„Cel mai simplu mod de a jefui o bancă este să deschizi una.“ Asta n-a declarat-o un hoţ, ci un bancher. Un mod original de a spune că activitatea de bază a băncilor este furtul la drumul mare.
Acum cinci sute de ani, adică demult, pe vremea când Biserica avea puteri depline şi probabil încă era o mare chestie să fii excomunicat de papă, activitatea care acum stă la baza sistemului financiar – împrumutul – era considerată păcat. Mare păcat. Obiceiul de a împrumuta bani era incompatibil cu viaţa veşnică de după cea pământească, pentru că ar fi adus – alături de efemerul câştig material – excomunicarea. Ptiu, drace! Cărţile sfinte le interziceau creştinilor să împrumute cu dobândă altor creştini, aşa cum nici evreii nu o puteau face, şi nici arabii. Cu toate acestea, primii care au găsit o soluţie de compromis au fost evreii. Inventivi, s-au folosit de o clauză din Vechiul Testament, care specifica valabilitatea religioasă şi morală a cămătăriei, cu condiţia să fie făcută spre „un străin“ – cineva de altă religie. Astfel au înfiinţat primele tagme de cămătari. Succesul afacerii era strâns legat de afluenţa eventualilor doritori de împrumut, dar de la început nu s-a dus lipsă de aşa ceva. Expediţiile militare, bancheturile regale, castelele, operele de artă trebuiau finanţate într-un fel. Odată cu apariţia creditului, toate acestea au devenit mult mai frecvente. Ca de obicei, preţul succesului trebuia plătit cumva, şi acel ceva s-a numit excluderea socială. Evreii au trebuit să se mulţumească cu un statut social inferior şi să accepte traiul în ghetouri special delimitate de către creştini. Dar în timp, pe măsură ce cămătăria se dovedea a fi o ocupaţie extrem de profitabilă, ghetourile se transformau în cartiere selecte, cartiere ce adăposteau noua tagmă privilegiată – breasla bancherilor.
Primele bănci apărute tranzacţionau aur, diverse monede sau foloseau chitanţe la purtător, care dovedeau că persoanele în cauză făcuseră un depozit la o anumită sucursală şi le dădeau împuternicirea de a ridica contravaloarea din alt loc. Astfel, neguţătorii acelor timpuri eliminau riscul de a fi jefuiţi în timpul călătoriei, plătind acest serviciu cu un comision din suma tranzacţionată.
Iniţial, tranzacţiile băncilor erau extrem de transparente. Disponibilitatea împrumuturilor era dictată strict de rezerva depunerilor din aceeaşi bancă. O bancă nu putea împrumuta bani pe care nu-i avea, şi sistemul financiar a continuat să funcţioneze pe această regulă strictă, care interzicea practic creearea de credit din nimic, până spre 1750. Era o condiţie care limita deranjant de tare rata profitului. Aşa că treptat bancherii au găsit de cuviinţă să relaxeze această regulă până la practicile actuale, în care banca plăteşte un deponent cu 2% dobândă pentru o sumă de bani, după care are dreptul legal de a împrumuta de douăzeci de ori acea sumă, pretinzând, să zicem, 8%. 1000 de euro depuşi devin 20 000 de euro împrumutaţi. Auditurile recente au dezvăluit că băncile zilelor noastre păstrează o rezervă de lichidităţi sub 5%. Evident, în aceste condiţii, într-o situaţie de panică în care toată lumea ar fugi la bancă să-şi retragă banii numai cei care au alergat foarte repede, adică în medie cei mai buni cinci alergători dintr-o sută, s-ar vedea cu banii în mână, ceilalţi nouăzeci şi cinci s-ar găsi în faţa unui ghişeu gol!
O mare transformare a sistemului financiar are loc graţie unui scoţian pe nume John Law*. Fiul unui meşteşugar de giuvaiere, forţat să părăsească Anglia, unde fusese condamnat pentru omor, John Law se stabileşte temporar la Amsterdam, unde observă cum funcţionează cea dintâi Bursă. Jucător împătimit, fascinat de negoţul cu acţiuni, mereu în lipsă de bani, Law face o legătură genială între cele două sisteme, cel bancar, în care circulau monede de aur, şi cel bursier, în care circulau acţiuni pe bază de contracte scrise. „Am descoperit secretul pietrei filozofale: să faci aur din hârtie“, se va destăinui el unui prieten. Convins că monedele de aur ar putea fi înlocuite prin bancnote de hârtie şi că încrederea oamenilor este singura forţă care le va face să circule, Law trimite în 1705 parlamentului scoţian o propunere pentru deschiderea unei noi bănci care să funcţioneze pe acest principiu. Este refuzat. Face o altă propu-nere ducelui de Torino, dar este refuzat şi de acesta, în 1711. Dar Law este un tip perseverent, şi patru ani mai târziu primeşte aprobarea de a-şi încerca experimentul financiar într-o ţară care se găsea în pragul colapsului fiscal.
Împovărată de costurile războaielor lui Ludovic XIV, Franţa era în căutarea oricărei inginerii financiare care ar fi putut s-o scoată din deficit. Cu sprijinul monarhiei, Law înfiinţează într-un timp record prima bancă ce va pune în circulaţie bancnote – Banque Générale. Apoi, prima societate franceză pe acţiuni, aşa-numita Companie Occidentală, care obţine mono-polul asupra comerţului cu Louisiana.
Populaţia va fi încurajată să cumpere acţiuni fără să aibă de unde şti că activitatea companiei era în mare parte fictivă, posesiunile sale mult exagerate. În 1718, cu consimţământul regal, Banque Générale îşi ia numele grandios de Banque Royale. Sistemul lui John Law părea să funcţioneze perfect.
Un singur om controlează fiscul, finanţele, bursa. Law este în acelaşi timp atât guvernatorul băncii naţionale, cât şi directorul celei mai mari companii franceze! Investitorii sunt îndemnaţi să facă împrumuturi la bancă pentru a cumpăra noi acţiuni, iar ca garanţie sunt acceptate acţiunile cumpărate în anii precedenţi. Pentru a susţine cererea de credit, Banque Royale pune în circulaţie noi şi noi bancnote. Îmbătat de succes, Law neglijează principiul esenţial care făcea ca bancnotele de hârtie să circule: încrederea. Exuberanţa ia sfârşit în 1720. Acţiunile devin nişte hârtii nefolositoare, bancnotele se devalorizează. Mulţimi de oameni furioşi şi disperaţi se adună la Banque Royale, spărgând geamurile şi provocând haos. Eşecul lui John Law le-a produs francezilor o fobie generală faţă de bancnote şi bursă, întârziind reintroducerea acestora timp de generaţii. Este de altfel şi motivul pentru care francezii şi-au pierdut pentru totdeauna încrederea în cuvântul „bancă“. Băncile care au fost înfiinţate după aceea au găsit că este mai prudent să-şi desfăşoare activitatea la adăpostul unor nume neutre. Nu se mai numesc bănci, ci s-au deghizat sub denumiri ca: Société Générale, Groupe Caisse, Crédit du Nord sau Crédit Agricole.
Sunt sigur că John Law ar fi super mulţumit de transformarea pe care au cunoscut-o finanţele zilelor noastre. La trei secole de la ideea lui, hârtiile sunt mai numeroase ca oricând. Este adevărat că a existat o perioadă îndelungată caracterizată de prudenţă fiscală, în care numărul de bancnote era restricţionat printr-un etalon monetar, legat de o rezervă de aur. Ultima şansă de a schimba o liră sterlină în câteva grame de aur a fost în 1940. După care acordul de la Bretton Woods, din 1944, îndeamnă toate monedele să-şi fixeze rate de schimb în raport cu dolarul american. Din acel moment, numai dolarul american putea fi convertit în aur. Această politică monetară a fost oprită definitiv în 1971, în timpul administraţiei lui Nixon, care căuta ieşiri rapide din deficitul războiului din Vietnam. De atunci, tiparniţa americană a imprimat munţi de dolari şi nu dă nici un semn de oboseală.
Este loc şi de mai bine? Se poate şi mai mult decât să creezi aur din hârtii? Prezentul dovedeşte că se poate. Se poate crea bogăţie din nimic. Treptat, chiar şi hârtia este depăşită. Mai nou, banii sunt o înşiruire binară gen 01001, stocaţi în siliconul unor servere. Primeşti salariul pe card, plăteşti cu cardul, faci un împrumut pe care nu-l vezi. Banii sunt doar o idee. Şi au nevoie de încrederea oamenilor mai mult ca oricând. Nu mai au nimic altceva care să-i susţină. Nici măcar hârtii.
* https://en.wikipedia.org/wiki/John_Law_(economist)
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Iată de ce persoanele de naţionalitate arabă nu fac în general împrumuturi la bancă ci se împrumută în familie sau strîng toată suma şi cumpără cu „banii jos”.
„nationalitate araba” nu prea merge, cum la fel nu merge „nationalitate europeana” :) Zi-le arabi..
Stiam ca nu fac imprumuturi la banca.