Cealaltă viață

Lumina neonului de pe bulevard pătrundea în cameră prin locul unde cele două draperii nu se îmbinau. Dar nu asta o ținea trează. De mai bine de jumătate de oră, se foia, se sprijinea de spatele soțului ca făcând-o din greșeală și își scărpina piciorul provocând zgâlțâieli cum n-a cunoscut patul nici în primele luni de relație. Era ora două și  motocicliștii nu își mai ambalau motoarele.

– Iubire, dormi? spuse femeia după ce încercă și metoda cu tusea, dar fără să obțină nici măcar o tresărire.

Pavel răspunse de abia la a treia întrebare și atunci cu jumătate de gură.

– Îhî. S-a întâmplat ceva cu ăla micu?

– Nu, el doarme. Doar că pe mine mă stresează niște prostii de ceva  timp și  nu reușesc să le discut cu tine.

Ochii lui Pavel se deschiseră mari și limpezi ca după o injecție cu cofeină direct în venă. Își reglă respirația și continuă să stea nemișcat cu spatele la soție, dar atât de treaz cum nu era nici la birou.

– Vezi, te-ai schimbat, continuă Adelina, chinuindu-se să articuleze cuvintele, și nu îmi dau seama unde greșesc. Știu că ultimele luni au fost mai grele și că viața noastră s-a dat cu totul peste cap, dar…

Adelina se opri. Prin pereți trecu un scâncet firav care în scurt timp se transformă într-un urlet de ființă chinuită.

– Vezi că s-a trezit, îi spuse Pavel soției.

– Da, îl aud, răspunse Adelina fără să își ascundă dezamăgirea. Îl aduc la noi. Dacă îi bag sânul în gură se potolește sigur și noi putem să vorbim.

– Nu scumpa, spuse bărbatul întorcându-se cu fața spre ea. Știi că nu pot să dorm când e cu noi în pat și mâine am o zi lungă. Te rog, înțelege-mă și pe mine. Tu rămâi acasă, mai tragi un pui de somn, dar la mine ar fi cam greu să mă întind pe birou.

Fără să mai zică altceva, femeia se apleacă, îl sărută pe frunte, apoi coborî din pat pe fundalul unor zgomote ce se aud doar de Ignat.

Dimineața o găsi pe Adelina dormind în camera copilului, cu Mihnea odihnindu-se la  piept și cu sânul rămas în afara cămășii de noapte. Ea și copilul respirau liniștiți într-o cameră luminată de un soare cald, printre jucării de pluș și rățuște colorate atârnând din tavan. Pavel se mai uită odată la ei prin ușa crăpată, își potrivi mai bine geanta pe umăr și pășind pe vârfuri, ieși din apartament.

Fără să știe cum, bărbatul ajunsese într-un punct în care colțurile gurii îi căzură și umerii i se încovoiară, cu toate că nu avea probleme, rate sau boli de dus în spate. De la sprâncene i se trăgea. În dimineața în care, spălându-se pe dinți, și-a văzut în oglindă sprâncenele stufoase, familii întregi de firișoare negre de păr ce se mutaseră cu tot cu copii și bunici pe fruntea lui, și-a amintit de ce îi spuse un amic doctor. Acolo trebuia să caute primul semn de îmbătrânire, nu în buletin. Cu imaginea lui Mircea Albulescu în față, Pavel tăiase firele rebele, le ciuntise cu forfecuța de unghii a Adinei. Încă mai avea periuța de dinți în gură, iar pasta îi curgea pe la colțuri, dar nu-i păsa și se concentra pe distrugerea oricărei urme care l-ar fi dat de gol că împlinise patruzeci și unu de ani. Urechile erau în ordine pentru moment, iar cu firele albe de la tâmplă nu avea nimic de împărțit, ele chiar făceau parte din tablou și îi ofereau un plus de prestanță. Dar din ziua aceea, umerii au început să o ia în jos, iar burta să prindă rotunjimi deasupra curelei. Cu o speranță de viață de șaizeci și opt de ani, bărbatul făcuse un calcul care-l încovoie și mai mult. Se însurase la treizeci și nouă de ani crezând că așa va păcăli anii, dar în final tot el a fost cel păcălit.

Tocmai își aranja laptopul pe birou când auzi vocea lui Tudor. Păși în spate, cât să iasă din cub, și așteptă ca prietenul să ajungă în dreptul lui. Tudor venea cu sacoul descheiat, mâna dreaptă în buzunar și nelipsitul zâmbet în colțul gurii. Călca apăsat și întorcea capul când spre stânga, când spre dreapta salutând colegi pe care Pavel nu îi vedea, ascunși în spatele panourilor de placaj. Tudor le arunca câte un salut sau o bezea din vârful buzelor, în funcție de vestimentația fiecăruia: pantaloni sau fustă.

Ajuns în dreptul lui, Tudor îl împinse înapoi în cub, în timp ce zâmbetul i se întinse pe toată fața.

– Hai că am rezolvat-o pe ziua de azi, plecăm la prânz, spuse  în timp ce își freca mâinile. La șase duc gemenele la dentist,  așa că am schimbat programările. Le-am mutat la două.

– Păi!

– Nici un păi. Am vorbit cu Sergiu și l-am aburit cu contractul Sofianu, cu mersul pe teren, până n-a mai avut ce să comenteze. Două ore ….. spuse în timp ce se așeză pe scaun, întinzându-și picioarele și încrucișându-și mâinile sub cap. Ești OK cu asta, nu?

– Da, cum să nu. Și așa în ultimele luni am ajuns acasă târziu și Adelina a început să intre la bănuieli.

– Atunci asta vine la fix, chiar ajungi mai devreme azi acasă. Tu unde ai rămas?

– Aștept promovarea, astăzi se întâmplă. Tu, tot cu Gina?

– Da’ de unde. Sofia, răspunse Tudor rotunjind a-ul final ca și cum din gură i-ar fi ieșit un rotocol de fum. Înaltă, blondă, cap de păpușă Barbie pe un corp de mulatră, pantaloni de piele, motor. Are dă toate. Gata bătrâne, continuă bărbatul în timp ce sări vioi de pe scaun. Trage tare ca să termini la timp. Înainte să iasă din cub, se mai întoarse o dată către Pavel.

– Și vezi și tu ce faci cu odihna aia, că ți-au ajuns cearcănele până-n gură.

La ora două, taxiul opri în dreptul unei vechi hale dezafectate. După ce i-au întins șoferului o hârtie de cincizeci de lei, Pavel și Tudor au coborât din mașină fără să mai aștepte restul. Intrarea arăta la fel de mâncată de vreme și umplută de graffitti prost ca și restul clădirii, dar odată ușa închisă în urma lor, bărbații s-au scuturat de senzația neplăcută de cartier rău famat și s-au îndreptat spre recepție pășind pe un covor cărămiziu.

– Numele, vă rog.

Domnișoara din spatele biroului părea a fi replica în oglindă a colegei de lângă ea. Aceeași bluză crem vaporoasă cu decolteu în formă de V, aceeași fustă mini cloș și curea cu cataramă în talie. Părul tapat fără milă era îmblânzit de o clamă deasupra urechii drepte, iar zâmbetul lor părea a fi prins cu capse ca să nu cadă de pe față.

– Pavel Dobre și Tudor Simion, avem rezervare două ore.

– Da, v-am găsit, spuse cea din dreapta, după ce urmări cu vârful pixului o foaie prinsă de clibord. Colega mea o să vă conducă în camerele dumneavoastră, imediat ce veți înghiți pastila.

Domnișoara din stânga, se aplecă peste birou întinzându-le câte un pahar de apă și o pastilă mică, roz, pe o farfurie de plastic dintre cele pe care fetițele le folosesc ca să își hrănească păpușile.

– Cunoașteți regulile. Pastilele trebuie înghițite acum, de față cu noi, pentru a evita probleme ulterioare sau eventuale halucinații.

Cei doi aprobară dând din cap.

– Pe aici vă rog, spuse domnișoara din dreapta, care părăsi biroul pentru a-i îndruma.

Cu clipboard-ul presându-i sânii – oricum sugrumați în push-up-ul cu două numere mai mic –  femeia îi conduse pe un coridor lung și îngust, luminat difuz. Pășea fără să se grăbească, aproape încrucișat. Puteai să juri că toată viața nu făcuse altceva decât să își exerseze mersul pe podium. După ce Pavel se minună de părul vâlvoi, ce te ducea cu gândul la o întâlnire amoroasă între degete și priză, coborî privirea spre spatele ei curbat și apoi mai jos, spre fund. Totul era acolo, în mișcarea coapselor și în unduirea feselor. Siguranță. Încredere în sine. Iar când întoarse capul să verifice dacă este urmată, bărbatul zări disprețul din privire. Sau cel puțin așa i se păru. În dreapta lui mergea Tudor, cu  mâna în buzunar, iar când s-a simțit privit, s-a  întors spre Pavel și i-a făcut cu ochiul. Pentru un moment pasul i-a deveni șovăitor și până să își dea seama, se trăgea în mod compulsiv de lobul urechii, așa cum o făcea în trecut când era singurul spectator al meciurilor de tenis dintre părinți. Ai lui jucau întotdeauna  tenis în sufragerie, iar în loc de fileu aveau o masă mare din lemn masiv ce ocupa jumătate din spațiu. Până să verse el călimara de cerneală, în mijlocul mesei se afla un mileu croșetat de maică-sa în liceu, dar cum pata de cerneală nu ieșise la spălat, mileul a dispărut de pe masă, odată cu câteva grame de grăsime date jos de pe fund cu ajutorul curelei.

– De ce ții copilul aici?

Și tatăl lui îl apuca de umăr și îl ridica de pe canapea.

– Lasă să știe și el ce poamă e taică-su, răspundea mama și ținându-l de celălalt umăr îl forța să se așeze. Ce, ai secrete? De ce să nu știe și copilul cu ce nenorocit m-am măritat, că e destul de mare.

După ce rezolvau problema spectatorilor, părinții își luau poziția de atac, fiecare într-un colț al mesei. Și meciul începea. Mingile zburau de la unul la altul mari și veninoase. Niciodată nu nimereau rachetele. Loveau în cap, în stomac, în splină și după ce își atingeau ținta, toate ricoșau în el. Dar nu se apăra. Stătea pe marginea canapelei, cu mâna stângă pe genunchii lipiți, cu dreapta trăgându-se de lobul urechii, fără să respire. Doar ochii negri, puțin lăsați la colțuri urmăreau mingile ce săreau dintr-o parte în alta. Câteodată se mai întâmpla să sară și alte lucruri, nu doar mingi. Vaza de la Viorica, farfuriile bune din servantă sau ceștile de cafea de la bunica Tudora. Meciul se încheia atunci când tatăl ieșea furios din apartament, trântind ușa în urma lui. Maică-sa câștiga întotdeauna.

– Te bat, te omor cu mâna mea dacă ajungi curvar ca tac-tu. Ai înțeles? Să nu care cumva să te însori și s-o tratezi pe nevastă-ta ca pe-o cârpă de șters pe jos, că jar mănânci. Cât oi fi tu de mare, eu tot aflu și te altoiesc. Ai înțeles?

La fiecare ai înțeles?, Pavel răspundea cu un scuturat puternic din cap. Orice, numai să rămână în aria lui taică-tu e un nenorocit care mi-a distrus viața și să nu își amintească de optul luat la matematică.

Bărbatul eliberă urechea și alungă gândurile cu mâna, așa cum alungi o muscă sâcâitoare. Își concentră întreaga atenție pe numele trecute pe uși. Pavel cunoștea bine culoarul, doar îl traversa de trei ori pe săptămână până să ajungă la camera rezervată lui, dar de fiecare dată se minuna de nume. Păpădia bizantină. Pachidermata nouă. Crustaceea azurie. Mai era și o Ciocârlia durdulie.  El se opri în fața Trandafirului sălbatic și așteptă ca fata să își folosească cartela prinsă de curea pentru a deschide ușa. În camera mică și întunecată, fără ferestre, au intrat doar Pavel și fata. Tudor se îndreptă vizavi, spre Vulturul pleșuv și se sprijini de tocul ușii cu picioarele încrucișate, așteptând să fie și el servit.

– Dacă vreți să aprindeți veioza, aveți întrerupătorul în dreapta dumneavoastră, îi spuse domnișoara în timp ce cu aceeași cartelă deschise seiful.

– Da, știu. Mulțumesc!

Fata studie cu atenție conținutul seifului urmărind cu vârful unghiei roz, etichetele de pe hardurile aranjate unul peste altul.

– Pavel Dobre, corect?

– Da.

Fata scoase din seif hardul cu numele lui și îl conectă la unitate.

– Ochelarii îi aveți pe birou. E totul în ordine?

– Da, mulțumesc frumos.

– Bine atunci, eu merg să-l ajut pe prietenul dumneavoastră. Ieși din cameră și închise ușa în urma ei, lăsând în interior un vag miros floral.

Pavel se așeză în fotoliul din piele cu spătar înalt. Se foi pe scaun până găsi poziția potrivită și după ce conectă ochelarii virtuali la unitate, îi aranjă pe față. Încă nu apăsase butonul de play, dar simțea deja în nări mirosul dulce al tufelor de begonii. Toate erau acolo așa cum le lăsase în urmă cu două zile. Gardul alb, gazonul tuns, trandafirii cățărători din grădinița rezervată florilor și bineînțeles casa văruită în alb, cu piatră decorativă pe fațadă. Scările de la intrare erau în semicerc și se potriveau de minune cu balconul de la etaj realizat și el pe rotund, care la rândul lor se potrivea cu foișorul acoperit. Nu avusese nevoie de designer sau de vreun alt ajutor de specialitate ca să-și construiască casa. Încă de când avea unsprezece ani, știa exact cum trebuia să arate. Și-a recunoscut căminul în poza trimisă de mătușa Dorina din State. Femeia s-a pozat în fața vilei unde lucra ca menajeră și le-a trimis-o rudelor din țară ca să vadă și ei cum e cu traiul pe tărâmul făgăduinței, unde casele sunt comparabile cu clădirea spitalului din Dorohoi.

– Norocoasa. Nici nu mă gândeam eu că se aranjează așa de bine, la cât era de tolomacă când eram mici, spuse maică-sa cu poza în mână.

– Cât dracu plătesc ăștia pe căldură? întrebă taică-su nedumerit. Îți dai seama cât te costă iarna să încălzești hardughia asta de casă?

– Nu le mai plânge tu de milă, își ridică maică-sa ochii din poză, că au bani. Nu-ți faci ditamai conacul dacă n-ai cum să-l încălzești.

– Dar p-asta cu bucile goale ai văzut-o?

Toți trei și-au îngrămădit capetele ca să vadă mogâldeața blondă din planul doi al pozei, cea în pantaloni scurți albi și tricou roșu. Tricoul era de fapt portocaliu, dar asta a constatat Pavel mai târziu, când a început să studieze detaliile din fotografie cu lupa. Pe mătușa Dorina a șters-o din poză cu stiloul, că îl deranja prezența ei și îi distrăgea atenția de la elementele decorative din jurul geamurilor.

În imaginea înghețată, se vedea o femeie stând în picioare în fața intrării, alături de două fetițe. Pauza o prinsese pe Karina cu buzele țuguiate și ochii închiși. Pavel zâmbi și apăsă butonul de play.

– Azi e ziua cea mare, nu-i așa? întrebă Karina lipindu-și privirea de fața bărbatului ca musca de miere.

– Da, iubito. Diseară o să stai la masă cu noul director regional.

– Ah, iubitule! Cât mă bucur pentru tine.

-Femeia cu părul blond căzându-i în valuri pe umeri și cu picioarele de gazelă tânără, i se aruncă de gât, sărutându-l, mușcându-i buza, presându-și sânii de pieptul lui.

– Te aștept cu masa pusă, buburuzel scump. Iar la opt, după ce adorm fetele, îți arăt și cealaltă surpriză, demnă de un director regional.

Ajunsă în punctul acesta, Karina îi luă mâna și o lipi pe fund.

– Ah, Karina cât te iubesc și cât de bine mă cunoști tu pe mine.

Pavel o luă în brațe, o sărută și apoi o învârti. După ce își luă la revedere de la cele două fetițe îmbrăcate în rochițe cu buline și șosete până la genunchi, bărbatul se îndreptă către un Audi TT Roadstar decapotabil. Nu mergea încovoiat și nu-și târșea picioarele, nici colțurile gurii nu-i atârnau. Cu o familie perfectă în mâna dreaptă și o promovare în cea stângă, până și burta își recăpătase pătrățelele din facultate. Dar nu reuși să se urce în mașină. Încă le trimitea bezele celor trei femei din viața lui, când mâini vânjoase și tatuate cu simboluri africane îl apucară de umeri, bruscându-l. Reuși s-o vadă pe Karina alergând înnebunită de spaimă spre el și pe fetițe țipând disperate. Atât.

Se trezi buimac pe mocheta din camera firmei de furnizat vise, cu scaunul răsturnat lângă el și ochelarii aruncați într-un colț. Îl usturau ochii și nu se putea obișnui cu  lumina care umplea camera. Nici nu știa că înăuntru există atâtea neoane și becuri. El nu văzuse decât o lampă cu lumină palidă.

– Păi așa merg lucrurile, șefule?

– Stăm să ne rugăm de tine să ne plătești și tu te faci că plouă? Ce am vorbit noi data trecută?

Pavel încercă să se ridice, dar un picior mărimea patruzeci și cinci care i se așeză pe omoplat, îl obligă să reconsidere situația.

– Chiar crezi tu că poți să fuți fotomodele și să te plimbi cu iahtul, așa, gratis?

– Stați o clipă, că nu e vorba… eu… dar capul îi vâjâia și cuvintele refuzau să se formeze. Eu nu fac d-astea. Sunt om serios.

– Sigur că ești, am spus noi că nu ești?

– Mâine am o programare la bancă pentru un nou credit și plătesc și restanțele. Promit.

– Auzi, promite.

Primul, cel cu ceafă groasă și vălurită, se uită spre celălalt, care avea și el o  ceafă groasă, dar lipită direct de trunchi, și ridică din umeri.

– Păi dacă promite.

Fără să-i pese prea mult de discuție, numărul doi se îndreaptă spre unitate, decuplă hardul extern și îl puse sub braț.

– Stați o clipă, spuse Pavel în timp ce încercă să îndepărteze bocancul de pe piept. Ce faceți cu unitatea mea?

– Nu e unitatea ta, șefule, ci a firmei. Și o dăm la deșeuri, ce credeai că facem cu ea?

–  Cum la deșeuri? Mâine plătesc tot, nu puteți să-mi aruncați munca de luni de zile. Fac plângere. Este inadmisibil.

Spuse totul pe nerăsuflate în timp ce se zbătea ca o broască mare înfiptă într-un țăruș.

– Ba putem, șefule, putem. După ce plătești, te întorci și o iei de la capăt, că nu te ține nimenea. Dar hardul ăsta merge pe tobogan.

– Nu vreau s-o iau de la capăt, dobitocilor, izbucni Pavel. Eu îmi vreau familia înapoi și promovarea și tot. Că nu sunt unul dintre obsedații ăia care vin să și-o tragă cu fotomodele.

– Nu, șefule, tu ești ăla normalu’.

Numărul unu îi eliberă pieptul, dar nu înainte de a-i da un bobârnac, așa cum faci cu copil neascultător când de fapt ai vrea să-i dai o palmă, dar nu te lasă inima. Bobârnacul funcționă ca un anestezic și Pavel încetă să se mai zbată și să mai vocifereze. Rămase întins pe mochetă uitându-se în gol. Dar nu pentru mult timp. Cei doi îl apucară de subțiori și târâră afară din cameră un Pavel moale și resemnat în mintea căruia se îngrămădeau chipurile a două soții zâmbitoare, dar numai una încercănată și cu puful de la mustață neepilat, două fetițe bucălate și un bebeluș știrb mirosind a lapte. În dreptul Vulturului pleșuv, bărbatul schiță un zâmbet știind că în spatele ușii Tudor rula cu două sute la oră pe o Honda roșie, ținut strâns în brațe de o femeie frumoasă în pantaloni de piele, așa cum a visat dintotdeauna.

Alina Cobzac

…