Cimitir la mileniul trei

Ar fi cazul să mergem a zis Dani dar eu i-am cerut o cafea și să-mi pună iar lichiorul cubanez de ieri apoi ne-am așezat la masa de afară, lipită de peretele casei, dar mai important pentru canicula ce se anunțase ar fi să spun ca se afla sub vița de vie.
El mă tot avertiza că dacă mai stăm mult vine căldura peste noi și-atunci să vezi.
– Pune tu sculele în portbagaj și lasă poloarea fonică.
Sorbeam din cafea, îmi aprisesem și țigara și mă uitam la el cum făcea drumuri din magazie spre portbagajul mașinii. O sapă, un fierăstrău, un topor.
– Deblocheaz-o și tu, măcar atît! Hai, că bate pînă aici, nu te deranja să-ți miști fundul.
Nici nu încercasem să-l mișc.
– La ce naiba iei toporul? am întrebat doar să par interesat de lucrare.
– Păi pe mormîntul de alături de bunica e o cruce căzută. E o ditamai crucea, imposibil să o ridicăm, așa că o spargem bucăți. Doar așa putem să o mișcăm de-acolo.
Afară era plăcut se auzeau guguștiuci dar și șuierat de aer sub presiune pentru că o parte din curtea vecinilor fusese închiriată unui garaj și ăia munceau în week-end mai mult decît în cursul săptămînii. Era un garaj minuscul, încăpea doar o mașină înăuntru și cum întotdeauna aveau două sau trei, pe cele cu probleme mai mici încercau să le repare afară, adică chiar pe stradă. Iar vecina lor din partea cealaltă, Viorica, se împiedicase de unul din furtunele înșirate pe trotuar și-și fracturase glezna. Cineva o învățase să-i dea în judecată pentru că procesul e ca și cîștigat dar puștanul de vreo douăzeci de ani care o dusese la spital refuzase să-i fie martor. I-a spus în față că nu își poate da slujba pentru ea, chiar dacă are dreptate.
Din cînd în cînd Viorica venea și ea pe la noi în cîrjă, oftînd, cu piciorul ăla în ghips și nu știu de ce mi se părea mai atrăgătoare ca înainte, cînd avea două picioare bune.
– O fi ok să aruncăm o cruce la gunoi?
– Normal că nu. Adică sigur s-ar găsi vreun cretin să ne reclame la paznici. Așa că îi ardem o lovitură în mijloc și ce crezi că o să se întîmple?
– Ce?
– Din cruce o să se transforme în patru blocuri banale de piatră. Le aruncăm unul cîte unul cu roaba la gunoi și printre crengi tăiate nu o să atragă atenția. Ar fi cazul să mergem că se face cald.
– Ai mai spus asta.
– Știu, dar așa e, am dreptate.
– Normal că ai dreptate dar mă enervează să-mi repeți aceeași propoziție, ca un papagal.
– Și cum să zic?
– Dacă nu plecăm chiar acum, ajungem acolo la fix să ne topească soarele.
– Dacă nu plecăm chiar acum, ajungem acolo la fix să ne topească soarele!
Am sorbit ultima gură de cafea și parcă tot lichiorul se dusese la fund, așa mi s-a părut de tare.
M-am urcat la volan cu Dani lîngă mine și cu sculele trăncănind în spate. Acum chiar că trebuia să plătesc la curățătorie înainte să predau mașina înapoi. Le văzusem pline de pămînt uscat și acum la fiecare groapă se scuturau de cîte un strat.
Nu mă atrăgea deloc să fac treaba asta. Vară-mea sugerase să-l luăm pe nea Victor, bețivanul ce se aciuiase pe acolo ca să o ajute pe mătușă-mea la spart lemne, tăiat via, curățenie și orice altă treabă pentru care putea să primească bani de bere. Victor ăsta se lăudase că el nu bea apă pe perioada verii. Doar bere. Cînd am vrut să-l plătesc pentru treaba asta de la cimitir, Dani doar a rîs și mi-a zis să stau liniștit că nu e treabă pentru leșinatul de nea Victor. Decît dacă vrem treabă făcută de mîntuială. Poate că eu aș fi fost mulțumit cu așa ceva dar vară-mea în nici un caz.
Am trecut încet pe lîngă garaj. Nenorocitul ăla care-o dusese pe Viorica la urgență era cu mîinile pînă la coate în măruntaiele unei Dacii, cu soarele izbindu-l în cap. Îl proteja totuși o șapcă înnegrită de vaselină. Într-un oraș plin cu pensonari și șomeri nu e loc de corectitudine dar cel puțin Viorica spusese că băiatul își ceruse scuze. Altul ar fi refuzat-o sfidător și acum mi-ar fi dat ceva de făcut în plus.
Soțul verișoară-mii arată ca Balint acum zece ani dar de cît se spune că Balint e homosexual nu-i place să-i spun că seamănă cu Balint. El mă ghida spre cimitir știind mai bine orașul. Stînga, dreapta, etc. Făcusem drumul ăsta și cu o zi înainte dar, spre surpriza noastră, Gherghina Constantinescu, născută în aprilie 1932, avea două locuri de veci, două cruci, două morminte. Ca și cum trecerea în neființă provocase o dualitate a sufletului. În această viață trecătoare sufletul ei încăpuse într-un singur trup dar pe lumea cealaltă se răsfirase în două. Se afla și lîngă soț cu o poză de la cununie și o cruce de marmură dar și în cavoul familiei ei, alături de părinți, frate și sora mai mare. Cum la vară-mea suna ocupat, aprinsesem lumînări la ambele locații convinși că una trebuia să fie bună.
Mormîntul bunicii era acoperit de o plantă uriașă, o bălărie cum nu mai văzusem, scăpată de sub control, o bălărie mare cît un copăcel. Cu ramuri și frunze uriașe de brusture. Probabil că era un brusture mutant, unul care își trăsese virilitatea excesivă din trupul bărbatului înmormîntat sub el. Creștea de sub crucea de piatră prăbușită într-o rînă și din cauza asta era imposibil de ajuns la rădăcină. Dani luase totuși și un tîrnăcop în speranța că spargem crucea și reușim să accesăm rădăcina. “Dacă o tăiem, la anul o să dea din două sau trei locuri.” Pentru o bălărie, tăiatul are efect de altoire miraculoasă. După amiaza de ieri, vară-mea vorbise la telefon cu administratorul cimitirului să facă plîngere privind mormîntul din stînga: e neîngrijit de zeci de ani, pe el a crescut o buruiană cît un copac precum și un corcoduș, ambele aplecate peste mormîntul bunicii noastre, Gherghina Constantinescu și cea mai mare problemă constă în faptul că toată lumea aruncă gunoaiele printre frunzele boschetului format acolo, tot mormîntul părăsit e plin de flori artificiale, sticle goale de plastic, candele folosite (a căror tablă a ruginit), iar gunoaiele astea migrează luate de ploi exact peste rudele noastre – o situație inacceptabilă. Dar administratorul a verificat tabelul Excel din computer și i-a spus cu părere de rău că mormîntul în paragină deși pare părăsit, nu este părăsit din moment ce proprietarii lotului, aflați demult în America, plătesc impozitul la zi, și în fapt, chiar în aprilie 2019 l-au plătit pe cinci ani în avans.
– Să-i ia dracu în America și pe ei și pe toți morții lor, că sînt niște nesimțiți! ar fi urlat vară-mea în telefon, mi-a spus Dani. Apoi tot ea a organizat acest comando pentru cimitir și eu la început am sugerat să o facem noaptea dar ei au spus că noaptea putem trezi paznicul din somn cu bocănelile și ăsta speriat ar putea suna la urgență, pe cînd ziua doar zac în gheretă, pleoștiți de alcool și căldură.
Exact așa mă simțeam și eu, ca un paznic de cimitir: pleoștit de căldură și de băutura de azi noapte.
Am trecut de un magazin de coșciuge aflat peste drum de intrarea principală a cimitirului. Rezemat de peretele de tablă a gheretei era expus un coșciug mic, alb, de copil. Am parcat la umbră și am început să scoatem sculele. Soarele ne bătea în cap fără milă și îl invidiam pe Dani că își luase șapcă. Deja transpirasem doar scoțînd sculele și cărîndu-le pînă la mormînt, trecînd indiferent pe lîngă țiganii ce stăteau pe bordură, tatuați și cu țigările în colțul gurii.
– Ăștia ce fac aici?
Dani mi-a spus că așteaptă să-i angajezi cu ora ca să desțelenească ce mormint le ceri. M-am mirat că din treaba asta aveau bani de blugi la modă și mai ales de tatuaje.
– Fii tu fără grijă că nu trăiesc doar din asta.
– Dar mai din ce?
– Lasă că o să deduci singur imediat.
Bineînțeles deja aflasem acum că locul de veci real al bunicii era cel de sub bălării iar celălalt, locul din cavou era, să zic așa, o pistă falsă. Preferase să fie alături de soț și totuși își păcălise părinții, bunicii, unchii și mătușile că se află și dincolo, alături de ei, cei lîngă care crescuse pînă la vîrsta măritișului. Dintotdeauna bunica încercase să împace pe toată lumea, așa era ea, dar acum ne cam încurcase, cel puțin pe Dani și pe mine – veșnicul plecat din țară. Bunica era acum veșnic plecată din toate țările.
M-am gîndit la ea și la viața simplă pe care și-o trăise mereu în același oraș, dedicată întîi soțului, apoi copiilor, apoi nepoților pe care tot ea îi crescuse. Trebuie să fi fost frumos. Frumos și foarte diferit de ce trăiam noi. Vară-mea care deja schimbase trei orașe în căutarea serviciului și eu care schimbasem două țări.
– Îi fuți una cît poți chiar aici unde am marcat eu semnul ăsta. Mă duc să țin de șase.
Cînd mi-a făcut semn că era în regulă, mi-am înfipt bine picioarele în pămînt, mi-am luat avînt și dintr-o opintire am izbit crucea în mijloc. Nu s-a spart dar m-am bucurat să văd două fisuri pornind din locul izbiturii. La a treia izbitură s-a spart în trei bucăți, nu în patru cum ne imaginasem noi acasă – dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de la cimitir. Dani împrumutase roaba și ne-am opintit să încărcăm pe rînd blocurile de ciment.
– Dacă aveau bani de marmură americanii, se spărgea mai ușor, o făceam în mai multe bucăți. Zgîrciți… Uite ce monumente fac amăriții din țară!
Am aruncat bucățile în alte locuri pe unde se aruncau gunoaie dar la fel, nu locuri propriu-zise de aruncat gunoiul, ci la rîndul lor alte morminte părăsite, complet în paragină, locuri de veci ale unor morți care nu avuseseră copii nici nepoți și strănepoți. Și totuși cine plătea impozitul, m-am întrebat. Dar Dani a spus că administratorul e hoț, nu are nici un scop să curețe locurile astea pentru că l-ar costa o grămadă de bani și mult mai ușor e să închizi ochii ca și cum nu există iar pe cei care fac plîngeri să-i minți că nu ai ce face și să pretinzi că cineva plătește impozitul la zi. Atîta timp cît încă ai locuri noi, frumoase, curate de vîndut viitoriilor morți-fraieri ba încă și pretinzi că cimitirul e plin ochi deci mărirea de prețuri e justificată.
Problema mea și a lui Dani era că ne simțeam bine împreună și ne plăcea să sporovăim. Femeile sînt diferite, ele întîi se concentrează pe terminatul treburilor apoi trăncănesc. Ceva în căpușorul lor, un instinct din ăla cum nu poate fi explicat pe înțelesul tuturor decît la documentarele făcute de antropologi, le dă o ordine a priorităților, și ordinea aia e sfîntă. Pe cînd la bărbați, cromozomul Y nu se știe de ce estompează importanța oricărei ordini. Iar acum tot nouă ne părea rău deoarece căldura devenise de-a dreptul infernală. Dumnezeu arunca peste noi de sus cu aer pîrjolit, mi-l și imaginam cu lopata lui uriașă de fochist. Dar cine nu dădea nici o ploaie de trei luni? – se presupune că tot el.
Bunica ne iubise atît de mult încît vară-mea era convinsă că după ce murise devenise un alt înger de-al nostru păzitor, și așa credea ea, că în jurul nostru plutesc acești îngerași-rude care ne atrag atenția pe unde ar fi mai bine să călcăm, în ce autobuz să nu ne urcăm și la ce ofertă de job să răspundem. Dar vară-mea nu știe că Universul conține 76% dark energy, 27% materie neagră și de fapt doar 5% din el sînt chestii normale, gen planete, sateliți sau stele. De ce nu ar fi creat Dumnezeu mai multă materia albă cînd doar acolo ar putea fi inventariați îngerașii? E un mister, i-am spus lui Dani dar e singura teorie care explică accelerarea expansiunii Universului, iar expansiunea asta e demonstrată de intrumente, e deci măsurată, reală. Atracția gravitațională ar cauza contracția iar materia neagră, expansiunea lui. Faptul că aceasta se întîmplă accelerat e o altă confirmare a materiei neagre în cantitate mult mai mare. Dani și-a dat cu părerea că pînă la urmă e un cod al culorilor definit de oameni și că de fapt îngerașii pot fi negri și așa s-ar rezolva tot. Așa de tare ne-a distrat chestia că îngerii pot fi negri și diavolii albi că l-am trimis la mașină să aducă sticla de vin pe care o luasem pentru prînz. Trebuia să ne facem curaj pentru a ataca planta înfuriată că-i tăiasem crucea care de atîta vreme îi protejase rădăcinile. Am băgat dopul înăuntru cu degetul mare și din vinul țîșnit afară am stropit puțin pămîntul și am spus Doamne ajută ca un ecou la ce rostise Dani. Vinul era cald dar fiind de calitate mergea și așa.
Atunci am observat că buchetul de flori lăsat ieri acolo dispăruse.
– Ce numai buchetul? Nu vezi că nici lumînările nu mai sînt?
Teoria lui Dani era că în timp ce ajutau oamenii la treabă, țiganii mai făceau și altceva: ocheau locația lumînărilor și a florilor proaspăt depuse. Cînd terminau, își conduceau clienții spre intrare, luau banii pentru cît munciseră apoi se întorceau să facă ceva extra din flori și din lumînări. Atunci am făcut două observații. Unu: de cînd s-au introdus lumînările electronice în ritualul bisericesc procesul furtului e mai facil ca niciodată. Doi, că afacerea asta nu ar putea exista decît dacă cei care vînd lumînări în biserică sînt mînă în mînă cu țiganii. Pentru că există un singur loc de cumpărat lumînări și nimeni nu ar cumpăra lumînări să le aprindă în memoria unei rude dacă ar ști că sînt furate de la alt mort și că oricum, la scurt timp după aceea și lui i-ar fi din nou furate.
– E cea mai bună idee de afacere, lumînările astea.
– Da, pentru că morți vor fi mereu.
– Cînd erau din ceară se consumau aiurea.
– Acum tocmai ele ajută unii vii să trăiască.
– Unii vii care nu sînt rude cu nimeni.
– Nici nu e așa de rău ce se întîmplă.
– Da, nici nu e așa de rău.
– Cel care aduce lumînarea simte mulțumire…
– Nu se produce mai mult gunoi, cel puțin ele se reciclează la nesfîrșit…
– Nu mai furăm ceara albinelor.
– Hoții nu trebuie să dea în cap proprietarului care e deja mort…
– Și în plus morții nu se pot supăra că rămîn fără lumînări.
– E cea mai bună idee de furt, lumînările astea, a zis Dani după încă o dușcă. Zi, ce-ți alegi? Să scoți arbuștii sau să faci curat?
M-am uitat în jur și parcă mi-era silă să ating florile artificiale murdare, sticlele de plastic și mizeria care era pe sub arbuști sau printre bălării – probabil urma să încapă în vreo trei saci mari de gunoi. Am început să tai cu fierăstrăul tufe mai mici și crengi de la bază, pentru a-mi face culoar spre tulpină. În răcoarea aia, relativ cu ce era în plin soare, își găsiseră sălașul familii de melci. Nu știu cîți pui pot face doi melci, de fapt nu știu dacă melcii se cuplează sau trăiesc în poligamie sau poliandrie, ce știu e că erau prea mulți și să-i văd acolo, pe mormînt, îmi făcea greață. Mi-am adus aminte cum mai demult cînd locuiam în Franța mi-a venit ideea de a găti scoici cu orez, și fără să-mi dau seama cumpărasem o conservă de melci convins că sînt scoici, am turnat-o peste orez tot amestecînd și după aceea am observat dar mi-era prea foame să-mi arunc toată munca la gunoi așa că am încercat să mănînc melci dar nu mi-a plăcut deloc cum se simțeau pe limbă, textura și nici gustul.
– Ce-ai de horcăi? Să nu-mi spui că vomiți aici!
Dar cînd m-am dus să vomit puțin mai încolo, mi-a trecut.
I-am spus lui Dani ce problemă am și el doar a rîs observînd că așa îmi trebuie dacă vreau să fac pe exoticul. Dar că e ok, o să adun eu gunoaiele și trece el la arbuști.
Am muncit vreo jumătate de oră timp în care amîndoi ne-am făcut fleașcă de transpirație. Îl invidiam și pe nea Victor care nu venise și pe țiganii care stăteau la umbră pentru că nu-i angaja nimeni, li se dusese vestea că sînt scumpi. Și era normal să ceară un preț mare să dea cu sapa printre morminte pe arșița aia din moment ce ei trăiau bine mersi din lumînări electronice furate.
– Parcă s-a mutat Sahara aici!
– Pune mîna și muncește, parcă o văd pe nevastă-mea în inspecție!
Am stat amîndoi aplecați, eu culegînd niște chiștoace, el smulgînd niște ultime bălării dar femeia care s-a apropiat nu era vară-mea. Era o femeie mai tînără mult ca vară-mea care puțin încurcată ne-a dat bună ziua.
– Nu vă supărați că vă întreb, dar mi-a plăcut ce treabă ca lumea ați făcut și doar voiam să aflu cît cereți – dar eu am doar un mormînt, nu două?
– Noi nu ne ocupăm de așa ceva. E bunică-mea îngropată aici.
– Și dincoace?
– Rudele unor americani simpatici, am zis.
– Dracu să-i ia! a răbufnit Dani, cu transpirația curgîndu-i șiroaie pe față, plin de praf și brațele zgîriate de mărăcini, iar femeia parcă intrase în pămînt.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.