Chiloţii profei de engleză

Fragment din romanul Cutia Neagră

capitolul Chiloţii profei de engleză

Utopii

. . . . . . . . . .

Nimeni nu poate spune cu precizie dacă Charlie, bunicul lui Norman, era nebun de-a binelea sau doar făcea pe nebunul. În anul 1978 avea 83 de ani şi o sănătate de fier. Fusese de profesie sanitar şi avusese ghinionul să prindă ambele războaie, mobilizat pe front. Supravieţuise gripei spaniole din 1918, fusese ocolit ca prin minune de poliomielita din perioada interbelică de care se îmbolnăviseră, din nefericire, surorile lui, supravieţuise fără medicamente dizenteriei de pe front din timpul celui de-al doilea război, scăpase teafăr după scarlatina din anii 50,  dar își pierduse în mare parte auzul în urma unei otite cu care se pricopsise chiar în noaptea de revelion a anului de graţie 1962 când îl trăsese curentul în piaţa în care se adunau concitadinii să sărbătorească. Odată cu această afecţiune surveniseră anumite schimbări în caracterul şi comportamentul lui: până atunci fusese cam ursuz şi destul de cârcotaş, era irascibil, fuma doar tutun jamaican într-o pipă groasă din lemn de stejar şi putea să bea o jumătate de litru de whisky de secară fără să se bâlbâie sau să se clatine, ori după ce i-a slăbit auzul a devenit mai guraliv şi mai puţin arţăgos – pesemne datorită faptului că neînţelegând exact ce vorbeau cei din jur îi găsea mult mai agreabili – a început să bea, în mod misterios, mai puţin şi a înlocuit pipa cu tutun jamaican cu ţigări de foi.  Dar cel mai uluitor lucru este că blestemata de otită i-a meşterit auzul de aşa natură că muzica pe care o adorase până atunci şi pe care îşi curtase cândva nevasta i-a devenit subit nesuferită, în schimb a început să asculte cu viu interes muzică pop.

Norman crede că bunicul lui n-a putut suporta moartea soţiei. Îl bănuia că-i revenise auzul după otită, dar se simţea sâcâit de cei din jur; îşi pierduse răbdarea şi nu mai avea nici un chef să răspundă la întrebări.

Pariuri şi trofee

1972 – 1976

”Tot secretul e relaxarea, bătrâne” a încercat Tristan să îi vândă pontul, într-o seară, pe când se întorceau de la ore. Adevărul e că Norman cel frumos era mai mereu crispat.  Când erau în liceu şi chiuleau de la ore ardeau gazul prin parc. Aveau amândoi caietele de desen cu ei. Se aşezau, fiecare pe câte o bancă, la o oarecare distanţă unul de altul şi făceau schiţe sau pur şi simplu simulau inspiraţia.  Ori de câte ori trecea prin dreptul băncilor câte un grup de fete era limpede că privirea le era atrasă de Norman în primul rând. O fată mai rezistă ce mai rezistă la farmecul intelectual al unui mascul, dar când e vorba de frumuseţe lucrurile devin serioase şi uneori chiar grave. Cel mai subtil şi mai plin de haz intelectual şi cel mai puternic şi în vogă sportiv, ba chiar şi cel mai bun bucătar îşi pierd atuurile în faţa unuia ca Norman, iar fenomenul e valabil şi în contrasens: o femeie frumoasă face cât o mie de intelectuale şi cât o armată de gospodine. Atractivitatea fizică e valoarea cea mai preţuită şi cea mai exploatată de pe planetă, iar faptul că e un dicteu al naturii şi al hazardului şi nu poate fi obţinută nici prin muncă şi perseverenţă, nici prin mijloace oneroase îi sporeşte, cum ar zice francezii, ”la mystique”…   Pe de altă parte, din clipa în care respectivele graţii puneau ochii pe Norman şi mai şi chicoteau cu subînţeles şi momentul în care începea să le fluiere Tristan exista o perioadă de tensiune, de pândă şi tatonare în care Norman se intimida cumplit, se înroşea până în vârful urechilor, îşi simţea fesele cusute de bancă şi buzele sudate şi nu făcea absolut nimic.  Adolescentele se intimidau şi ele, dar nu într-atât încă să nu se prindă că băieţii se cunoşteau între ei şi se învoiau în cele din urmă să se aşeze lângă Tristan care se oferea să le facă portretul.

Cam în acea epocă, dăduseră în mania pariurilor şi a întrecerilor. Orice controversă aveau între ei trebuia disputată sub formă de pariu. De regulă, Norman era cel care le pierdea pentru că era mai sigur pe el, fără a avea motive temeinice. Cel mai adesea, odată ce erau tranşate rămăşagurile, câştigătorul se alegea cu câte un trofeu: o coardă despre care se zvonea că ar fi fost ruptă de la chitara lui Jimmy Page, un sutien al celei mai râvnite tipe din liceul de fete, o cămaşă cu semnătura atacantului-erou de la echipa de fotbal locală, etc.

Norman 2015.

– Vorbim de Şcoala Secundară, o elucidă Norman pe Irène, ceea ce voi, prin alte părţi ale Europei, numiţi liceu. La noi durează între 12 şi 18 ani.

Liceul arăta în linii mari ca un azil sau ca o închisoare de epocă, doar că nu avea zăbrele la geamuri. Dar nu era chiar sfârşitul lumii; văzusem eu cu Tristan şi mai rău, plus că aveam biciclete şi ştiam bine drumul spre şcoala de fete. În primii doi ani scopul declarat al lui Tristan a fost să saboteze autoritatea. Era déjà montat încă din anii internatului, unde o încasase destul ca să îi fie limpede că se află în conflict direct cu ea. Ce se ştia, din spusele băieţilor mai mari, era că în rezervorul de benzină al maşinii directorului în principiu se turna zahăr, dar Tristan a turnat sare.  Vărsa pungi cu apă de la etaj atunci când venea câte o inspecţie, era cât se poate de vigilent. Odată a avut chiar curajul să-şi descarce conţinutul stiloului în apă, iar preaplinul pungii s-a vărsat chiar peste haina inspectorului şef. A ajuns de vreo câteva ori şi la camera de pedeapsă, pentru că în clasa noastră erau cel puţin doi turnători cunoscuţi şi trei suspectaţi.

Existau două liste: una de expresii şi cuvinte agreate al cărei cap de afiş era ”ordine şi disciplină” şi alta de expresii interzise pe care Tristan le folosea prin rocadă, pe toate, atent să nu rateze vreuna. Uneori se întâmplau şi ciocniri în vocabularul lui între cuvinte agreate şi cuvinte interzise sau se nimerea ca un cuvânt proscris să se lipească accidental de câte o formulare elevată asemeni unei gume de mestecat de talpa unui pantof regal sau să se strecoare în mintea lui, prin ricoşeu, exact în situaţiile în care eticheta cerea să se gândească numai şi numai la lucruri înălţătoare.

– Când intri în biserică şi te uiţi la statui sau la vitralii, care e cuvântul care îţi vine cel mai des în minte? m-a întrebat odată şi am roşit, iar lui i-a picat fisa că nu era singurul în acea situaţie.

Când nu erau pariuri, erau competiţii sau provocări. Am câştigat şi eu două. Importante.

 Fără să fie ceva clar conturat în mintea noastră, ne trecea un fior de spaimă ori de câte ori profesorul de geografie îşi făcea apariţia în vestiarul băieţilor, ne simţeam palmele încinse de fiecare dată când ridica bagheta la tablă profesorul de matematică şi toţi, poate cu excepţia nătărăului de Gilford care era premiantul clasei, aveam fantezii cu mama lui Tom Wiggins, un băiat blonduţ şi delicat, destul de mototol, care era profesoară de engleză la şcoala de fete. Deşi poate părea incredibil, cel mai bun la engleză din clasă era Tristan şi era destul de priceput la scris. A făcut înadins să-şi strecoare o poezie, care la drept vorbind suna mai mult a compunere dadaistă, în caietul de notiţe al lui Tom, iar maică-sa a găsit foaia şi s-a arătat încântată de bogăţia vocabularului şi de asocierile de imagini insolite. Cred şi eu că erau insolite de vreme ce Tristan nota automat tot ce îi trecea prin minte fără să urmărească vreo idée anume şi la sfârşit boteza chestiunea poezie. La fel proceda şi cu desenele.  Ca să se concentreze la ore trebuia să mâzgălească mereu câte ceva. Toate caietele lui aveau ultimele pagini pline cu studii de obiecte: o gumă de şters, un stilou, o şosetă găurită, o minge de tenis, o bucată de cretă sau de burete care se amestecau în aceeaşi pagină cu figuri de eroi de film, portrete de staruri rock sau cu schiţe de mişcare cărora le alătura, după gust, ori floricele, ori steluţe. Aşa cum erau trântite claie peste grămadă în aceeaşi foaie, puteau trece drept broderii suprarealiste într-o compoziţie stranie.  Fapt e că profa de engleză a vrut să îl cunoască pe talentatul poet şi să-i înapoieze personal poezia rătăcită în caietul fiului propriu. Iar noi am murit toţi de ciudă când l-am văzut pe Tristan cum îşi atinge degetele de mâna aceea diafană, plină de inele. E adevărat că s-a înroşit şi s-a fâstâcit ca o fată mare şi n-a înţeles mare lucru din monologul pe care idolul nostru l-a ţinut, încurajându-l să continue.  Drumul dinspre şcoală spre casă trecea printr-un cartier plin de case din cărămidă, printr-un parc, peste un pod şi printr-o zonă ceva mai animată, cu magazine şi prăvălii, de unde o luam pe nişte străduţe care scurtau traseul spre ghetou.  Mergeam cu bicicletele şi aveam ocazia să dăm un ocol prin dreptul casei profei de engleză care se afla undeva nu departe de zona cu bistrouri şi prăvălii.  Şi într-o zi, ce idée ne-a venit: ce-ar fi să îi facem o vizită, cum tot era ea în admiraţia lui Tristan? Şi am sunat la uşă. Tristan m-a împins pe mine în faţă… iar când zeiţa a deschis uşa şi mi-a zâmbit, mi s-au înmuiat genunchii. Mi-a întins mâna şi a trebuit să i-o întind şi eu chit că mi-era teribil de ruşine de palma mea transpirată. Ne-a poftit în salon şi s-a oferit să ne facă un ceai. Toate mobilele erau albe, covorul era roşu întunecat, iar pe masă se afla o vază din porţelan, stil Victorian, cu un buchet de flori de liliac din plastic autentic. Tapetul era o barocărie acceptabilă, cu frunzuliţe şi fluturi rozalii, iar pe pereţi spânzurau nişte reproduceri după litografii de epocă şi fotografii de familie, plus un portret de dimensiuni mari al unui distins purtător de lavalieră. Cuvântul de ordine, la care făceam apel şi eu şi Tristan, în acea perioadă era ”boring”. Tot ce nu ne intra în graţii era taxat în acest fel. În mod normal aşa am fi etichetat şi atmosfera din casa zeiţei, dar de data aceea am făcut o concesie, mai ales că puteam adulmeca în aer o boare discretă din parfumul ei…

Când ni s-a părut că în sfârşit începeam să ne destindem şi să ne găsim poziţii mai fireşti pe canapeaua pe care stăteam ca pe ghimpi, am văzut servanta întredeschisă. Iar din ea, se dezvăluia privirii noastre, ca un diamant ochiului încă bun al unui pirat, în toată splendoarea sa roză: TROFEUL. Erau exact aşa cum ni-i imaginasem: mătase sută la sută, cu broderie fină pe margini.

–  Pun pariu că n-ai tupeu! mi-a zis Tristan, mustăcind.

Îi auzeam déjà paşii venind dinspre bucătărie cu tava de ceai. Nu pot să îmi explic nici de unde mi-a venit curajul, nici cum de am avut atâta agilitate, nici când am apucat să îi înşfac, fapt e că în mai puţin de 20 de secunde îndesam în proprii pantaloni chiloţii profei de engleză.

 ***

Datele problemei:

1. Poţi face o banalitate să pară că ar fi ceva profund doar pentru că laşi să se înţeleagă că ar fi vorba despre un secret sau pentru că pur şi simplu îţi vine greu să o mărturiseşti.
2. Un englez bine educat mai repede ar recunoaşte că s-a îmbătat criţă decât că a lăcrămat la o piesă de-a lui Tom Jones.
3. Tot omul simte nevoia să se confeseze cuiva şi, cum un englez cuviincios n-ar îndrăzni să îşi deranjeze semenii cu dileme personale, când poate purta o foarte palpitantă conversaţie despre cursul dolarului sau starea vremii, ţine jurnale în care îi adresează unui interlocutor imaginar toate cele de care se jenează şi care nu cadrează cu imaginea sa de cetăţean model. Aşa se explică de ce fiecare nouă filă începe cu Dear diary…

Al doilea trofeu pe care am reuşit să pun mâna a fost jurnalul premiantului clasei, tăntălăul de Gilford. Tristan râvnea de mult la el şi eram siguri cu toţii că existenţa lui nu era o simplă legendă care circula prin clasă. Dulapul din vestiar îi fusese spart de mai multe ori, dar infractorii fuseseră de fiecare dată dezamăgiţi pentru că, în afară de câteva rânduri de şosete murdare, de o grămadă de pixuri şi carioci uzate, de două caiete de gramatică, de o pereche de mânuşi jerpelite şi de un poster didactic cu copiii lumii care îşi dau mâna peste globul pământesc, nu găsiseră nimic. Nici măcar o poză ruptă dintr-o revistă din acelea care circulau pe sub mână, nici măcar o foaie mototolită care să-l dea de gol cu ceva. Îl suspectam cu toţii că e gay.  Dacă ar fi fost să se dea spargere la dulapul lui Bobby Brown, cred că găseam atâtea materiale cât să avem la ce visa tot trimestrul, toţi băieţii din clasă. Nici măcar în ghiozdanul lui Gilford nu s-au găsit nici un fel de materiale compromiţătoare, deşi era controlat o dată la trei zile. Ei bine, mie mi-a venit strălucita idee să-l ţin ceva mai îndeaproape sub observaţie, şi l-am văzut la bibliotecă dosind caietul în raftul cu enciclopedii, un raft întreg plin de volume de care nu se atingea nimeni, în afară de femeia de serviciu a şcolii când ştergea praful. Îl lăsa acolo, ca nu cumva să fie descoperit de părinţi, pe-acasă. De cum a ieşit pe uşa bibliotecii, l-am înhăţat şi m-am repezit să-l pun în temă pe Tristan. Am pus captura în ghiozdan şi am pedalat amândoi în viteză până în parc, unde ne-am trântit în iarbă şi ne-am apucat să o studiem cu de-amănuntul. Gilford era chiar mai penibil şi mai gay decât îl suspectam, îşi imaginase o adevărată odisee a viitorului în care se făcea că are o casă cu etaj şi grădină în stil japonez, doi copii, o soţie franţuzoaică şi un câine ciobănesc german. De ce franţuzoaică nu rezulta foarte limpede. Urma să se facă medic chirurg şi să călătorească prin toată lumea operând cazuri fără speranţă. Vroia să fie un fel de geniu şi de sfânt în acelaşi timp. Într-un cuvânt: BO-RING. M-am întrebat la un moment dat ce s-a ales de el. Mama mi-a zis că lucrează undeva la benzinăria din centru, ţine gestiunea.

Teoria şi practica

1974

– Auzi, Norman? Trebuie să te întreb ceva, într-un privinţă mai delicată… Tu cam de câte ori te gândeşti la… ştii tu ce, în interval de, să zicem, o oră? se interesă Tristan.

Norman îşi fixă privirea asupra pantofilor şi îşi făcu de lucru cu şireturile.

– Cam de trei, patru ori, zise, ezitant.

– Şi crezi că e normal? Adică, nu suntem cumva obsedaţi sau ceva în genul?

–  Nu ştiu ce să zic…

Părea încurcat şi căzu pe gânduri.

Tristan vroia să ştie cum se descurca tovarăşul lui în aceste condiţii pentru că el era mai mereu într-o stare de semi-erecţie. Norman răspunse cu un oftat:

– Nu prea mă descurc.

Îi vorbi apoi despre faptul că circulau nişte zvonuri în legătură cu o tipă, ceva mai mare, cam de vreo 17 ani, poreclită Holy Mary, de la şcoala de fete, care nu era nici frumoasă, nici deşteaptă, n-avea nici cine ştie ce haz, se prindea mai greu la poante, în schimb se pare că era dispusă să se lase atinsă în locuri intime de novici ca ei. Era roşcată, cu pistrui şi sânii bine conturaţi şi acesta a fost atributul decisiv care l-a convins pe Tristan că e cazul să o abordeze, principiul lui fiind: cu cât mai mari, cu atât mai bine. Dar Norman nu l-a invidiat. Şi-l imagina negociind cu ea pentru fiecare milimetru de piele sau milogindu-se de ea să îl atingă, la rândul ei, în locurile intime; şi-o imaginea pe Mary, care era încă virgină, în pofida mărinimiei de a se lăsa amuşinată şi pipăită,  apărându-şi zonele tabu cu aceeaşi fervoare ca şi aceea cu care el încerca să le asalteze şi pe el întorcându-se acasă într-o stare de jalnică excitaţie, din care era nevoit să se sustragă, apoi, singur…

Norman văzuse un film american legat de un cutremur şi cea mai mare temere a lui era că l-ar putea surprinde unul, în timp ce îşi exploata singur masculinitatea, chit că în Anglia nu sunt cutremure. Dacă era să fie găsit mort aşa? Se temea mai ales de faptul că maică-sa ar fi putut descoperi după decesul lui ce fel de poze dosise în sertarul cu cheie al biroului, cheie pe care o purta mereu cu el, viu fiind. Aşa trebuie că se simţea pesemne un scriitor terorizat de gândul că ar putea muri subit şi îi sunt descoperite ciornele… În ciorne apar tot soiul de lucruri, rateuri estetice, obsesii, prostii, gunoiul unei cărţi nearuncate. Atunci când nu mai putea lupta cu presiunea din carne, se vedea nevoit să lupte cu cea din minte, nu le putea rezolva pe amândouă simultan. De fiecare dată acţiona sub imperiul vinovăţiei, cu inima ţinută strâns în cleştii ororii, ca un adevărat absolvent de şcoală catolică.

Tristan 1974

Întotdeauna faci alegerea greşită. Orice ai alege. Dacă te arăţi căcăcios nu e bine, dacă eşti înfipt şi tupeist se cheamă că eşti un derbedeu, dacă stai în banca ta se consideră că eşti şters şi mediocru, aşadar că n-ai nimic de spus, dacă eşti plin de zel e limpede că eşti tocilar şi premiant şi iarăşi nu e bine.

Dacă te arăţi vulnerabil nu e bine, eşti automat taxat drept penibil şi fătălău, dacă pari insensibil eşti perceput ca un buldog demn de agresat. Bine, se consideră că demn de agresat eşti oricum. Dacă ai un aer indiferent sau distrat imediat e etichetată chestiunea drept aroganţă şi provocare. Mai ales când taci cu încăpăţânare, eşti suspectat de ce-i mai rău. Dar nici să vorbeşti neîntrebat nu e cazul, oricând se găseşte un deştept care să aprecieze că te cam iei în serios. Iar chestiunile astea care se prezintă déjà destul de împuţit în relaţiile cu cei de vârsta ta devin şi mai nesuferite când ai de-a face cu vreun pervers de adult care se simte îndrituit să te educe.

Ce se învaţă în şcoală şi în general care e mesajul cu care te alegi de pe urma educaţiei?

Să fii mereu acelaşi, să fii generos, dar chibzuit, să fii modest, dar să îţi cunoşti valoarea, să fii diplomat şi totodată mereu sincer, precaut şi curajos, nu e clar dacă alternativ sau în acelaşi timp.  Să cazi mereu în picioare şi anume într-un mod graţios. Căderile dizgraţioase nu sunt acceptabile. Să nu îţi pierzi cumpătul, dar să-ţi cântăreşti nimicnicia dimineaţa, la prânz şi seara, să iubeşti cu îndârjire, dar în nici un caz să nu îţi neglijezi propria persoană, să fii onest fără să superi sau să deranjezi pe nimeni, să visezi, dar să fii realist, să nu trişezi, să nu trădezi nimic din ce eşti ca şi cum ai ştii preabine cine eşti dintotdeauna pentru totdeauna, să nu te schimbi, dar să evoluezi, să nu te contrazici, să fii responsabil şi totodată entuziast, să te bucuri de viaţă, să iei totul în serios, să comunici, să spui numai şi numai adevărul, toate aceste imbecilităţi atroce şi preţioase sfaturi contradictorii ne sunt îndesate pe gât cu furtunul, cu pâlnia, cu trompeta, ne sunt bătute în creier cu ciocanul din copilărie şi până în zilele noastre pretutindeni în şcoală, la piaţă, pe scara împuţită a blocului, la televizor, la academie, la biserică, amin.

Norman 2015

Tristan cam avea dreptate. Învăţământul a fost gândit să aservească individul nu să îl servească. Cultura aşijderea. Dacă nu îţi porţi singur de girjă şi o iei razna să zicem nu o să-şi bată nimeni capul să-ţi repare mintea. Şcoala nu are decât un singur ţel: instrumentalizarea individului, transformarea lui într-un ins util comunităţii nicidecum într-un om liber sau autentic. De născut nu ne naştem nici liberi, nici autentici… Sunt lucruri care se câştigă încetul cu încetul. Ori şcoala e un adversar care joacă împotriva ta, trebuie să o ştii, pentru că dacă nu o ştii te-ai ars.

Trebuia să ne apărăm de burghezi…Să nu îi lăsăm să ne trateze de sus. La şcoală purtam uniformă, ceea ce era un avantaj pentru că nu se putea diferenţia între cei ca noi şi cei ai căror părinţi făceau parte dintr-o altă clasă socială. Noi n-aveam mai mult de două perechi de jeansi, două tricouri, două cămăşi şi două pulovere de căciulă. Două, pentru că era necesar ca hainele să fie spălate. Le purtam prin rocadă. Îmi amintesc de puloverul dungat şi multicolor al lui Tristan, de un gust îndoielnic, dar care, după moda de-atunci, era cât se poate de şic. Mai aveam şi ceva haine moştenite de la fraţii noştri mai mari, dar cu care nu ne afişam decât la reuniunile de familie. Copiii burghezi aveau cam de 4 ori mai mulţi bani de buzunar decât noi, başca cei de cinema sau de îngheţată pe care îi primeau suplimentar, în weekend.  Era unul, Andrew Larry, care era campionul de tenis al oraşului la juniori, pe care îl aduceau părinţii la şcoală într-un Aston Martin roşu de ultimă generaţie, mândri de nu îşi mai încăpeau în piele de odraslă… Evident că nu se punea problema ca acest Andrew să îşi trateze colegii ca pe nişte semeni, când el avea, déjà, un nume. Era atât de conştient că era o podoabă de băiat, încât nu se sfia să răspundă la întrebările retorice ale profesorilor, din categoria: ce e omul? care e sensul vieţii?

Ce numeam eu cu Tristan burghezi pe-atunci, erau de fapt familii din clasa de mijloc…

1974

Principiile lui Tristan:

Indiferent ce te întreabă un profesor şi indiferent cât de binevoitor îţi pare, nu răspunde niciodată explicit, ci doar evaziv. Pe scurt evită să te comporţi ca la confesional.

Nu lăsa impresia că ai vorbi serios despre lucrurile care chiar contează pentru tine şi nu te sfii să o faci pe savantul în chestiuni nesemnificative, oamenii lovesc doar în ceea ce pare că iei în serios.

Oricât de urâtă ar fi o tipă, dacă vezi că te place, nu refuza ocazia de a ieşi cu ea şi de a o săruta măcar. Nu se face să insulţi dorinţa unei femele… Şi apoi nu ştii niciodată dacă nu cumva e ultima ta şansă. A doua zi te poţi pomeni paralizat sau mort. Doar un pămpălău sau un neghiob face mofturi în asemenea situaţii.

Fii mărinimos cu cei mai tineri şi mai slabi şi arată-te a ”bad ass” faţă de cei pe care îi adulmeci ca fiind mai duri.

Nu te împrieteni cu un coleg ai cărui părinţi au bani. Se va ivi mai devreme sau mai târziu o situaţie în care el şi tot neamul lui să te umilească.

Nu lăsa să-ţi scape nici o ocazie de a fi centrul atenţiei. Chiar şi faima proastă se pune, ca faimă.

Adulţii sunt întotdeauna dispuşi să te dezarmeze şi să te facă piftie cu sfaturile şi morala lor, nu le lăsa nici măcar iluzia că te-ar cunoaşte.

Evită pe cât poţi să faci promisiuni.  Oamenii care par morali sunt cei care au cele mai bune strategii de a se sustrage răspunderii.

Ghetto fashion week

Norman 2015

Tristan era un tip foarte inteligent şi lucid precoce. Era speriat de suferinţă. Era speriat şi de el însuşi pe undeva. Se temea ca nu cumva să ajungă ori în pielea maică-sii, ori în cea a lui taică-su. Îi adora pe amândoi, dar n-ar fi vrut să semene cu niciunul şi mai ales n-ar fi vrut să le moştenească soarta. Perspectiva de a ajunge să muncească într-o uzină, de-a avea o nevastă minunată, pe care să o înşele, pentru că nu-şi putea domestici scula, îl îngrozeau… Era déjà destul de matur ca să se întrebe dacă nu cumva babacii lui, care erau nişte părinţi atât de buni, erau departe de a fi partenerii ideali în cuplu. Ba chiar îi încolţise gândul că tocmai apariţia copiilor compromite viaţa de cuplu… Eu aveam cu totul alte idei. Pentru că la noi în familie exista mai puţină iubire, poate, dar mai multă sinceritate şi comunicare. La Tristan exista un amestec fatal de iubire şi nefericire, ceea ce e cel mai greu de îndurat.

Tata era cel care făcea legile la noi în casă, el stabilea normele, rigorile, regulile şi pedepsele în caz de încălcare a lor. Mama nu călca niciodată strâmb, se înţelege, dar mie mi se întâmpla destul de des şi ea era dispusă să mă acopere. Iar Bunicu’ se ghida doar după toanele lui. Nu vreau să las să se înţeleagă cumva că tata ar fi fost genul de cap al familiei căruia îi ştiam toţi de frică, vreau să spun că exista şi în casă, ca şi la şcoală, un cod de comportament care se cerea respectat. Spre exemplu trebuia să ne rugăm înainte de masă. Şi să terminăm tot din farfurie. ”Mâncarea nu se aruncă”. Eram sătul de cartofi. În fiecare zi erau cartofi gătiţi într-un mod diferit. Şi uneori se întâmpla să mă doară burta. Aş fi preferat să mă duc la culcare cu stomacul gol, dar nu era chip. Altminteri tata era un tip hâtru căruia, ce-i drept, nu prea îi plăcea să fie contrazis, un mecanic excepţional, foarte solicitat, şi un suporter pătimaş. Mama era infirmieră, însă, de când se declanşase boala soră-mii, stătea acasă şi o supraveghea. Doctorii n-au reuşit să se pună de comun acord în privinţa diagnosticului şi încercau tot soiul de tratamente, care însă nu dădeau roade. Oricum psihiatria nu era pe-atunci în forma ei cea mai glorioasă, azilele erau o oroare; se experimenta mult şi fără scrupule…

S-a nimerit într-o zi ca mama să aibă o cădere, un moment de exasperare, în timpul unei crize de-a surorii mele. Ieşirile ei erau imprevizibile şi, în cadrul fiecărui nou tip de tratament, exista o perioadă de remisie în care părea că devine o adolescentă absolut normală, iar mama îşi făcea iluzii că medicaţia a dat roade, după care, ca din senin, recidiva. Mama îşi făcea astfel de speranţe cu fiecare nou medicament care îi era administrat Georgiei. Ar fi trebuit să o interneze, dar nu o răbda inima. Nu cred că aveam mai mult de 12 ani când s-a întâmplat. Tata era  plecat la slujbă, iar bunicul era retras în camera lui. Sora mea se lovea cu capul de zid şi zbiera de se auzea din stradă, iar tâmpla îi sângera abudent. Mama încerca să o oprească, dar ea se zbătea şi se lovea tot mai rău, iar eu asistam stupefiat la toată scena şi la un moment dat a izbucnit şi mama în hohote de plâns şi a căzut în genunchi. Arăta ca şi cum s-ar ruga, dar părea complet paralizată. Mâinile îi spânzurau în aer într-un gest neputincios privind cum fiică-sa îşi sparge singură capul. Iar eu mă holbam la amândouă, îngrozit. Şi atunci i-au tâşnit printre suspine cuvintele care aveau să mă urmărească toată viaţa şi să clocotească în mine ori de câte ori aveam de-a face cu o situaţie disperată: ”Norman, nu sta ca o momâie, fă ceva!”… Şi am făcut. M-am repezit la soră-mea şi i-am dat o palmă. După care am luat-o în braţe şi am sărutat-o pe fruntea năclăită de sânge şi ea, ca prin minune, s-a potolit.

Cam în acea perioadă, Tristan avea primele atacuri de melancolie. Uneori îl apuca în miezul zilei. Nu spunea nimic, ba chiar se străduia să facă bancuri, dar eu îl vedeam că avea ochii întunecaţi şi îşi rodea unghiile de zor. Umflătura din pantaloni îi devenea tot mai proeminentă şi el se înălţa văzând cu ochii. Era din ce în ce mai slab şi tot mai rebel, începuse să fumeze şi uneori o făcea şi la şcoală, prin closete. Şi îşi schimbase accentul: căpătase în vorbire un tempo de copil răsfăţat. Lungea vocalele şi lăsa ultima silabă a cuvintelor din finalul frazei să se piardă într-un fel de ceaţă. Mă întrebam dacă era conştient de faptul că e o oarecare contradicţie între intenţia lui, lăudabilă, de a deveni a ”bad ass” şi sclifoseala din vorbire, dar cum al doilea cuvânt de pe lista celor agreate era ”humble”, cred că înţeleg care îi erau motivele. Tricourile proprii le purta pe dos şi începuse să îşi meşterească singur hainele căpătate de la frate-su; chiar m-a lăsat paf într-o zi când şi-a făcut apariţia la un picnic de familie îmbrăcat într-o cămaşă violet, nenorocită, din acelea din material elastic cum se făceau la începutul anilor 70, bine găurită cu foarfeca şi prinsă apoi în chingi cu ace de siguranţă. Maică-sa habar n-avea ce purta el pe sub puloverul regulamentar, abia când şi l-a scos a avut bucuria să descopere. Văzându-i ochii injectaţi, Tristan a dat din umeri, nevinovat, şi-a arcuit sprâncenele şăgalnic şi a zis cu tonul acela de copil alintat, aproape în şoaptă, dulce ca o acadea: ”ghetto fashion week!” Nu puteai să te superi pe el.

………………………………………………..

Ilinca Bernea

Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.

ilinkars.wordpress.com/