Scriu mult prea mult despre sau cu personaje/acțiune care se petrece în România – țară care nu-mi oferă în prezent nimic în afară de frustrări majore cînd citesc știrile.
Așa că voi scrie acum despre canadieni. O situație, o scurtă intercțiune avută cu o reprezetantă a acestui popor de oameni deosebiți, pînă și ea, situația, petrecută cu cîțiva ani în urmă, întrucît toți prietenii și oamenii cu care comunic sînt români (cu excepția colegilor de serviciu).
Zilele trecute, în timp ce plimbam cățeaua prin cartier am observat din loc în loc un afiș lipit pe stîlpii de telegraf.
Cineva pierduse două pisici și oferea recompensă găsitorului.
Cum naiba pierduse două pisici deodată? Probabil că una a scăpat pe ușă și cealaltă s-a luat după ea, apoi s-au tot alergat și hîrjonit pînă s-au pierdut, mi-am răspuns tot eu.
Afișul nu avea însă decît textul și numărul de telefon, fără poza pisicilor. Și ce șansă e să suni dacă nu ești sigur că pisica pe care o vezi e chiar aia pierdută?
Imediat m-am gîndit la tipa care, cum spun, cu cîțiva ani în urmă, mi-a găsit pisica. Și e de-a dreptul incredibil ce-a făcut.
Ea (persoana care a găsit-o, nu eu!) a lipit afișe pe stîlpi prin tot cartierul. Mai mult, n-a scris acolo doar că a găsit o pisică și “sunați numărul ăsta de telefon” dar pe afiș era și poza pisicii mele.
Mă plimbam cu soția cînd am văzut-o că tresare arătînd spre un stîlp:
-Asta e pisica noastră!!
Am citit numele străzii și numărul casei, m-am întors acasă, i-am luat și pe copii pornind în căutarea străzii.
– Nu o cauți întîi pe google maps? a întrebat fi-mea.
– Fii serioasă.. o știu după nume, imediat dau de ea, am răspuns foarte sigur de mine cu toate că în general nu rețin nimic, și cel mai greu rețin nume, iar dintre nume, cel mai greu cele de străzi, iar dintre cele de străzi – exact acelea care mi-ar fi utile le uit pe loc. (Nici cu numele persoanelor nu am o viață prea ușoară, de obicei cînd mi se face cunoștință cu mai mulți mă folosesc de “elemente ajutătoare”, gen “Gelu – ăsta cu față de cămilă” sau “Bianca, asta care seamănă cu Mirabela Dauer tînără” și douăzeci de secunde mai tîrziu îi spun “îmi pare bine de cunoștință, Mirabela!”).
După vreun sfert de oră aș mai fi făcut ture prin cartier, în cercuri din ce în ce mai largi și luînd curbe din ce în ce mai furioase, dar se plictisise fi-mea. Am revenit acasă să punem adresa în google maps.
Și am rămas perplex!
– Cum dracu’ a ajuns pisica noastră la 12 kilometri de noi?!
Adresa era în cu totul alt cartier, Orleans, foarte departe de al nostru. Ne despartau străzi foarte circulate și o pădure, parte din “centura verde” a orașului. Plus o zonă industrială și o groapă de gunoi. Cum străbătuse pisica mea toate obstacolele astea într-un timp atît de scurt, gen cal în galop speriat de bombe (cum văzusem în filmul ăla de Spielberg, cu calul în rolul principal). Ca o paranteză, de cîte ori mă uit la National Geographic și văd animale sălbatice cu camere video atașate de ele (dar și gîști sau alte păsări migratoare) mă gîndesc și uneori îi spun soției ce interesat ar fi să atașăm Go Pro-ul la gît pisicii noastre ca să vedem ce naiba face toată noaptea pe afară.
În cele din urmă a răspuns persoana la telefon.
Nu numai că printase afișe cu pisica noastră, dar o și dusese la un cabinet veterinar să o scaneze dacă nu cumva are chip inserat sub piele, pentru că așa ar fi aflat domiciliul animalului. Uite că nu dădusem 100 $ să-i pun chip în fund dar după întîmplarea asta i-am legat lui Lili numărul de telefon la zgardă și din cînd în cînd (mai ales iarna) mă sună cîte unul chiar din fața casei să mă întrebe dacă nu am pierdut o pisică. “Las-o jos” îi spun și-i fac semne de la geam.
La telefon s-a lămurit misterul. Tipa care-mi găsise pisica (suită pe acoperișul ei) stătea pe strada noastră dar avea un cîine uriaș și nu o putea lăsa singură cu el cît era la serviciu. Așa că o lăsase la maică-sa, o doamnă în vîrstă care locuia singură în Orleans. Adresa reală era prea departe ca să catadicsească fi-mea să vină cu mine, așa că de data asta am luat-o pe soție, și, după cum o să vedeți, am fost, ca de obicei, inspirat.
Luasem și mîncarea pisicii, niște boabe cu care o hrăneam de patru ani zi de zi, mă gîndeam că poate o să o ia foamea în mașină, de emoție că mă vede.
Dar surpriza (după ce doamna mi-a deschis ușa) a fost că a naibii Lili se făcea că nu mă știe. Era departe, în capul holului și nici gînd să se apropie de mine cînd o strigam să vină. M-am făcut că-i dau boabele dar (pe urmă am aflat) doamna o hrănise cu conservă de somon și pate de ficat.
– Vino, fi-r-ai a dracu’, am încercat pe românește, cu-o ultimă speranță că glasul meu semi-iritat îi va aduce aminte că-i sînt stăpîn și că fraierul din fața ei o adusese de la țară tocmai în capitala țării, cînd era micuță și orfană.
Dar o durea în fund de mine.
Evident, doamna fiind pensionară petrecuse mai mult timp cu ea decît o făceam eu în general.
– Pare că nu e pisica dumneavoastră și nu mă simt în largul meu să v-o dau. Nici nu vă recunoaște!
Am făcut eforturi să mă stăpînesc.
– Doamnă, credeți că veneam cu mașina pînă la dumeavoastră atîția kilometri dacă nu ar fi fost pisica mea? am spus arătînd spre Nissanul argintiu parcat acolo în care se găsea și soția mea – dintr-odată găsind foarte folositor că o luasem cu mine, ea avînd înfățișarea unei persoane cu adevărat oneste și de încredere, nu ca mine care pentru simpatica bătrînică arătam ca răpitorul de pisici al cartierului.
În cele din urmă a chemat pisica mea (care la ea a venit), a luat-o în brațe și mi-a dat-o parcă împotriva voinței ei.
Cînd am ajuns acasă am mai sunat-o din nou pe vecina de stradă să-i mulțumesc.
“Ce de treabă sînt canadienii!” m-am gîndit.
“Chiar exagerat de de treabă, pentru că în trei zile se atașează așa de tare de pisica ta că sînt în stare să nu ți-o mai dea înapoi!!”
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Credits for the title go to my mother and somebody else I know – injuraturile lor favorite… „Ce pisici?!” :)
Am ras una buna! Eu nu sunt iubitoare de pisici..dimpotriva, am dus una in decembrie trecut si am parasit-o pe strazile Fagarasului, in viscol, dar pot intelege emotiile tale cand pisica s-a facut ca nu te recunoaste.
O apreciere din partea unei neiubitoare de pisici, cu atit mai magulitoare! :)
Merci de trecere..
Am ras cu mare pofta de la inceput la sfirsit! Si cit de mult ma regăsesc si eu in “in general nu rețin nimic, și cel mai greu rețin nume, iar dintre nume, cel mai greu cele de străzi, iar dintre cele de străzi – exact acelea care mi-ar fi utile le uit pe loc”. :-)
M-au amuzat ideile tale trăznite: sa pui Go-Proul la gitul pisicii, sa iei boabe cu tine la gindul ca o sa i se faca foame “de emoție” cind o sa te vada, sau ca nu-i pusesei chip “in fund” – hi hi, chipul se pune de obicei pe omoplat :-)
Ma bucur ca gasesti situatii si personaje amuzante si in Canada. Eu imi închipuiam ca trebuie sa fie o plictiseala de moarte acolo, din moment ce toate povestile tale se desfășoară in România. Dar si numai tu in sine (fara situatii deosebite sau alte personaje ajutătoare) esti un personaj foarte comic (in proza memorialistica).
Merci, Ana.. tot nu m-am obisnuit cu standardul oficial de scriere.. vad ca numai prima propozitie e asa iar restul scrii in stil vechi, ca mine. Drept care am citit in graba complet gresit: „M-am ras cu mare pofta de la inceput la sfirsit!” (adica cu aparatul de ras :) ) (nu mai zic de Violeta, mai devreme: „Am ras una buna!” – adica ce?!)
Asa e, sint foarte comic dar doar cind scriu. In realitate sint sictirit si taciturn :)
Si eu la fel! Incerc sa ma obisnuiesc cu noul standard de scriere (de aici “ras”) dar in majoritatea cazurilor scriu inca cu stilul vechi.
Ce am putut sa rid la “m-am ras cu mare pofta!”…cred ca puteam sa fac si asta (sa ma rad cu mare pofta), dar nu in legatura cu povestea ta. M-a amuzat ca si Violeta a “ras” si ea “una buna”! :-)
Eee, doar vrei sa ne păcălești! Mie nu-mi vine sa cred ca esti comic doar cind scrii si in rest esti sictirit si taciturn! Asa ceva nu e posibil! Eu cred ca esti un mare comedian si in viata reala (nu poti sa scrii asa, daca nu esti!) :-)
Mda.. morala e ca trebuie sa puneti diacritice sau sa scrieti pe stilul vechi, din doua, una :)
Comedian, te asigur ca nu sint, cel putin daca ne luam dupa DEX:
„COMEDIÁN, -Ă, comedieni, -e, s. m. și f. Actor sau actriță de comedie; comediant. ♦ Fig. Persoană care știe să se prefacă, care adoptă atitudini teatrale în viața de toate zilele. [Pr.: -di-an] – Din fr. comédien.”
Dar mi-ar place sa fiu.. daca nu as avea fobia vorbitului in public…. as umple sali, poate…
Pisici+Dominioane Britanice=conexiuni….și atunci mi-am adus aminte ceea ce am citit acum câteva zile și anume că în Australia se preconizează în următorii cinci ani uciderea a peste două milioane de pisici, care în cei 200 și ceva de ani de când au fost aduse aici de europeni, s-au sălbăticit. Sunt acuzate că s-au înmulțit peste măsură și au dus la dispariția a cca. douăzeci de specii de animale băștinașe și multe alte nenorociri. În anumite zone, de acum se oferă 7 dolari pentru fiecare cadavru de pisică iar în altele se aruncă din avion crenvurști otrăviți pentru a fi ucise. La scară ceva mai mică dar tot vești proaste le așteaptă și pe pisicile din Noua Zelandă. Nu știu cum vor evolua lucrurile având în vedere că orice pisică are nouă vieți….Se pare că politicile de colonizare au fost eficiente doar la nivelul băștinașilor considerați umani, cu mâțele sunt probleme mari…
@ E. Radulescu Suna incredibil.. daca ar fi mai aproape de Ro imediat le-ar veni o idee de afacere tiganilor nostri… pleci in portbagaj cu un sac de pisisci deja prinse in Ro si faci 300 de euro in, sa zicem, Germania. Bine ca e departe oferta :)
M-ati facut sa-mi aduc aminte de o alta poveste distractiva, poate o sa o scriu amestecata cu altele care mi-ar defini foarte bine un personaj. Unul care ar fi prins/omorit pisici fara probleme.. Din fericire pt fauna canadiana, omul s-a repatriat in Ro :)
Mi-a placut cum retii numele persoanelor :-) Povestirea are asa un ton enervat, nu stiu daca pe pisica :-D cert e ca pare ca nu sufereai prea mult dupa ea :-))
Da.. eu credeam ca toata lumea aplica metoda asta ca sa retina.. Sau nu? :)
Uite ce bine te pricepi sa analizezi tonul.. Asa e.. de multe ori pisica asta ma scoate din sarite. Pentru ca daca uit sa o incui in subsol, vine la 5 am sa miorlaie (dar ce miorlait!) sa o las afara… Atunci, cind ma trezesc asa brusc, de nervi incep sa transpir instant.. dar cobor, ii deschid usa si in trecere ii aplic un papuc in fund. Oricit de des ai face asta, ea nu se invata. Si credeam ca nici nu retine.. dar dupa ce nu a vrut sa vina atunci la mine (faza din povestea de sus) incep sa am dubii.. poate ca retine :) ).
O schiță predominată de umor. M-am distrat copios. Asimilez și eu numele cu chipul unor persoane, stau la fel de prost cu capitolul nume de străzi, mai bine îmi spui numele unei clădiri ca să te dirijez, sau să mă îndrept în direcția cu pricina. Când învăț cuvintele unei limbi străine fac și acolo asimilarea cu ceava, de exemplu: neboder (zgârie nori- în sârbă), mă gândesc la căpitanul Nemo, schimb m-ul cu b, și la der mă gândesc la derviș, apoi unesc cuvântul și îl memorez, dar adesea iese cu totul altceva, nu-mi reușește mereu tehnica. Mortale și pisicile ăstea, parcă ni se distrează de pe urma ofticii noastre…
Da, pai fara din astea nu am nici o sansa in lumea cosmopolitana in care ma izbesc de culoare la serviciu.
Trilok (indian) – „tree” de la copac si „lock” de la lacat. adica un lacat fabricat dintr-un copac :)
Shafayat (din familie araba, cred – trebuie sa-i retin numele ca e bunicel la fotbal) – numele se pronunta ca o combinatie intre „chef” (bucatar) si „aide” dar cu t in loc de d. Deci ajutor de bucatar :)
Dar merge si la retinut zile de nastere: ex pisica in aceeasi zi cu soacra-mea :)