Colb

Ne-am dus în ziua aia, dragul mamii, să vedem cum taie rușii vițelul. Îl găsiseră la badea Teofil. Îl ținuse ascuns într-un staul, în pădurea din spatele casei.

De când intrase armata în sat, nu prea mai aveam ce mânca. Umblam lihnite de foame cu zilele, biata Anuța ne dădea nouă și puținul ce-l căpăta.

Ea era cea mai mare dintre noi trei, da’ era bolnavă de plămâni, dragul mamii. Câteodată tușea o bucată bună de zi, până ce nu mai știai dacă plânge sau tușește. Dacă socotesc bine, era trecută de zece ani.

În ziua aia, numai Todoruț o apucat să mănânce un cartof fiert, cu tot cu coajă. Anuța l-o înfofolit într-o zadie rămasă de la mama și l-o pus în leagăn sub pat. Dormea.

Când am ajuns noi, și ne-am ascuns după gardul unui coteț, soldații au legat vițelul de o cracă a nucului din curte. Unul dintre ei, cu o țigară în colțul gurii, ascuțea două cuțite mari. Avea ochii negri și mici.

Badea Teofil ținea o gospodărie mare. Grajd pentru vite, șură și cotețe multe. Avea și doi feciori harnici. Nevasta lui o murit înainte de război. Feciorii erau atunci pe front și pe badea Teofil l-o dus rușii de acasă, pe motiv că de ce o ascuns vițelul. Și noi eram acolo, într-un capăt de curte. Curtea era largă și plină de arme, ranițe și soldați.

Nu știam de când nu mai văzusem carne. Stăteam și așteptam să taie rusul vițelul, de parcă așteptam să mâncăm o tocană. Era mare și încă se legăna în nuc, făcând să cadă frunze uscate.

Nu-ți pot zice, dragul mamii, în ce lună s-o întâmplat, dar știu că era frig. Și io și Anuța eram desculțe. Aveam capul acoperit cu o năframă rămasă de la mama. Anuța avea capul gol și tot îl mișca pe după gard, să vadă ce fac rușii.

Noi am ajuns primele. Apoi au ajuns Neluțu cu Dorina lui mătușa Marie. Ne-am tras unii în alții și ne uitam cum s-o pornit rusul să jupuiască vițelul.

Nu o făcea ca tata, sau alți oameni de  la noi din sat. Prima dată i-o tras pielea de la gât în jos, peste urechi. De zici că era un om cu capul gol și îmbrăcat în blană. Limba îi atârna, vânătă, într-o parte. Începea să miroase a carne caldă.

– Când aveam viței, mama ne făcea tocană din limbă și rinichi, da’ noi nu mâncam veci din ea, știu că o zis Dorina atunci.

– Doar la tata îi place limba de vițel.

Lui Neluțu îi era tare dor de unchiu’ Traian. Tot de el vorbea. Am vrut să îl întreb dacă acum ar mai face nazuri, dar Anuța ne îndemnă să tăcem. Își ținea degetul apăsat pe buze și șâșâia. Avea buzele vinete de la frig. Obrajii îi erau roșii de le fierbințeală. O vreme nu am mai vorbit niciunul.

Un soldat o adus o damigeană din casă și câteva pahare din tablă. Le-o turnat la toți și au ciocnit, strigau în rusește. Au trântit apoi paharele pe masa unde erau covețile cu apa de spălat carnea.

Un pisoi se freca de picioarele rusului ce era cu vițelul.  O fi fost motanul lui badea Teofil. Nu i-l cunoșteam, dar era la fel ca noi de flămând. Curajos, se freca de cizmele rusului. Omul nu simțea, cresta pielea de pe carne. Când pisicul începu să miaune – avea un mieunat ascuțit –, rusul s-o uitat în jos. Cu un picior, scrâșnind din dinți, o zburat mâțul de s-o lovit bietul de fântână. Amețit, s-o ridicat și s-o ascuns mieunând sub cotețe. Soldații au râs. Nouă ne-o fost tare milă. După ce că îi era și foame…

Unul din soldați o început să cânte în timp ce rusul cu cuțitele jupuia pielea. Din când în când cântau toți, răgușit și trist.

Am vrut să zic că poate aveau și ei copiii lor, în satele lor. Poate și pe tata îl vedeau copiii într-un sat din Ungaria, unde lupta cu nemții. Dar mi-era teamă că Anuța iar mă șâșâia.

Stătea și se uita la ei. Ghemuită, cu mâinile în jurul picioarelor și cu bărbia pe genunchi.

Rusul își termină cântecul. Nu se mai auzea decât cuțitul mare, trecând între carne și piele. Unii soldați se uitau în pământ, câțiva ațipiseră. Poate de la băutura din damigeană. Atunci Anuța s-o ridicat în picioare, s-o uitat puțin la noi și o pornit către ei.

– Tu, Anuță, stai, tu!

Dorina o vrut să meargă după ea, dar s-o tras înapoi după gard.

Eu nu mai știu ce i-am spus. Mi-era tare frică. Că pe badea Teofil l-au dus din sat cu o dubă după ce i-au găsit vițelul, și toți vorbeau rău de ruși. Nu erau ca nemții.

Când erau nemții la noi în sat, în casele unde stăteau, veșnic aduceau câte ceva de mâncare, săpun sau bomboane. Rușii ne luau tot, ne dădeau numai păduchi. Și pe mulți oameni din sat i-o dus cu dubele, pe unii nu i-o mai văzut  nimeni de atunci.

Anuța și-o împins mâna în spate, ca și cum ar fi vrut să ne țină unde eram, și nu s-o mai oprit până în spatele omului cu cuțitele. A stat acolo și nu zicea nimic. Slabă, în cămașa albă, desculță. Vântul îi lipea părul de față.

Rusul era cu spatele, s-o întors numai când unul din ceilalți o zis ceva, sau o fluierat. S-o uitat drept la soră-mea, cuțitul îi era plin de sânge. L-o șters de pielea ce încă mai atârna de vițel și apoi a o zis ceva către Anuța.

Da’ ea și-o adunat degetele de la o mână și le-o dus către gură, cealaltă mână și-o rotit-o de câteva ori în jurul burții. Apoi o arătat către noi. Și eu nu mai știu dacă vreodată mi-o mai fost așa de frică. Neluțu o început să plângă, și-o ascuns capul în brațele lui Dorina.

Nu ne mai era foame, dârdâiam de frică. Dar lui Anuța nu-i era frică. A stat acolo și s-o uitat la rus. Câțiva soldați au început să râdă și să strige către ea. Unul o aruncat cu o cană. Rusul și-o pus de băut, o golit paharul și-a întors-o pe Anuța de umeri, către noi. I-a făcut semn din mână să plece și o împins-o.

Anuța o făcut câțiva pași, s-o mai întors către soldat, privindu-l lung.  A venit apoi lângă noi.

–  Du-te,  Cornelie, și vezi de Todoruț. Poate s-o trezit și plânge.

–  Hai cu mine, tu, Anuță!

Mă temeam  să nu-i facă ceva rău soldații ăia.

– Io nu m-oi duce de aici până nu ne dau și nouă din vițelul ăla. Oameni îs și ei. Știu ce-i năcazul, ca noi. Du-te Cornelie! Și hai înapoi.

Nu am vrut să o iau pe ulița satului, că era multă umblătură de mașini și soldați. Tot satul era numai un colb.

Am luat-o prin spatele grădinilor oamenilor. Nu era mult până la noi acasă, dar trebuia să trec prin cimitir. Dorina l-a trimis pe Neluțu cu mine, să nu-mi fie urât. Ea o rămas cu Anuța.

Iarba prin cimitir era mare și încâlcită, plină de frunze uscate.  Nu mai avea cine să o cosească.

Dragul mamii, era mare năcazul la noi în sat. Pe toți bărbații în putere ce mai rămaseră în sat i-o dus  la război în Ungaria și până nu știu unde, să se bată cu nemții.

Înainte, mulți o plecat în Rusia la războiul nemților, și de acolo o trebuit duși să se bată în celălalt capăt de lume, fără să mai vie pe acasă. Așa o pățit și unchiul Traian, și bietul tata.

Pe tata nu l-am mai văzut de mult. Și nici el nu o putut să vadă pe mama înainte să moară. Noi am îngropat-o. Cu popa Ștefan. Ierte-l Dumnezeu, că tare mult o ajutat tot satul.

Când am ajuns acasă, Todoruț era treaz, da’ nu plângea. Stătea tare cuminte când era mic. I-am înmuiat un colț de năframă în zeama în care am fiert cartoful și i-am dat să molfăie.

Pe drum spre casă, țin minte că Neluțu o găsit o nucă pierdută pe sub iarba din cimitir. O spart-o și jumate mi-a dat-o mie, jumate o pus-o în buzunar să o împartă cu Dorina. Eu știam că Anuța voia să i-o dăm lui Todoruț. I-am dat-o. Apoi l-am spălat, l-am schimbat și l-am mai lăsat să umble un pic prin curtea goală.

Cât l-aveam pe tata acasă, curtea nu era goală. Țineam vaci, porci, găini și rațe. Câine și pisici. Lucram toți, toată ziulica, dar nu ne lipsea nimic. Pe Anuța nu o lăsau să lucreze, de multe ori venea doctorul la ea. Că tușea câte o noapte întreagă și o auzeam pe mama plângând lângă tata.

Când l-au dus pe tata la război, mama și cu Anuța munceau în locul lui, dar nu puteau cosi iarba, așa că mama o vândut vacile. Da’ nu ne mergea mai bine, și s-au îmbolnăvit mai tare. Nimeni în sat nu te ajuta la lucru, că toți erau în același năcaz.

Apoi au venit rușii și ne-au luat tot ce aveam prin curte și prin pod. Mama s-o stins repede și Anuța o rămas să aibă grijă de noi. Era tare slabă și nu era bine deloc, dragul mamii. Da parcă Dumnezeu o pus în ea sufletul lui mama, și i-o dat putere. De nu era ea în vremurile alea, mă prăpădeam și io și unchiu-tău Todor.

– Hai să merem să o aducem pe Anuța acasă!

Neluțu se juca cu Todoruț pe după fântână, l-o luat de mână și am ieșit toți trei pe portița de către cimitir. Mi-aduc aminte că erau multe morminte proaspete. A lui mama nu era departe de grădina noastră.

Când am ajuns înapoi, la casa lui badea Teofil, Anuța era acolo, stătea ghemuită, da’ nu se mai ascundea după coteț. Se uita la ruși. Dorina era ascunsă și împletea fire lungi de iarbă uscată.

Nu mai știu cât ne-o luat să mergem și să venim cu Todoruț, dar soldații o apucat de o împărțit vițelul în coveți. Coastele, măruntaiele, picioarele… Mirosea mai tare a carne caldă.

Câțiva lucrau să aranjeze carnea, unul o aprins un foc peste care o așezat un cazan. Da’ tot rusul ăla mare le zicea ce să facă. Și, din când în când, se tot întorcea către Anuța. Tare urât se mai uita cu ochii ăia, parcă mai întunecați. Pe noi nu ne băga în seamă și nici Anuța pe ceilalți soldați.

Gândeai că în tot satul nu o mai rămas decât rusul ăla înalt și Anuța slabă, tușind.

Mi-aduc aminte, de zici că o fost ieri, cum or pus cartofii tăiați în apa ce clocotea. Sarea, carnea, și cum, dintr-o dată, o început să miroase a mâncare. Am uitat, dragul mamii, cum mirosea mâncarea. Că noi de abia dacă îmbucam ceva tărâțe fierte, câte un mălai uscat sau câte o zamă lungă din ce putea biata mătușă Marie când ne mai chema la ea.

Nu știu ce am mai făcut, sau ce o mai făcut rușii din curte. Da’ colbul pe drumul de către Dej o început să crească. Apoi turuitul motoarelor se apropia de casele noastre. Se auzeau claxoane și bărbați vorbind tare. Lângă casa lui badea Teofil o oprit o mașină. Un soldat o sărit din ea și-o strigat ceva către cei din curte. Rusul cel mare s-o dus în uliță și o vorbit cu soldatul din mașină. S-o întors apoi, grăbit, în curte. Striga și făcea semne către ceilalți soldați.

Or început să fugă toți în stânga și în dreapta. Să se îmbrace. Să adune ranițe și puști, să le ducă la mașina ce aștepta în drum.

Cum stăteam noi acolo, mai sus decât curtea, puteam vedea mai tot satul. Era numai un colb, zumzet de motoare, strigăte și claxoane. Nu știam noi de ce, dar apoi s-o aflat că rușii trebuiau să plece din sat, în grabă.

Nici în curte nu era mai puțină larmă. Unii duceau ranițele și armele la mașină. Doi soldați o luat o prelată și o pus în ea carnea din coveți. Alți doi au golit din cazan mâncarea în bidoane de tablă cu capac. Le-o dus și le-o aranjat în remorca de la mașină. Repede, au cărat  vițelul tot din curte. Și nu mai mirosea a mâncare. Rămase numai colbul ce venea din drum și se așeza peste noi, în spatele gardului, peste Anuța care nu-i slăbea o clipă din ochi.

Stătea așezată pe o scândură. Avea poalele cămășii trase peste picioare. Era o cămașă mare, putea să își așeze picioarele peste ea să și le mai încălzească. Genunchii subțiri împungeau prin cămașă. Nu tușea.

Noi ne-am uitat ce ne-am uitat, și, când aproape toți soldații erau în mașină, a început să picure. Ne mânca pielea de la colb.

– Anuță, hai să merem, tu! Să nu ne prindă ploaia cu Todoruț aici.

– Mereți înainte, că vin și eu.

Da’ s-o ridicat și o intrat în curte la badea Teofil.

I-am strigat să nu intre. Să nu pățească ceva, și să mă lase singură cu Todoruț. Da’ nu m-o ascultat, și o trecut prin toată curtea până la rusul ăla mare, l-o prins de o mână și i-o spus ceva. Îi arăta către mașină, apoi către noi. Noi ne-am lipit de gardul grădinii.

Rusul, când s-o întors, și-o și scuturat mâna, să scape de cum îl ținea soră-mea. Și ea, cum era slabă, o căzut pe jos. Și atunci am început noi să plângem mai tare, să țipăm. Am fugit către ea, să o scoatem de acolo. Da’ ea s-o ridicat de jos și nu era speriată. Numai se uita la rus cum se urcă în remorcă, cum o bătut tare în tablă să pornească șoferul, cum nu s-o mai întors să se uite către ea.

Mașina o pornit și o luat-o către capătul satului.

N-o mers mult și s-o oprit. Rusul o sărit din remorcă și o pornit grăbit spre noi. Avea ceva mare în brațe și umbla greu.

– Hai, Anuță, să merem că ăsta ne împușcă, hai să merem, că rămâne Todoruț  fără noi.

– Mereți atunci la Todoruț. Mereți de aici!

Vocea îi era liniștită.

Da’ n-am mers, că am putut vedea, dragul mamii, cum rusul ăla mare, cu ochii ca întunericul, ce o lovit mâțul de era să-l omoare și o împins-o pe Anuța  de pământ,  rusul ăla venea către noi cu o bucată de carne.

Când o ajuns lângă portiță, o lovit-o cu bocancul, o făcut un pas în curte și o lăsat pe jos un picior de vițel. Mare și plin de carne.

I-o ciufulit o dată părul lui Anuța pe vârful capului, o zis ceva în rusă. S-o uitat la noi toți și o fugit către mașină.  Șoferul claxona tare și din nori o început să ropotească.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…