Citirea pe diagonală

lui Laurențiu Daniel, un bun scriitor

Atunci, l-aș fi putut lovi. Îl aveam la mai puțin de treizeci de centimentri de mine, respirând cu privirea în pământ, la fel de greoi cum îi era și pasul. Un pumn în stomac sau pur și simplu în unul dintre cei doi ochi ce priveau preșul negru, de cauciuc, al liftului ar fi fost de ajuns. Era mai scund decât mine și mai slab. Mirosea puternic a alcool. În sacoșa de plastic pe care o lăsase în colț, sticlele de bere se ciocneau una de cealaltă. Numai că stătea în dreapta mea, iar eu nu îmi pot folosi mâna stângă cu aceeași precizie și forță cu care îmi folosesc dreapta.
A fost odată un timp în care am încercat să scriu cu stânga. Nu dintr-o necesitate, nu mă deranja să scriu cu dreapta, cum nu mă deranja ca primul pas pe care îl făceam atunci când îmi începeam locomoția dintr-un punct spre altul să fie făcut cu piciorul drept. Involuntar, se întâmpla. Mereu.
Într-o zi, m-am ridicat de la birou, cu intenția de a lua o carte de pe raft. Am un dulap (e un dulap, nu o mobilă concepută pentru a ține cărți, ci haine, căruia i-au fost înlăturate ușile prin deșurubare) cu trei rafturi, pline de cărți învelite în folii de plastic. Pe raftul de deasupra, tronează cărțile în engleză, de un negru absolut. Sobrietatea lor este întreruptă de două volume cu cotor alb, și încă două ale căror cotoare au o culoare a cărei medie aritmetică, dacă am face-o, ar fi un roșu-vișiniu-deschis: pe alb, Orlando-ul Virginiei Woolf, cu o bulă roz în mijloc, de parcă ar fi o carte din colecțiile acelea lascive, pentru femei, prost scrise și bine vândute, alături de portretul unei doamne, al domnului James. Pe roșu, avem acea carte cu două finaluri, din care, câteodată, iese Fowles, cu barba-i de profet, îmbrăcat în locotenent fracez. Cealaltă, care face ca media aritmetică mai sus pomenită să fie realizabilă, este ispășirea lui McEwan, atât de bine scrisă încât mi-e și rușine că am citit-o doar o singură dată. M-am ridicat, deci, de pe scaun, cu intenția de a lua această carte și de a o mirosi. Nu aveam timp să o citesc, speram doar ca mirosul ei să îmi amintească mirosul războiului în care Cecilia și-a pierdut amantul, astfel încât, pentru câteva secunde, în creier să mi se creeze iluzia, alcătuită din rămășițele celor câteva imagini introduse în sertarele minții mele la momentul citirii cărții, iluzia participării, cel puțin cu privirea, la povestea codificată în literele întinse pe paginile filigranate, format A5… Iar când am făcut primul pas, contrar oricărei așteptări, am realizat că mișcasem prima dată piciorul drept, deși mi-ar fi fost mai ușor să pornesc în această nemaipomenită expediție cu stângul, întrucât dulapul de afla la stânga, nu la dreapta mea. Conștient de această nouă descoperire, m-am urmărit în următoarele zile, încercând să mă constrâng să nu mai ridic dreptul, ci stângul, de fiecare dată când voiam să pășesc. Nu reușeam cu niciun chip. Nici dacă aș fi avut piciorul în ghips sau mi l-aș fi legat la spate. Dacă cineva mi-ar fi retezat chiar atunci cu un fierăstrău, ca în Saw, piciorul, de la oușor în jos iar eu, urlând de durere, eliberat, aș fi vrut, vorba vine, să o iau la picior, tot ciotul sângerând l-aș fi pus primul în pământ. În cele din urmă, m-am resemnat. Nu puteam face nimic împotriva obișnuinței inconștiente. Undeva în adâncul ființei mele, acest microunivers de celule și carne și oase, înșurubate perfect ca ușile dulapului înainte ca tata să le vină de hac cu o șurubelniță, o parte din mine nu putea accepta (incapacitate, superstiție?) să înceapă locomoția cu stângul. În acele zile, înainte de a mă resemna, gândul mi-a rătăcit, închipuindu-și fel și fel de situații. Această parte a mea exista doar în mine, sau în fiecare om de pe pământ? Și, lăsând la o parte oamenii, care sunt, în linii generale, cu toții identici, putea exista această parte în creierul minuscul, cât o boabă de piper, al unei râme? Oarbă, în înaintarea ei subterană, ar fi putut avea un inel preferat dintre cele care o compun, pe care să îl folosească mereu înaintea celorlalte? Apoi, mintea mea a făcut loc unei cugetări de altă natură, existențială, în sensul biologic al termenului. Aveau spermatozoizii o direcție preferată în care își mișcau flagelul atunci când, hiperactivi, străbăteau vaginul pentru a cuceri pământul făgăduinței? Era mereu aceeași? Până să-mi răspund, în cameră se lăsase întunericul. Să termin cu tâmpeniile, mi-am spus, și să mă apuc de studiu. Pe birou mă aștepta, închis, îmbrăcat în negru, cu un creion între file, galant și învelit într-o copertă de plastic, romanul lui Ginghina, unicul prin care s-a făcut cunoscut și care l-a fixat, ca o pioneză într-un perete mult prea moale, între granzii literaturii. Am luat creionul în mâna dreaptă și am început să subliniez. Căutam să elimin propozițiile incidente, să păstrez subiectele, predicatele, și numai atâtea complemente câte mi-ar fi trebuit să prind sensul frazelor:

”Atunci, l-aș fi putut lovi. Îl aveam la mai puțin de treizeci de centimentri de mine, respirând. Un pumn în stomac ar fi fost de ajuns. Era mai scund decât mine. Mirosea a alcool. În sacoșa de plastic, sticle de bere. Numai că stătea în dreapta mea, iar eu nu îmi pot folosi mâna stângă cu aceeași precizie. (…) Apoi, mintea mea a făcut loc unei cugetări de altă natură. Aveau spermatozoizii o direcție preferată în care își mișcau flagelul atunci când străbăteau vaginul? Până să-mi răspund, se lăsase întunericul. Să termin cu tâmpeniile și să mă apuc de studiu. Pe birou mă aștepta romanul lui Ginghina, unicul prin care s-a făcut cunoscut. Am luat creionul și am început să subliniez. Căutam să păstrez atâtea complemente câte mi-ar fi trebuit să prind sensul frazelor: L-aș fi putut lovi, se afla la treizeci de cm. Un pumn în stomac. Era mai scund decât mine și mirosea a alcool. În sacoșă, bere. Stătea în dreapta mea. (…) Apoi, o cugetare de altă natură. Aveau spematozoizii o direcție preferată? Se lăsase întunericul. Să mă apuc de studiu. Pe birou, romanul lui Ginghina, unicul. Subliniez, să prind sensul frazelor: L-aș fi putut lovi, stătea în dreapta mea. (…) Apoi, se lăsase întunericul. Pe birou, romanul lui Ginghina. Subliniez: (…) :

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/