ca gândul.
– Fraților, strigă, ceva rău e pe cale să se întâmple!
– Mie-mi spui, strigă și Scufița Roșie care încă se afla lângă băncuță, cu ochii roșii de plâns pentru că cineva îi furease merindele din coș. Bunicuța are să moară de foame!
– Lasă-mă Scaraoțchi în pace cu bunicuța ta, îi zise calul, nu vezi că ea e cea care a mâncat merindele?!
Și într-adevăr, sub băncuță, la umbră, cu burta plină dormea bunicuța, visând că are să vină lupul s-o mănânce.
– Să vă spun ce mi s-a întâmplat! continuă calul…
Și le povesti cum, întorcându-se cu fiul de împărat căruia i se făcuse dor de familie, avusese surpriza ca în cale să nu mai găsească nimic din lumea poveștilor prin care călătorise la început. În ținuturile Scorpiei și Gheonoaiei erau acum orașe cu blocuri, străzi asfaltate, mall-uri, cazinouri, restaurante, clădiri moderne de birouri din oțel, ciment și sticlă…
– Ei, lasă-mă, zise Scorpia, ești sigur că n-ai păscut ceva iarbă din aia?…
…Și cum se pierduse la intrarea în fosta capitală a regatului pentru că luase ieșirea greșită la un nod de autostrăzi cu nu știu câte benzi. De zburat nici nu se mai punea problema din cauza cablurilor de tot felul care se împleteau pe cerul orașului ca o plasă tocmai bună de prins cai năzdrăvani sau din cauza dronelor, elicoperelor și avioanelor care spintecau văzduhul în toate părțile.
– E numai vina ta, ți-am spus să nu mai zbori ca gândul, zise unul dintre Feți Frumoși care la curtea tatălui său studiase, pe lângă echitație, scrimă, oratorie, codul bunelor maniere, dans, etc., și teoria relativității. Cine știe cu câte mii de ani în viitor te-ai întors.
– Nu-i adevărat, lumea poveștilor e atemporală, îi replică calul. Ar fi trebuit să găsesc tot lumea poveștilor. În schimb am găsit lumea reală, a oamenilor obișnuiți. Și în ea nici un personaj de poveste… Chiar așa, cu voi, ce este cu voi, toți, aici?
– Ce e cu noi? Ehe, zise domnul Lupu – sau lupul, cum vreți să-l numiți – lumea reală nu mai are nevoie de noi. Oameni obișnuiți au acum televizoare, au computere, au internet, au telefoane inteligente, au feisbuc, au reprezentanți aleși, are cine să-i amăgească…
Cineva, poate chiar o inteligență artificială, dintre cele despre care domnul Lupu aflase că se foloseau acum cu mare succes la amăgirea oamenilor obișnuiți, creease banca aceea brună în mijlocul pădurii celei verzi, special ca să fie găsită de o fetiță cu scufiță roșie și fața roșie de oboseală, ca să-i facă să simtă cum stau ca pe ghimpi, fără să știe de ce. Și ei ca proștii se lăsaseră duși de nas, veniseră grămadă ca la bâlci, părăsiseră lumea magică… Chiar așa, ca proștii! Chiar nu-și daduseră seama că în mod normal, în lumea lor, n-ar fi trebuit să existe telefoane mobile prin care să se apeleze unii pe alții?
– Fugiiiți! Începu să trige din nou iedul cel mic. Fugiiți! O să ne mănânce pe toți! O să mânjească pereții cu sângele nostru. O să ne pună căpățânile în geam!…
În panica ce se așternu din nou, nimeni nu realiză despre ce geam – ori despre ce perete – este vorba. Ori cine urma să-i mănânce.
O luară la goană, în două sau patru picioare, unii rostogolindu-se, alții târându-se, care putea să țopăie țopăind, care avea aripi încercând să zboare, însă prea târziu. Ceva ca o cupolă transparentă, inexpungabilă se lăsase peste poienița acum uriașă.

*

Căutând într-o parte și în alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât o ladă hodorogită, o deschise, dar nu găsi nimic în ea. Însă când ridică capacul, un glas firav îi șopti:
– Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în cutie, iar el căzu mort și îndată se și prefăcu-n țărână.

*

Și cu el toate poveștile lumii.

Pompilian Tofilescu

Trăitor până acum în trei țări (România, Canada și, în prezent, SUA) și între două limbi (română și engleză), literatura a fost (și este) pentru mine un pilon important al echilibrului interior.
În România am publicat două volume de proză scurtă („Lupi și mere stricate” și „Catedrala lingurilor”) și un volum de versuri, „#57”.
În Statele unite am publicat, de asemenea, un volum de proză scurtă, „The Jester. 11 Strange Stories” sub pseudonimul Theophilus Pomp.
În viața de zi cu zi lucrez ca expert technic la Ford Motor Company, Dearborn Michigan, trecându-mi până acum numele pe opt brevete de invenție internaționale în domeniul sistemelor și modulelor electronice pentru mașini.