Cel mai bun client

L-am zărit chiar când s-a oprit la intrarea terasei. M-am uitat mai bine pe geam, să văd dacă e chiar el.
Și m-am gândit la două lucruri: că intră și iar mă vede cu mopu-n mână și că ce repede au trecut cele două săptămâni de când a intrat în izolare. După ce l-au găsit cu Covid.
Petrică nu se grăbea să intre. Cred că meșterea ceva la balamua de la poartă. De vreo săptămână era sărită și Andrei ăsta…
Da mai bine nu mă enervez. Lucru bun îi că aproape am terminat curățenia. Pe jos curat, ferestrile curate, mesele și scaunele de pe terasă curate, tejgheaua curată. Să nu creadă el că ce m-am lenevit io.
M-am uitat în oglinda de lângă raftul cu tărie. Părul cu rădăcini lungi negre, stătea ca naiba. M-oi duce io și la un coafor, că acasă orice-i faci nu iese ca atunci când pune mâna cine trebe. L-am aranjat cum am putut, mi-am îndreptat tricoul cu palmele și mi-am ciupit obrajii.
Așa că atunci când s-a oprit în fața tejghelei, cu un PET gol de Neumarkt în mână, eram cât de bine puteam fi.
– Apoi Simona dragă, nu mai ai bărbat să-ți lucre pă lângă casă?
– Ai și ieșit Petrică? Sau iară ești tu năzdrăvan?
– Ba, acuma n-am mai fost năzdrăvan! Că numa bine nu m-am simțit, nici io nici tata.
Era bărbierit, parcă nu mai așa buhăit de la băutură, părul aranjat, cămașa-i stătea bine pe el, mai împlinit, mai mai să zici că iară-i bărbat bine. Că nu mai arăta de patruzeci de ani, deși de abia o trecut de treizeci.
Ce-i drept, cândva o fost cel mai bine fecior. Că nu degeaba eram noi fetele din sat, din școală, tot cu gândul la Petrică a lui Savan. E drept că erau vremurile în care nu știa ce-i băutura. Pe atunci trăia biata Vârvoara, mamă-sa.
– Am auzit io ceva, că nu prea ați fost bine.
-Da, ce mai vorbeam cu vecinu Nemeș, peste gard. Lui i-am mai zis. În rest n-o venit nimeni să vadă de noi.
– Cine să vină? Mai că nu-i suflet rămas în satul ăsta.
– Tu puteai să vii, să vezi ce-ți face cel mai bun client.
Și s-a pus pe râs, numai bine să-mi amintesc că îi lipseau câțiva dinți din față, de jos.
– Mască n-ai?
S-o uitat mirat la mine. Cred că s-o gândit că lui nu-i mai trebuia. Am scos două măști din cutie și ne-am acoperit fețele.
– Da, ce să-ți zic. Că vreme de tine am avut io, i-am zis după ce mi-am pus masca.
Adevărul îi că am mai mers de două ori pe la Nemeș pe acasă. Ba cu una, ba cu alta. Am întrebat și de el. Tată-so o bolit tare de tot, de era să cheme salvarea, și lui Petrică i-o fost rău și asuda noaptea. Dar îs neam de mocani și aștia o duc mult.
M-am uitat la PET-ul lui.
– Da, am auzit de la Nemeș că nu mai bei. Că nu ai pus în gură nimic două săptămâni.
Se uită și el la PET și îmi zâmbi din colțul gurii. Și cu ochii ăia a lui la care când te uitai te înmuiai.
– Ăsta-i pentru tata. Încă nu poate umbla bine. Numa p-acolo prin curte. Îl servesc la domiciliu. Io gata îs cu băutura. Am zis că scap de Coviduț, viu aici beau o bere și o vodcă, cu cine nimeresc, și de mâine gata. Cum am putut două săptămâni, îi clar. Să poate fără.
– Da te-ai gândit să plătești ce ai pe caiet?
M-am enervat, că atâția din ăștia, care încep cu de mâine, am auzit, de mă dor urechile. Așa că m-am apucat să termin de spălat pe jos. Nici dracu nu-l mai schimbă, m-am gândit. Nu mai știu de ce m-am aprins așa de tare.
– Păi mâine-i vine pensia la tata, și de acolo stingem tot.
– Ce te-ai face tu fără bietu tată-tău. Ditamai calăul bătrân.
– Da el fără mine? Îmi dai o bere și o vodcă?
Amărâtul. Da’ tată-său era mai amărât. Când trecea pe la bar, iar Petrică nu era, îmi zicea că nu-i place să-l vadă cum își bea mințile, fecior de 30 de ani, că nu are casa lui, că nu-și cată servici, că de-ar trăi biata mă-sa, și că de nu-l lăsam io.
Da’, io cum să nu-l las? Că dacă îi ceva ce nu puteam vedea aia era bărbatul băut pe lângă casă. Că am văzut destui la bar la mama, de când am fost copilă, după ce mi-o lăsat mie baru’, după nuntă, și până azi.
Și cum am mai crezut io, copilă amețită, că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Cel mai fain băiat din sat, era drăguțul meu. Îi umbla mintea, era cuminte și nu era lucru pe care să pună mâna și să nu strălucească. Până și-o băgat dracu coada.
– Vezi că ai patru sute pe caiet. Cu berea și vodca asta, patru sute zece.
– O fost și mai rău. Da știi că-s client solvabil îmi zice, își ia berea cu vodca și iese afară.
Din spate semăna mai mult cu Petrică ăla de mi-o sucit mie mințile. Cu spate lat, picioare lungi, pantalonii ce se așezau bine pe el. Așa cum era el când m-o dus odată pe munte la târg la Găina. De am stat cu el acolo două nopți și am dormit în mașina lui mama. Ziua ne plimbam prin târg, ne cumpăram una și alta, ne uitam la dansuri, la muzică. Și apoi noaptea în mașină, când afară era frig, pe cer erau atâtea stele și noi stătema sub plapuma aia groasă și le povesteam pe toate în lumea asta. Ioi, Petrică, Petrică…
Îi iunie și, la noi, la munte, vara vine mai târziu. Toți alunii, carpenii și sălciile erau de un verde sănătos. După terasă îi drumul și după drum râul. După râu, verdele și case așezate rar, ca la munte. Petrică s-o așezat cu fața la râu. Lui îi place mult să pescuiască, să stea în râu cu cizmele de pescar și să prindă lipani, păstrăvi. Da-i place și să le bage curent. Și să stea la masa aia până-i pică capu-n scrumieră.
M-am apucat să aranjez marfa ce mi-am adus-o de la Metro. Ascultam știrile la televizor. Da mă gândeam mai mult de ce eram io nervoasă acum pe el. Poate că, pentru o clipită, cum l-am văzut spălat și aranjat acolo în fața tejghelei, am crezut că poate o să fie altfel. Să-l văd iarăși umblând drept, ducându-se la lucru. Așa cum a fost el de fecior.
Da de ce mă gândeam io la asta? Poate că în satul ăsta nu mai era altceva la ce să te gândești. Numai la amintiri.
Nu l-am auzit când o intrat după încă o bere.
– Sete ți-o fost. Poți să o lași mai încet, că-i de abia zece ceasul.
– Și cum mai mere?
– Cum să meargă. Lume în sat nu prea mai este, numa’ bătrâni și case pustii. Cât mai vin turiștii pe la cabane, în weekenduri. Mi-am dat seama că parcă-i povesteam unui om care nu a mai fost pe aici cu anii. Poate pentru că nu l-am mai văzut demult așa treaz.
– Vin turiștii la baru unde patroana-i frumoasă, blondă, cu picioare faine și zâmbește frumos.
Lui nu-i zâmbeam. Ba m-am și încruntat. Da cînd voia el să vorbească fain știa cum să o facă.
– În PET ul ăsta îți pun bere? îl lăsase pe tejghea.
– Nu acum, când oi pleca.
– Îl iau de aici că ia, vine un client.
O mașină opri brusc în fața terasei de mi-o umplu de praf. Prima dată apăru în terasă cămașa transpirată a lui Marin. Apoi el cu burta lui și cu suflarea aia de om foarte gras.
– Ai de mine, că om peri de cald, l-am auzit că zice. S-a oprit când a dat de Petrică. De zici că o văzut o fantomă.
– Gata cu năcazul?
– Gata domnu Marin. Azi dimineața am primit aprobarea să părăsesc domiciliu’.
Cred că n-o vrut să intre, numa să nu-și pună masca. Zicea că se sufocă dacă și-o pune. La cât îi de gras, nici nu mă mir.
– Îmi aduci o bere afară, te rog, Simona?
Le-am dus o bere și am deschis fereastra. Am oprit muzica.
Marin tăia lemne sus la Podul Morii. Știu că-și căuta oameni. Poate îl lua și pe neisprăvitul ăsta. Mi-am făcut de lucru la frigderul de lângă fereastră. Dar, deageaba, au vorbit numai de pescuit, de vreme și prostii de bărbați. Petrică a mai băut două rânduri pe seama lui Marin. Îi mai întrerupea câte un om din sat ce intra să cumpere câte ceva.
Am ieșit la el, după ce aplecat Marin.
– Da, de ce nu l-ai întrebat dacă nu are ceva de lucru? Nu-i că te dau banii afară din casă.
– Lasă-mă tu fată. Ăsta plătește în batjocură.
– Știi tu? De acolo de pe scaun? m-am oprit. Intra moș Luca, și nu voiam să mă vadă nervoasă. Moș Luca prietenul lui Petrică, pescar și gata oricând să-ți vândă o minciună pe un pahar de vodcă. Mi-a cerut o bere.
– Adă-mi și mie una să nu mergi de două ori.
I-am auzit râsul măgăresc în spate. Las că-ți arăt io ție, m-am gândit. Eram ca oala gata să dea în clocot. Le-am trântit halbele pe masă și am ieșit în drum. Să mă liniștesc. Mă uitam la sat.
La satul ăsta cu crucile lui de pe morminte, cu ferestrele pline de pânze de păianjeni. Satul ăsta care, demult, avea ulițele pline de oameni. De jocuri de copii. Se umplea autobuzul de școlari când oprea în stația noastră. Până târziu în noapte țipete și larmă de copii. Apoi povești și râsete de adolescenți, șoapte de îndrăgostiți. Seara în care Petrică m-a prins de mână, spunând-mi să stau o clipă. La satul ăsta ce tăcea mut în timp ce el îmi vorbea. La satul ăla în care, pentru multă vreme, ne căutam unul pe altul peste tot crezînd că așa o să se sfărșească lumea pentru noi. Doi ani, cât o viață.
Mi-am șters lacrimile, am clipit des și am intrat înapoi fără să mă uit la ei. Mai aveam de aranjat marfa și la prânz venea Andrei să mănânce. Mama-i la Huedin și i-a lăsat ceva mâncare, să i-o încălzesc.
De afară îi auzeam povestind prostiile lor de pescari. După voce, Petrică era deja amețit. Nătărăul!
A mai intrat moșul să-i dau un pachet de țigări pentru el și câte un rând de vodcă pentru amândoi. Nu știu cum, da întotdeauna, alții îi luau de băut prăpăditului.
– Bine-ți șade, să-i iei băutură din pensia dumitale.
– Lasă-l Simona, că o fost beteag cu Covidu ăsta.
– După cum bea nu se arată că a suferit mult.
Nu știu ce era cu mine. Iarăși simțeam foc în stomac. Îmi venea să-l trimit acasă. Dacă nici virusu ăsta, ce-o schimbat lumea, nu l-a schimbat, nu mai avea ce să se aleagă din el. Am pornit iar muzica, să-mi amorțească gândurile.
Andrei a intrat pe terasă, plin de praf de la șlefuit pereți și cu haniele pătate de vopsea. În haine de lucru. Așa merge, așa prânzește, așa vine seara acasă. Lucră și tace. Face tot ce-i zic, mănâncă tot ce-i pune mama în față. De când ne-am căsătorit, azi mâine cinci ani, a făcut burtă și i-a apărut privirea aia de om mulțumit. Mulțumit cu el. Și mama-i mulțumită cu el. Îl îndoapă ca pe gâscan. Un gâscan cu burtă, cuminte și cu privirea blajină. El nu-i de la noi din sat. Râd oamenii că s-a măritat la noi în sat. Da, ce să faci? În ziua de azi nu prea ai de unde alege. Și putea fi mai rău. Răul ăla era amețit bine pe terasă și tocmai l-a făcut pe Andrei să-i aducă o vodcă și o bere.
– Du-i gâscane și apoi du-te la șlefuit, nu m-am putut abține. Dar ei nu m-au auzit.
Când a întrebat de mâncare, i-am zis că poate să și-o încălzească singur, dacă știe să-l servească cu băutură pe bețivu ăla de la masă.
Îmi venea să-l zgâriu pe față, să închid barul și să fug în pădure. Acolo unde mă găsea Petrică ascunsă și mâhnită. De el, de bețivanii de clienți ai mamei, de mama care le răbda pe toate pentru un leu în plus. Numai el știa să mă readucă zâmbind în sat.
Acolo l-am găsit și eu pe el când a murit Vârvoara. Dar el, când a coborât, parcă a coborât alt om. Omul care s-a înhăitat cu golanii ăia din Huedin. Și de acolo numai la vale a mai mers. Mamă-sa nu mai era și io nu-l puteam stăpâni.
Era trecut de amiază când am auzit scaunul ăla târât pe cimentul terasei. Știu io, că atunci când sună așa, ăla de-l târăște-i țapăn de beat. Și Petrică al meu era țapăn și de abia era amiază.
I-am umplut PET-ul de bere și i l-am dus afară. Stătea în poartă, cătându-și cu mișcări rătăcite pachetul de țigări în buzunarul de la cămașă. Cămașa-i era ieșită din pantaloni și părul ridicat pe cap. Mi-a zis ceva de bani.
– Du-te-n amarul tău, i-am zis. Nu mai știu dacă îmi venea să plâng de nervi, de ciudă, sau de milă. Da, nu am plîns. I-am prins PET-ul în portbagajul de la bicicletă. Am intrat în bar, nu m-am mai uitat la el.
Nu știu ce-i cu mine, de ce am fost io prostuță să cred ca a fi altceva din el. Că, dacă o apucat două săptămâni fără băutură, s-o văzut pe el cu adevărat.
M-am oprit lângă tejghea, muzica nu mai mergea. Era liniște și-mi auzeam gândurile de parcă-mi vorbeam tare. Numai Dumenzeu mai putea face ceva din el, din satul ăsta și din noi. Nu știu de ce credeam io altceva.
Am auzit oalele prin bucătărie, în casă. Sigur, Andrei nu și-a încălzit ardeii umpluți. I-a mâncat așa reci și sleioși. Că mama face mâncarea grasă, cum îi place lui.
M-am dezmeticit, am luat preșul de șters pe picioare și am ieșit în drum să-l scutur, să-l bat cu teul de lemn. Și l-am văzut pe Petrică, nu departe.
S-a oprit și, cu bicicleta sprijinită în el, bea din PET-ul lui tată-său. L-a închis la loc, l-a prins de portbagaj da nu bine, că a căzut. Da el nu a văzut. A încercat să se urce pe bicicletă, nu a putut și a pornit pe lângă ea. Am vrut să-l strig, să-i zic de bere. S-a oprit, s-a deschis la pantaloni și a început să urineze acolo în mijlocul drumului. În mijlocul satului. Atunci nu m-am mai răbdat. Am fugit cu teul la el și am început să-l îmblătesc. Să-l lovesc peste gura aia vicleană, peste ochii ăia mincinoși, peste mâinile alea ce mai demult știau să mângâie. L-am blăstămat pentru tot ce s-o lăsat să ajungă, pentru tot ce nu îi și putea fi, pentru nopțile și zilele în care nu mi l-am putut scoate din cap.
Nu zicea nimic, nu să apăra. Cred că nici nu știa ce i se întâmplă. I-am dat până și-o luat iarăși bicicleta și s-o pornit spre casă. Nu am plâns, da îmi era uscat gâtul și ochii mă pișcau.
M-am întors în terasă tremurând toată, nu știu dacă ne-o văzut cineva. Nu avea cine, în satul ăsta plin de morți și de bătrâni ce nu-și mai duceau mult zilele. Am intrat în bar.
– Da, care-i baiul Simona?
L-am văzut acolo, amestecând mulțumit în cafea, rezemat cu un cot de tejghea. Cu burta aia unflată de la ardeii umpluți, cu pata aia de slei pe bărbie. Ca pata aia ce s-o așternut peste viața mea și nu mă lăsa să trăiesc. Și numai atunci am plâns, am izbucnit în hohote, și m-am pus în fund în spatele tejghelei.
Nu mai știu dacă am plâns pentru ce a ajuns, sau pentru ceea ce putea să ajungă viața mea.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…