Cînd cuvintele plecau în ţările calde

Şi te-aud, te văd aievea, te adulmec ca pe-atunci
Tu îmi spuneai prin gura-ţi dulce încă o dată c-ai mai vrea
Mă înfioram ca praful, vara iute răscolit
Şi la rîndul meu pe tine iar şi iar te răvăşeam
Ca pe-o batistuţă roză cu parfumuri nebuneşti
Dantelată pe la colţuri, nu te-nduri să o pătezi
Mă înnebunea doar gîndul că şi tu o să te pierzi
Şi aşa trecea o noapte, noi ştiam că-s numărate
Părul tău prindea lumină cînd priviri strivea în gene
Uită zilele de mîine, totul e aici, acum
Linişteşte-te iubito, părul dă-ţi-l peste noi
Cum de-o aripă de înger, muritor de te-ar atinge
Ai simţi o veşnicie, noaptea asta ţi-ar ajunge
Simte-o calmă şi îndelungă ca pe sîn de doică plin
Pune-ţi capul ca pe pernă, braţul mi-e destul de lin
Spune-mi cînd îţi vine cheful, încă o dată de mă vrei…
Şi te-aud, te văd aievea, dar nimic nu e la fel
Despărţit cum sînt de tine, eşti acum un vers rebel


6 comments

  • Multumesc, Carmen.
    La recitire observ ca nu-s multumit de cum suna „te ravaseam” si ma intreb daca nu ar fi mai bine sa las repetitia (pe care intial am ocolit-o intentionat) : „te rascoleam”. Nu prea am citit poezie si chiar nu am experienta deloc in zona asta. Merci!

  • Obsedat de memorii. „Părul tău prindea lumină cînd priviri strivea în gene” -reușită mataforă. Adevăr grăiesc versurile, să ne trăim clipa, să fructificăm prezentul! Înger muritor… hm… parcă și nemurirea e efemeră. „Spune-mi cînd îţi vine cheful” =:))))). Și totuși, imortalitatea se concretizează pe calea versului. Aprecieri, aprecieri!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *