Chat affair

Pe Renata o văzuse de cîteva ori la nişte petreceri.
Mereu în acelaşi loc, la Ducu, prietenul lor comun. Renata venea cu soţul ei, Cosmin cu soţia. Petrecerile de la Ducu aveau un iz aparte, aşa ca de sfîrşitul lumii şi nu se ştie ce-i făcea pe oameni să percuteze altfel decît în alte locuri. Cîinele care se împleticea printre picioarele dansatorilor, casa lor, care nu era niciodată deplin renovată şi în care invitaţii simţeau că pot sparge o farfurie (fără să se simtă prost că descompletează vreun serviciu) sau scăpa ceva pe jos fără să fie necesar să se aplece, cele cîteva invitate ce se lăsau strînse în braţe rîzînd neruşinat la aluziile porcoase ale lui Dudu – veşnic pilit –, sau faptul că întotdeauna se găseau cel puţin doi bărbaţi gata să facă pe măscăricii încercînd să concureze la titlul de al doilea cel mai bun. După Ducu.
Cîinele era a al gazdei. Îl chema Duke, era rasa Rottweiler; îl primise de căţeluş şi nu se aşteptase ca dimensiunea fecalelor lui va lua amploare odată cu creşterea cîinelui astfel că într-o primăvară, brusc, Ducu fusese cuprins de scîrbă la imaginea zăpezii pe jumătate topite punctată de zecile de reziduuri canine în putrefacţie şi hotărîse să facă ceva pentru a elimina sursa de mizerie. Îl sunase pe Andy, soţul Renatei ştiind că ei se mutaseră spre Ploieşti unde aveau o casă cu mult teren, o livadă de pruni şi vreo patru pisici.
– Lasă-l pe Andy, că e cu patru ani mai mare ca noi. Iubirea mea ar avea muniţie infinită în comparaţie cu a lui.
– Hai, măi Ducule, că poate vine acum şi te aude.
– Andy!! Unde eşti? Auzi ce zice Renata că nu îi dai tu voie să o strîng în braţe. Cică i-ai instalat în bluză un senzor anti-şocuri din ăla care se pune pe cutii ca să ştii dacă au fost manipulate cu grijă.
Toţi rîdeau pe ringul de dans aşteptînd replica lui Andy din camera cealaltă.
– Da, nici o problemă, strînge-o cît vrei dar vezi, dacă ţipă să nu sară cîinele să o muşte.
– Ai auzit Renata? Soţul tău tocmai a spus că ar trebui să te laşi manipulată. Mai bine te laşi muşcată de mine decît de cîine, nu înţelegi ce insinuează? îi şopti la ureche.
Andy avea la rîndul lui un cîine şi patru pisici şi unicul lui subiect de discuţie era cel legat de sănătatea şi comportamentul pisicilor. Cînd se întîlnea întîmplător cu vreun amic, Andy nu îl întreba de sănătatea copiilor sau a soţiei ci invariabil începea conversaţia interesîndu-se de pisică sau de cîine. Ştia toate pisicile prietenilor după nume, spre deosebire de Cosmin care avea probleme să-şi amintească şi numele invitaţilor cu care se întîlnea mai rar. Dar pe Andy, deşi arăta destul de banal, îl reţinuse din prima şi asta pentru că Renata avea în ea ceva de femeie fatală: orice bărbat care îşi odihnise peste zi privirea asupra ei se gîndea fără să vrea la ea măcar cîteva minute noaptea, înainte de a adoarmi cu oarecare dificultate lîngă consoartă.
Cosmin devenise prieten intim cu Dudu. Îi legase faptul că ambii erau fumători înverşunaţi, adicţie ce îi forţa să iasă des afară la o ţigară indiferent de vreme. Cît timp erau numai ei doi, în general vorbeau despre femei, de parcă se aflau într-un confesional unde Cosmin sau Ducu intrau pe rînd în rolul preotului. Dar nu erau preoţi pentru că poveştile îi aţiţau să povestească mai departe cu amănunte din ce în ce mai picante, să-şi mai aprindă cîteva ţigări, să îşi mai toarne în pahare. Amîndoi aveau ce povesti. Fiind scriitor în timpul liber, lui Cosmin i se păreau interesante poveştile lui Ducu. Întrevedea o posibilitate ca pe viitor, din combinarea acestor poveşti să poată construi o realitate mai nebunească, din cadrul unui roman de dragoste cu scene de sex, limbaj ba poetic ba trivial cu multe personaje din diverse medii sociale – avantajul suplimentar fiind că nimeni nu ar fi putut ghici exact ce anume de acolo era legat de experienţa lui si ce anume aparţinea de fapt unui altuia ca Ducu.
– Să ştii că lu’ Renata îi place de tine.
– Cum ştii?
– Păi de obicei cînd nu e Andy prin zonă, la dans îi fug un pic ochii după mine. Azi însă nu. Renata e aşa… nu merge nici să o întrebi care era jucăria ei favorită cînd era mică dar nici să o întrebi “ce ai face dacă am fi pe o insulă pustie fără ser antiviperin şi m-ar muşca o viperă de penis.”
După ce reveniseră în casă, nu mai ştia exact ce o întrebase la primul dans, dar la al doilea vorbiseră despre mîncare şi la un moment dat, cînd soţia lui era mai departe, o întrebase cu ce fel de mîncare l-ar compara, iar Renata îi spusese rîzînd, cu plăcintă de rubarbăr, că e dulce-acrişoară.
Trecuse ceva timp de la petrecere.
Ducu îşi renovase a treia oară casa şi de data asta spunea că este în curs renovarea definitivă. Toţi amicii îl luaseră peste picior pentru că îşi cumpărase o cadă jacuzzi mult prea mare pentru dimesiunile băii. Şi invitaţii erau forţaţi să stea pe toaletă cu genunchii într-o parte. La un moment dat, Ducu se săturase să fie ţinta glumelor aşa că se apucase să dărîme iar pereţi în stilul lui caracteristic: fără să măsoare sau să-şi facă un plan clar dinainte. Mutase baia în locul unde fusese bucătăria iar pentru bucătărie construise o adiţie pe partea de vest a casei. Dar glumele nu încetaseră, ci dimpotrivă se înteţiseră şi aceasta deoarece în vechea baie, Ducu îşi construise o fereastră în tavanul de deasupra căzii. O fereastră imensă pentru care plătise o sumă considerabilă pentru a putea privi o porţiune generoasă de cer înstelat. Acum dormitorul se mărise mult, înghiţind tot spaţiul vechii băi şi patul matrimonial a lui Ducu se afla exact sub cerul înstelat.
– Serios, am senzaţia că dorm pe prispă şi problema e că vara mă trezesc imediat ce se luminează, înainte de cinci. Nici vise erotice nu mai am, aşa de tare mă stresează fereastra asta. Visez că nişte copii ascunşi pe acoperiş filmează toate mişcările pe care i le fac eu neveste-mii.
Tot la telefon, Ducu i-a spus lui Cosmin că rărise petrecerile după ce îşi luxase serios umărul încercînd să sară în piscină beat fiind. Sărise de pe acoperişul garajului.
– Ai făcut ceva cu Renata?
– Nu. Cred că îi place de mine dar e prea complicat.
– Da, ştiu ce zici. Aş vrea să pot fi ca tine dar butonul meu are o singură setare: la maxim. Oricît de complicat e… eu intru în joc.
Într-o duminică dimineaţă, Cosmin stătea cu laptopul pe piept făcîndu-şi de lucru în aşteptarea meciului de box Francisco Vargas cu Orlando Salido şi de plictiseală se uita ce mai postaseră unii din prieteni săi pe Facebook.
Complet întîmplător, observă că Renata postase o melodie ciudată a unei formaţii de care el nu mai auzise şi cîteva versuri citate de ea sunau aşa:
Tu nu mai reuşeşti să mă ameţeşti deloc acum
Mă uit în abis, simţi că e timpul să-mi dai drumul?
Mă întreb cît de jos este. Nu mai există nimic distractiv
Nimic nu mai e ca înainte, nu mă mai ameţeşti,
Totul e pierdut şi vreau doar să cad…”

Nu făcuse chat cu ea niciodată dar de data aceasta avea un presentiment că ar trebui să o facă de parcă ar fi văzut-o pe femeia asta în dezechilibru pe marginea unei prăpăstii şi el ar fi putut trece mai departe fără să-i fi aruncat o frînghie, aşa se simţea la gîndul că ar trece indiferent peste postarea respectivă.

Cosmin: Renata, ce faci? Toate bune? Pari cam tristă.. sper că eşti ok
Nu le lua şi tu prea în serios.. orice ar fi, chestiile rele trec şi altele bune le iau locul.
Am avut şi eu o depresie acum vreo doi ani, m-a ţinut două săptămîni, în care era să o iau razna
pînă la urmă a trecut. Dă şi tu un semn. Baftă!
Renata: nu sunt ok.
E rău
Cosmin: de ce?
Renata: am luat tot ce am avut ca medicaţie
sunt sătulă
nu ma i vreau
pur şi simplu
Cosmin: Ce? Ceva de depresie?
Renata : nu ştiu dacă asta e depresie
sau ce trăieşte lumea în od curent
“mod”
aştep să fie negru
m-am săturat
Cosmin: Să fie gata, ce?
Renata: Tot.
acum
e ok
e bine
serios
am să fiu ok
Cosmin: poate vorbim la telefon odată, cînd ai chef să te sun
mai vorbim, mai rîdem
mai facem mişto de Ducu
Renata: nu îţi face griji pentru mine că îmi faci rău, serios.
poate o să vorbim, dar e cam imposibil
Cosmin: mi-e şi dor de idiotul de Ducu, am cam rupt legăturile cu el
nici eu nu îmi dau seama cum şi de ce. Am dansat fain atunci cu tine, de unde ai învăţat fox?
Renata: eşti un om grozav
bun
să nu uiţi
eu ştiu ce încerci să faci acum şi mă faci să plîng
Cosmin: întotdeauna mi-a păcut de tine/voi pt că nu sînteţi după “tipare”
Renata: Hotărăşte-te, ţi-a plăcut de MINE sau de noi?
Cosmin: de tine, na!
Renata: hai aici, acum, dacă vrei să mă salvezi
Cosmin: la Ploieşti? Acum?
Renata: da
sînt terminată. Jur că nu mint.
Cosmin: ok, promit că vin
Renata: Acum. Că e prea tîrziu mai tîrziu.
Cosmin: mă sperii!
Renata: nu, e ok…
Cosmin: vin dacă am spus
Renata: ACUM
Cosmin: dar dă-mi un pic de timp, te rog
Renata: ajută-mă ACUM dacă vrei
Cosmin: sigur, fato. Dar promite-mi că nu faci ceva idiot.
Renata: el spune că nimeni nu mă iubeşte. Am luat tot ce aveam în sertar. Synthtoid. E ok.
Cosmin: ce naiba e syntrod?
Renata: Nu ştiu nici eu sigur, că sînt pastilele lui. Dar am luat vreo 10.
Cosmin: Eşti bolnavă de ceva?
Renata: da. de viaţă sînt bolnavă…
Cosmin: unde eşti, acasă? Nu-mi spune că v-aţi despărţit.
Renata: o să fie ok. Să spun drept sînt şi pilită rău că nu aveam curaj să înghit pastilele altfel. Iartă-mă
Cosmin: ce naiba îţi ceri iertare, eşti culmea! Şi eu mă pilesc în fiecare seară. Dar nu mi-a dat niciodată prin cap să iau pastile, de fapt nici nu am pastile în casă.
Renata: da…
Cosmin: deci nu te-ai otrăvit sau ceva?
Renata: nu ştiu ce va fi dar se învîrte camera cu mine. vii sau nu vii? Ştiu că sună bizar dar mă gîndeam des la tine.
Şi nu poate fi o întîmplare că dintre toţi oamenii din lume numai tu ai înţeles mesajul meu
şi ţi-ai dat seama că am probleme.
Cosmin: exagerezi. văd că ai 120 de prieteni pe FB dintre care nici jumate nu sînt bărbaţi.
Zic asta să te bine dispun… zi, eşti acasă?
Renata: da, acasă
Cosmin: Şi Andy unde e?
Renata: eşti un om bun. mai rar aşa.
Cosmin: mersi
Renata: în general oamenii buni sînt fraieri, nu-mi plac. Dar tu eşti rar: bun fără să fii fraier.
Cosmin: ok, pff… credeam că mă faci şi fraier acum după ce ţi-am mulţumit
Renata: AŞ FI FERICITĂ SĂ MĂ TREZESC ÎNTR-O LUME FRUMOASĂ
Cosmin: Îţi spun eu că asta e SINGURA şi e destul de frumoasă
(după ce o să ieşi din starea asta)
auzi? Trebuie să vorbim la telefon
poţi să mi-l dai?
Renata: Nu, pt că ştiu, vrei să suni la salvare. Dacă vrei să mă salvezi, vii tu.
Cosmin: păi nu ştiu adresa. Dă-mi-o. Altfel unde naiba vin?
Renata: ai dreptate. Şi cum ştiu că nu trimiţi salvarea şi nu mai vii?
Cosmin: trebuie să ai încredere, nu?
Renata: nu. Uite: vii încoace, îţi ia 45 de minute din Berceni. Şi cînd vezi intrarea în Ploieşti pe stînga intri pe FB
şi îţi dau atunci adresa.
haide aici, acum
am nevoie de un prieten
de cineva care să-l văd
Cosmin: la naiba, parcă e un cîntec. Şi ei ce-i spun?
Renata: Cui?
Cosmin: soţiei
Renata: spui şi tu că i-e rău maică-tii şi te duci la farmacie pentru ea
Cosmin: aaa, Am nevoie de-un prieten, era cîntecul ăla a lui Iris
Renata: da, dar nu m-am gîndit la Iris
Cosmin: Ştiu. Acum ai un prieten..
cu discuţia asta ajunserăm la un nivel de intimitate sufletească care.. e
e cam nivelul nivelurilor unde pot ajunge doi… prieteni
sper să rămînem aşa. apropiaţi
vezi că eu spre deosebire de ţine nu sînt beat
vorbesc serios
Renata: măi, am luat deja
multe pastile
aştept
să fie ok
să văd lumina
că e shynthroid
de atac de cord
tensiune arterial;a
stop cardiac
e ok
aştept, bine
Cosmin: Dumezeule…. Şi el unde dracu e?!
Renata: lasă-l că e şi el un biet robot programat să funcţioneze
Cosmin: dă-mi te rog telefonul tău
Renata: El crede că totul se măsoară în …. ce se măsoară
Sincer, nu te simţi rău, e ok… poate prin minune nu va fi nimic şi te-am neliniştit de pomană
Cosmin: cum să fii ok dacă ai luat o tonă de pastile? Trebuie să încerci să vomiţi
Renata: nu vreau pt că pe urmă nu o să mai vrei să mă săruţi
Cosmin: ?!
Renata: adică dacă vii, cum ai promis. Poate o să vrei să mă săruţi…
Discuţia durase mai bine de o oră şi în tot acest timp Cosmin o urmărise cu îngrijorare pe soţia lui, Adela, apropiindu-se şi depărtîndu-se de el, o dată chinuindu-se cu un coş plin cu rufe spre maşina de spălat, altă dată aranjînd nişte cărţi înapoi în bibliotecă, îmbrăcîndu-l pe cel mic să iasă la joacă. Situaţia i se părea ireală, faptul că ascundea involunar laptopul de ea şi că se simţea vinovat ori de cîte ori i se părea că Adela îl priveşte. La un moment ea s-a aşezat alături de el, pe canapea. Muşca dintr-un măr şi se uita în gol dar chiar şi aşa Cosmin a considerat că ar fi mai prudent să închidă laptopul.
I-a spus Adelei că face un duş rapid apoi a continuat chat-ul cu Renata din baie, aşezat pe capacul toaletei şi cu duşul dat la maximum dar potrivit pe apă rece.
Voia să o salveze pe Renata dar fără să consume nejustificat apă caldă.
O oră mai tîrziu, după ce Adela culcase copiii şi rămăsese cu ei în dormitor, Cosmin l-a textat pe Ducu.

Cosmin: Te-ai culcat?
Ducu: Nu o dată cu găinile. De ce?
Cosmin: Cred că am făcut o tîmpenie cînt mine de mare.
“cît”
Ducu: Adică?
Cosmin: Dacă textez îmi ia o oră. Poti să vorbesti?
Ducu: Sună-mă în 2 minute că neastă-mea e la televizor şi ies în garaj.

– Fii atent, eu plec de acasă chiar acum. Îi las un bilet Adelei, dacă se trezeşte şi vede că nu sînt, îi scriu că m-ai chemat de urgenţă la tine.
– Şi unde te duci de fapt?
– La Ploieşti.
– De ce?
– S-a sinucis Renata.
– Şi tu cum ştii?
– Ea mi-a spus acum!
– Hai că m-am aşezat jos. Credeam că a murit deja că ai spus că s-a sinucis.
– Nu, măi, a luat un flacon de pastile dar e încă e ok. Adică era ok acum zece minute. Am spus s-a sinucis, nu am spus că a şi murit.
– Şi?
– Şi mă duc să văd cum o ajut.
– Păi simplu, cheamă salvarea, nu?
– Simplu, da, dar nu îmi dă adresa şi nici telefonul nu-l am.
– Am eu adresa lor.
– Ai adresa?
– De cînd le-am făcut nişte renovări astă-vară. Am adresa salvată în GPS.
– Şi ce facem?
– Cum ce facem? Sunăm la salvare.
– Incredibil. Păi i-am spus că vin acum la ea… Dacă chem salvarea o să mă urască pe viaţă că nu m-am dus să o salvez cum i-am promis. Dar dacă mă duc, cu ce trafic e la ieşirea din Bucureşti am şanse să o găsesc moartă.
– Da, ce tîmpenie. Nu numai că poţi să o găseşti moartă dar îţi dai seama ce o să creadă Andy cînd apari acolo? Că s-a omorît din cauza ta. A lăsat ceva scris?
– Habar nu am, nu am întrebat-o.
– Oricum, dacă moare îţi spun eu că îi verifică laptopul, îi sparg parola şi-i citesc toate conversaţiile din chat ca să stabilească motivul decesului. Or să dea şi de unu’ Cosmin pe acolo…
– Ducule, tu-ţi dai seama că au trecut cinci minute de cînd vorbim şi moare o femeie?!
– Şi ce femeie!
Urmă un moment de tăcere, amîndoi erau adînciţi fiecare în gîndurile lui. Ducu se gîndea la sînii frumoşi ai Renatei, şi că ar fi păcat de la Dumnezeu ca începînd cu ziua următoare nici un bărbat nu avea să-i mai mîngîie niciodată, nici măcar cu privirea dacă nu şi altfel, nimeni, nici măcar mototolul de Andy, şi mai departe, îşi imagina cum avea să o găsească nenorocitul ăla înţepenită şi cu ochii deschişi – ochii ei albaştri care sclipeau de viaţă cînd dansa el cu ea şi o lua de după mijloc.
Concomitent, Cosmin se întreba cum de ajunsese în situaţia în care se afla, îngrozitor de stresantă, el care cu două ore în urmă plănuia să se culce mai devreme doar ca să vadă (după mult timp) cum e să începi săptămîna odihnit. Şi oare cum ar fi procedat Adela în locul lui? Dar îşi răspunse singur: Adela nu şi-ar fi pierdut niciodată timpul pe Facebook la cît era ea de ocupată seara, cu copiii, cu pregătirea pachetelor pentru a doua zi, cu spălatul pe cap.
– Mai eşti?
– Da, mă gîndeam ce să fac. Oricum mă simt mai bine acum din cauză că ţi-am spus şi ţie, cu toate că văd că nici tu nu ştii să-mi dai un sfat. Dă-mi adresa.
– Ok, ţi-o dau. Şi-ţi dau şi telefonul ei.
– Îl ai?!
– Normal! Cum crezi că o invitam la petreceri!? Prin e-mail?
– Ok, dă-mi şi telefonul, e perfect.
Cosmin şi-a notat telefonul şi adresa, l-a rugat pe Ducu să ţină secretul absolut asupra conversaţiei, apoi a închis.
Rămas singur, fu năpădit dintr-o dată de frica ce se strecura în el ca o gheaţă lichidă odată cu tăcerea. Liniştea îl învăluia şi îi făcea rău precum atingearea unui giulgiu folosit şi lui Cosmin îi păru rău că nefiind credincios nu putea găsi motivaţia necesară de a se ruga la Dumnezeu într-un moment de profundă tulburare ca acela. Mama lui se ducea des la biserică şi de multe ori Cosmin îi cerea să se roage şi pentru el – cumva amuzat îşi spunea că dacă într-adevăr există Dumnezeu nu are cum să-i dăuneze rugăciunea altuia. Şi dintr-odată, fără să-şi dea seama, oarecum firesc, dintr-o pornire esenţial umanitară şi de nestăpînit, începu să se roage în gînd pentru viaţa Renatei, dar exact la cine sau la ce anume se ruga, nu ar fi putut spune. Se ruga la îngerul lui păzitor sau la îngerul păzitor al Renatei – nici el nu ştia exact.
În sfîrşit, cîteva minute mai tîrziu se strecura afară din casă şi o lua cu pas hotărît către maşină, ca un om care ştie precis ce are de făcut. Verifică nivelul benzinei sperînd că nu va fi nevoit să piardă minute preţioase oprind în drum să facă alimentarea. Avea destul combustibil şi se gîndi cu plăcere că va opri la întoarcere, şi cuvîntul “întoarcere” îi suna foarte plăcut, devenise sinonim cu îngroparea unei probleme apăsătoare. Deci avea să conducă pînă la intrarea în Ploieşti, apoi avea să o contacteze pe Facebook prefăcîndu-se că nu făcuse rost de adresă – cum, în definitiv, se simţea vinovat că divulgase un secret major lui Ducu, ceva ce ar fi trebuit să rămînă pe vecie o conversaţie intimă între el şi Renata devenise fapt ştiut de Ducu, şi mai mult, îl stresa renumele de limbut pe care îl avea acesta. Chiar simţi pornirea să-şi sune din nou prietenul pentru a-i reaminti să păstreze conversaţia doar pentru el. Şi chiar atunci, de nicăieri, îl străfulgeră gîndul că băuse două păhărele de tequila după masa de seară, ceea ce îl descurajă peste măsură. I se părea riscant să plece duminică seară băut la drum. Fiind sfîrşit de săptămînă îşi imagina că printr-un ghinion putea fi oprit de vreun echipaj al poliţiei. Avusese parte de o zi aşa de proastă încît în continuare se putea aştepta la orice.
Pentru o secundă se gîndi să-l sune din nou pe Ducu – în nebunia momentului îi trecea prin cap să-şi roage prietenul să conducă el pînă la Ploieşti.
“Sau poate să întru iar pe chat să-i spun că sînt băut? Dar o să creadă că îmi caut scuze să nu vin… Oare ce ar face un om cu capul pe umeri în situaţia mea? S-ar băga în pat lîngă nevastă-sa şi s-ar culca. Dar cum să adormi cînd ştii că undeva la o sută de kilometri moare cineva cunoscut şi tu nu faci nimic să-l salvezi? Să sun la Salvare. Nu am nici o scuză acum. Ştiu şi telefonul şi adresa. Ştiu adresa Renatei. Adevărul e că nu ştiu mai nimic despre Renata. Dacă îşi bate joc de mine? E posibil să fi făcut o farsă? Sau poate nu chiar o farsă. E posibil să-i placă de mine şi să-mi fi întins o cursă, să îmi forţeze cumva mîna, să vadă dacă şi mie îmi place de ea? Dar cum să îţi treacă prin cap ceva aşa extrem? E de film artistic. Imposibil! Chiar a luat pastilele. Nu o cunosc prea bine dar pastilele sigur le-a luat. Poate nu zece cum a scris, poate doar opt, sau şase. Şi dacă a luat doar patru sau două? Dacă a exagerat? Doamne, de ce a trebuit să stau pe Facebook?! Nu puteam să fi stat pe youtube sau pe ştiri?! “
Frămîntat de gînduri contradictorii, Ducu îşi scoase mobilul din buzunarul gecii şi formă hotărît numărul Renatei, presupunînd că era mult mai uşor să ghicească din timbrul vocii ei gravitatea situaţiei.
– Alo, Renata?
– Nu, Andy la telefon. Tu eşti Cosmine?
– Da…
– Ce s-a întîmplat?
– Nimic… mă gîndeam să vă invit pe la noi că nu aţi fost niciodată şi ne-am renovat bucătăria.
– Da. Dar oricum nu ştim cum aţi avut înainte.
– Da, oricum nu ştiţi dar aşa ca chestie, bucătărie nouă.. ştii cum e, un motiv să ne mai vedem. L-am chemat şi pe Ducu – minţi Cosmin în continuare.
– Cînd, week-endul viitor?
Cosmin îşi dădu brusc seama că la sfîrşitul săptămînii care urma era sfîrşit de trimestru şi avea mult de lucru la sucursală. Iar week-endul următor era nunta verişoarei Adelei – deja confirmaseră rudelor că se duc la Buzău.
– Peste trei săptămîni.
Andy făcu o pauză, probabil contrariat de neconcordanţa dintre ora tîrzie la care primise telefonul şi termenul lejer de trei săptămîni. Cosmin jenat de tăcere, îşi dădea şi el seama de ridicolul situaţiei.
– Renata, ce face? E bine?
– Da, e bine.
– Voiam să vorbesc şi cu ea. De fapt nevastă-mea nu ştiu ce vrea să-i spună – rectifică pe loc Cosmin.
– Cred că a adormit că nu am auzit-o mişcînd de ceva timp.
Pe Cosmin îl cuprinse o furie teribilă. O furie ciudată amestecată cu panică, ceva ce nu mai simţise niciodată în viaţa lui. Nu numai că nu răspunsese Renata, cum se aşteptase, dar Andy nici nu i-o dădea la telefon.
– Altfel voi sînteţi bine?
– Da, foarte bine. Mai nu te poţi plictisi cu animalele astea, sînt mortale, numai ce am filmat o fază, o să o pun mâine pe Facebook. Deci le pun de mîncare, da? Castronul pisicii e lîngă al căţeluşei. Pisica e mîncătoare rău de tot, mănîncă prima şi pînă ce-i rămîn cîteva boabe apoi stă aplecată aşa cu botul, se preface că mestecă dar de fapt mai mult le pufăie şi aşteaptă să vadă dacă rămîn boabe de la căţea, să le mănînce şi pe alea. Să vezi cum se uită pieziş, exact ca oamenii, pe cuvînt de onoare!
Cosmin privea fereastra dormitorului conjugal şi se gîndea ce s-ar face dacă ar vedea cum se aprinde brusc lumina. În acelaşi timp îşi aducea aminte cum o dată, cînd Andy povestea cu la fel de multă pasiune despre animalele lui de companie, căţeaua şi cele patru mîţe culese de pe stradă, Ducu îi suflase dispreţuitor la ureche cît să auda doar el: “da, că noi parcă futem pisici!”. Peste toate aceste imagini ce se succedau independent de voinţa lui simţea ceva, un fel de apăsare teribilă, precum cleştii unei menghine, o pulsaţie continuă, un ţipăt, ca o alarmă de incendiu care bîzîia asurzitor: renata, renata, renata.
– …dacă rămîne ceva aspiră tot de la căţea, apoi linge ambele castroane. Ei, dar căţeaua e invers. Mofturoasă. Nu mănîncă decît o dată cu noi. Şi nici atunci nu are poftă. Măi şi mănîncă mai încet ca un copil. Ia o guriţă de boabe, cinci-şase, le scuipă pe covor şi de acolo le culege pe rînd una cîte una, tacticoasă. …. Stai aşa că nu ştiu ce naiba a oprit o Salvare la noi şi are sirena pornită. Dă cu spatele, cred că întorc la noi. O să o trezească pe Renata, tîmpiţii! Închid, venim peste trei săptămîni!
Cosmin rămase stupefiat, cum se afla, închis în maşină ca într-o cabină telefonică cu fotoliu – cum stătuse în tot acest timp, la volan dar cu motorul nepornit şi farurile stinse.
Pe telefon avea un mesaj de la Ducu:
I-am spus neveste-mii şi asta a sunat imediat la Salvare. Scuze…

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.