Clătite

Era duminică, singura mea zi în care dorm mai mult, și nici nu se luminase bine când a început să-mi povestească, deși eu eram cu ochii închiși, într-o stare hipnagogică, neștiind dacă mă gândeam la ceva sau visam, oricum îmi era bine și cald în așternutul moale și cred că aș mai fi moțăit puțin dacă el ar fi tăcut, însă începuse să-mi spună despre tot felul de prostii culinare și despre pofta lui de clătite, căci visase noaptea trecută că era în fața unui munte de scoverzi, unele umplute cu silvoiță, gemul acela gros din prune bistrițene, fiert douăzeci și patru de ore la cazan, fără zahăr, o bunătate din prune culese din livada lui de acasă, de care îl apucă dorul în fiecare toamnă, când se apropie timpul culesului, iar eu, în timp ce-l ascultam, bănuiam că dorul lui era mai mult pentru fiertul lor pentru țuică decât pentru magiun, dar n-am zis nimic, l-am lăsat să-și continue visul, unele, îmi zicea el, erau unse cu gem de zmeură, așa cum făcea maică-sa, nefiert, doar amestecat cu zahăr ore în șir, cu o lingură de lemn, până se îngroșa, și mă întrebam ce nebună ar sta să mestece într-o oală atâtea ore, pentru că poți să amorțești ori să mori de plictiseală, însă maică-sa îi făcea toate poftele, nu ca mine, alte clătite, continua el, erau cu dulceață de căpșuni din grădina bunică-sii, căpșuni mari, zemoase și parfumate, din care îmi place și mie să mănânc atunci când mergem la ea, însă eu le prefer așa, cum le culeg, nici măcar nu le spăl, și în timp ce el saliva cu gândul la bunătăți, eu, care nu mănânc dimineața, ci beau doar o cafea mare, neagră și neîndulcită, altfel nu pot funcționa, acum parcă aș fi avut chef, dar știam că nu am să fac nimic, pentru că mă simțeam prea leneșă să mă ridic din pat doar pentru niște scoverzi, el însă continua, de parcă vorbea singur, povestind despre cele cu cremă de brânză feta și mărar proaspăt, și mi-am dat seama cât de mult îmi place mărarul, îl pun în aproape toate mâncărurile, pentru aromă, îl mănânc și crud, ba chiar am citit undeva cât este de sănătos, îi apăruseră și clătite, îmi spunea, pline cu șerbet de lămâie, galben, din acela ce se găsea pe toate rafturile din alimentare, pe vremea lui nea Nicu, și pe care îl mâncai direct din borcan cu o linguriță, lângă un pahar cu apă, atât era de dulce, și mi-am amintit că pe vremea aceea șerbetul și biscuiții Eugenia erau singurele delicii ale copilăriei, încă mai dădeam timpul înapoi, când a trecut la cele cu umplutură de ciocolată care se prelingea, ajungând pe bărbie, pe mâini, și mi-l imaginam lingându-și degetele cu poftă, dar ce m-a uimit a fost când mi-a spus că visase clătite cu ficăței de pui fierți în lapte, tocați mărunt și condimentați bine cu tot felul de mirodenii despre care doar citisem, unele aduse din India, altele din Africa de Nord, eu nu le folosisem niciodată, limitându-mă la cele autohtone și asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva e nemulțumit de cum găteam și dacă povestea asta nu era, de fapt, o aluzie la faptul că ar trebui să mai schimb câte ceva în materie culinară, aiurea mi-am zis, dacă nu-i place cum gătesc, n-are decât să o facă el, sunt destui bărbați care se descurcă mai bine decât femeile în bucătărie, dar m-am abținut să comentez și l-am lăsat să-și ducă visul până la capăt, iar el a trecut la cele coapte cu nuci pecan și alune prăjite și caramelizate, parcă le-am simțit printre dinți, cred că m-am strâmbat știind că sunt tari și, parcă ghicindu-mi grimasa, a început să îmi vorbească despre cele care îi aduceau aminte de copilărie, în coca cărora soacră-mea punea măr ras cu scorțișoară, le cocea cu grijă pe-o parte și pe alta să nu se rupă, eu nu i le-am făcut niciodată și cred că am sesizat în glasul lui o urmă de reproș care m-a enervat puțin, dar nu am spus nimic, l-am ascultat cum îmi vorbea de cele unse cu dulceață din nuci verzi, preferata mea, numai bunica, draga de ea, știa să o facă, fiindcă este o tehnică destul de grea și necesită timp, nucile tinere trebuie ținute în apă de var, nu știu amănunte căci nu am înțeles niciodată cum se prepară, dar nici nu m-a interesat pentru că eu nu voi încerca să o fac, însă acum, că adusese vorba, mă apucase dorul de bunica, era atât de blândă și mereu avea ceva bun pus deoparte pentru mine, nu îmi mai venise demult în minte figura ei și mi-am tras plapuma până sub bărbie, ca atunci când eram mică și ea îmi aducea cacao, să o beau în pat, de abia după mă trezeam, și amintirea asta m-a făcut să îmi doresc o cafea fierbinte servită la pat, dar de la cine, căci el nu își terminase de povestit visul și deja începuse să îmi spună despre clătitele pline cu brânză de vaci amestecată cu gălbenuș de ou, stafide și zahăr vanilat, sau despre cele cu urdă, așa bună cum le face tanti Lena, vecina părinților lui, de la țară, care ne aducea lapte și ouă ori de câte ori mergeam acasă la ai lui, apoi și-a amintit că uitase de cele cu budincă, clădite una peste alta, ca un tort, din care s-a visat că mușcă, căscând o gură mare, și îmi venea să râd, amintindu-mi ziua nunții, când l-am împins cu capul în tort, iar el s-a supărat, abia dacă a mai vorbit cu mine restul serii, aproape mă obișnuisem cu senzația de foame pe care o amăgeam pentru că îmi plăcea să-l ascult cum descrie cu patos fiecare aromă și textură a scoverzilor cu toate topping-urile delicioase pe care le poți imagina, dar cel mai mult îmi plăcea că toate erau legate de câte o amintire, unele aproape îngropate și m-am cuibărit lângă el, împingându-l ușurel din pat, căci deja simțeam cum foamea începea să îmi dea ghes, când, dintr-o dată, mi-a venit în minte o fază din copilărie și am început să râd, iar el s-a uitat mirat la mine când și-a dat seama că m-am trezit de-a binelea, „Știi”, i-am spus, „când eram mică, mâncam pe ascuns pâine unsă cu muștar, și odată vecina, o bătrânică simpatică, mică și slabă, cred că avea optzeci de ani, stătea mult pe terasă, fuma Carpați fără filtru băgat într-o șipcă de lemn, cu niște degete lungi, osoase și îngălbenite de la tutun, m-a întrebat cu o voce guturală ce înfulec acolo, iar eu i-am răspuns fără să ezit că pâine cu gem de caise și mi-a cerut să-i duc și ei puțin, să guste, i-am spus că nu mai am și am fugit râzând”, și stând așa, într-un cot, în pat, m-am uitat la el și l-am întrebat, „Vrei să-ți fac o felie cu muștar?”.

Ana-Maria Butuza

Absolventă a Facultății de Automatică din Cluj-Napoca. În 2023 a descoperit pasiunea pentru scris. A participat la un curs de scriere creativă coordonat de Mihai Buzea și a publicat proză foarte scurtă pe grupul Fictiuni Reale.