Colindul

Iată-mă, călătorind de la aeroport către satul bunicilor cu Gabriel la volan. Îmi vorbește despre sat, oameni și dispariții, dar și despre lucruri fără nici o legătură.
Mă uit pe geamul ușor încețoșat gândindu-mă că nu mă îndrept spre o altă lume, ci mai degrabă spre un alt timp pe care l-am iubit și de care am fost departe toată viața. Uneori mă înțeapă scurte frisoane reci care mă fac să-mi înfășor mai strâns paltonul.
Gândurile îmi călătoresc în sens invers în timp ce ne îndreptăm înspre locurile copilăriei. Refac în gând parcursul de peste cincisprezece ani. Începe cu tatăl meu care a găsit de lucru în Scoția, urmat de ani lungi în garsoniera din marginea șantierului naval și adolescența prin care s-au perindat chipuri uitate. Singura constantă a fost școala, iar apoi a urmat bursa de la universitate și relația cu Mell, de care m-am îndrăgostit și dezîndrăgostit până ne-am mutat împreună.
Acum mă întorc la cel mai vechi prieten al meu, singurul cu care am păstrat legătura și căruia i-am promis să petrecem un Crăciun împreună, ca în vechile timpuri. Gabriel conduce apucat, ca un șofer ocazional.
– Mai știi vreo colindă, îl întreb sprijinind cu tâmpla fierbinte în geamul rece.
Îmi înșiruie câteva, schimbând vitezele. Unele rezonează cunoscut.
– No mai țin minte pe aia, de ne-a cântat-o Baba Cloanța.
– Baba Cloanța…? întreb
– Florica lui Treji, când i-ai furat opincile.
Rânjește, sau cred că rânjește, în timp ce mă cuprinde un tremur rece, făcându-mă să mă întreb dacă e de la colindul acela, pe care nu mi l-am mai amintit niciodată, sau de la boala care încă îmi apasă trupul și mintea.
O coamă lină, un râu mărginit de sălcii mohorâte și un pod îngust. Intrarea în sat e neschimbată. Toate lucrurile par la fel, doar că acum sunt mai banale și, într-un fel, lipsite de viață.
Nu neapărat moarte, deși ar fi o descriere mai potrivită. Satul pare mărunt și anapoda, de parcă o mână nepricepută, sau tremurândă, de copil a aranjat sau mai degrabă a împrăștiat toate casele, gardurile și copacii neîngrijiți.
Îmi simt pielea umedă și rece în același timp. Am plecat cu febră de acasă.

– Nu cred că e bine să mergi, mi-a zis Mell la plecare.
Însă nu mai era nimic de făcut în această privință. Stăteam în hol, cu o mână dezmierdam creștetul blănos al lui Blackie, cu cealaltă îmi țineam geanta burdușită. Le ziceam că totul o să fie bine.

Îmi las bagajul la Gabriel acasă. Mâncăm, mă schimb și ieșim. O penumbră timpurie se așază peste sat.
Primul popas: casa bunicilor mei îngropați de ani buni. Are grijă de ea un unchi îndepărtat căruia i-am cerut voie să cotrobăim prin pod. De aici plecăm să ne întâlnim cu restul grupului.
În podul casei, eu țin lanterna telefonului iar Gabriel lămpașul vechi al cărui fitil arde galben-albăstrui. Căutăm Steaua, fără de care colindul din seara asta nu ar avea același sens. Ideea mi s-a fixat în minte cel mai probabil odată cu primele semne de boală.
Steaua a meșterit-o bunicul. Tot el mă ajuta, în fiecare iarnă, să lipesc pe ea hârtie creponată și zorzoane sclipitoare. În mijloc o icoană cu Fecioara ținând în brațe Pruncul abia născut.
Chipul aspru și mâinile pricepute ale bunicului se contopeau în lumina gălbuie a lămpii.
– Unde o țineai, mă întreabă Gabriel.
Îi fac semn către un colț îndepărtat, sau către toate colțurile îndepărtate. Călcăm peste grinzile care gem ușor sub greutatea noastră. E frig și umbre leneșe se împing înspre marginile joase. Acolo trebuie să fie.
Ne oprim în colțul de către șură. Printr-o țiglă spartă se văd cerul vinețiu și câteva crengi ca niște umbre ascuțite. Fulgi mărunți cad peste noi. Îi prind între degete. E doar colbul care se scutură ușor de pe căpriori și pe care îl fărâm ca pe niște amintiri îndepărtate.
– Ia uite câte ai pe aici.
Gabriel înalță lămpașul și face fitilul mai mare. Mă obișnuiesc cu întunericul. Contururile adormite încep să nu mai pară atât de posomorâte. Se transformă, încet, în amintiri sau în vise reale.
Bețele lungi de pescuit așezate în malul lacului, lada cu jucării din plastic pe care…
– Ha, trotineta ta, pe care ți-au stricat-o frații Matei
Dau din cap să încuviințez. Îmi apăs ochii cu degetele. Îi simt umezi și fierbinți iar mâinile reci. Îmi aud respirația, de parcă tot aerul acela îl dădeam înăuntrul meu. Pe undeva am ceva medicamente. Mell le-a îndesat în ultima clipă în bagaj.

Sub trotinetă, scutul de luptă dintr-un fund de butoi are desenat pe el un lup dacic, mai șters acum. De el sprijină o suliță care pare a tremura fin în lumina gălbuie.
– Mai ții minte cum te îmbrăcai ca un dac, cu opincile lui Florica lui Treji?
Da, opincile acelea nenorocite. Le ascundeam și pe ele aici.
– Mai ții minte cum le-ai șutit în noaptea aia?
– Mai trăiește? întreb, încercând să par indiferent
– A murit, cred, la scurtă vreme după Crăciunul acela.

Cuvintele lui Gabriel, mă târăsc într-o poveste de Crăciun dintr-o poveste de Crăciun.
Nu aveam mai mult de 12 ani când le-am adus acasă. Am colindat tot satul până s-a făcut târziu. Ca de obicei, ultima casă era a lui Gabriel. Zăpada s-a așternut peste case și garduri, din hornuri ieșea un fum subțire, încălzind parcă stelele.
– Hai să o colindăm și pe Florica lui Treji, mi-a zis Gabriel.
La început mi-a fost frică. Bătrâna umbla prin sat adusă de spate, în opinci, cu două cute adânci în locul ochilor. Mormăia mai mereu de una singură.
E mai bătrână decât satul la un loc, cred că mi-a zis bunica. Sau altceva, ce mie mi-a părut definirea nemuririi.
Până la urmă, m-am lăsat convins. Dincolo de casa lui Gabriel, era o punte peste vale, un pâlc de aluni și apoi culmea pe care stătea casa bătrânei. În spatele ei, pădurile nesfârșite.
Geamurile mici, aproape rotunde, luceau galben în întuneric precum ochii unui prădător nocturn. Din hornul jos, creștea un fuior de fum.
Am urcat o cărăruie subțire prin zăpadă. Odată ajunși în tinda îngustă, Gabriel a strigat curajos.
– Primiți colinda?
Liniște. Ușa s-a deschis încet, cu un scârțiit înghețat. Pe urmă liniște din nou. Am cântat colindul ca un suspin abia auzit. Temători și obosiți. Când am terminat bătrâna a deschis ușa, strecurându-și capul colțuros.
– Asta-i colindă? A cui ești tu? m-a întrebat cu voce aspră
Numele bunicii mele mi-a ieșit pe gură ca un șoptit aproape inaudibil, dar bătrâna mă privea cu ochi care, la fel de bine, puteau fi două găuri fără fund.
– Nu te-a învățat bună-ta colindul ăsta…?
Picioarele ei desculțe au început să bată în podeaua care răspundea scârțâind. Glasul i s-a pornit ca sunetul unei haite îndepărtate, ca trosnetul crengilor uscate. Un vers lung, ca un bocet care m-a încremenit sau mi s-a încremenit în suflet și apoi în fiecare coșmar al meu care începea în valea înzăpezită, tăiată de poteca ce urca spre casa cu ochi galbeni de pasăre de noapte.
– Hai, lăsați oamenii să doarmă, a mai zis trântind ușa.
Am rămas fiecare cu câte o nucă în mână. Ne-am privit pentru o clipă și apoi am tulit-o pe colină în jos. Nu înainte ca, într-un gest pe care nu mi l-am înțeles niciodată și pe care nu-l văd mai mult decât o panică juvenilă, să mă aplec și să iau cu mine o pereche de opinci din piele scorojită, așezate acolo în tindă. În a doua zi de Crăciun, le-am ascuns în podul casei.

– Uite-ți Steaua,
Gabriel se apleacă și o ridică din mormanul de amintiri. În lumina lămpii hârtia creponată pare să reziste bine. E străpunsă în câteva locuri și franjurată pe la colțuri. O bate de praf.
– Mulțumit?
Dau din cap și îi fac semn să coborâm. Treptele mici ale scării se apropie și se depărtează.
Urmăm lumina lămpii prin încăperile mici, parcă zidite-n gheață, încărcate de sobe de teracotă și colecții inutile.
Afară din casă, penumbra a devenit un întuneric cleios. Gabriel ține Steaua ca pe un prapur mănăstiresc și fredonează un colind cunoscut. Mergem pe străzi înguste printre casele care sunt mai toate pustii. Ferestrele mohorâte, unele acoperite cu scânduri, privesc ca niște orbite goale.
Ne oprim în dreptul casei lui Munteanu cel chel și puternic. Un câine latră strident, prins într-un lanț scurt. Intrăm și străbatem o curte în care lucrurile îmi par abandonate.
Din prag, gazda așteaptă colindul. Nu mai pare puternic, ca în copilărie ci doar văduv și încovoiat. Gabriel îmi întinde Steaua și începe colindul pe care l-a fredonat adineaori. Îngaim și eu sfârșiturile de strofe, însoțindu-le cu un șuier alterat, în timp ce înalț și cobor unealta meșteșugită de bunicul meu. Totul durează cât o noapte de Crăciun.
În casă chipuri cunoscute și necunoscute. Fețe roșii, puhave, înăcrite de timp și de un trai în derivă. Ne îmbrățișăm, strâng mâini, cineva mă așază pe un scaun în capul mesei.
– Lasă-l pe englezoi să stea acolo
– Cine stă în capul mesei plătește, aud un râs răgușit ca un banc răsuflat.
Lângă mine stă Florina. Fata care, în copilăria noastră ne bulversa mințile cu ochii ei verzi, brațele cărnoase și sânii care-i împingeau tricourile de adolescentă.
Acum femeia cu părul scurt, ochi resemnați și genunchi subțiri care mă împing pe sub masă.
Se fumează mult, asta dacă nu e privirea care îmi joacă feste, încețoșând ușor pe cei din jur. Mă uit după un pahar de apă. Cineva îmi pune în față unul de pălincă.
– Până la fund! N-aveți voi așa ceva!
Râsete. Zâmbesc cu neîncredere. Duc paharul la gură, mirosul de tărie mi se înfige undeva în spatele ochilor și rămâne acolo ca o durere. Totuși poate ajută, și-l dau peste cap.
Închid ochii și siluetele oamenilor stăruie ca durerea din spatele ochilor. Poate nu sunt cu adevărat oameni ci doar niște proiecții de neînțeles.
O mână uscată și feminină mi se așază pe frunte.
– Băiatul nostru are febră
Deschid ochii, nimeni nu pare îngrijorat, nici măcar glasul Florinei. Îi zâmbesc și îi fac semn din mână că nu e nimic, sau nu e ceva cu care nu m-aș putea descurca.
Îmi așază un deget pe buzele crăpate și propune un tratament cu pălincă fiartă și piper. Beau din paharul fierbinte chiar când să ieșim din casa Chelbosului spre următoarea gazdă.
Ne îmbulzim în strada, Florina mă prinde de braț și o simt cum se lipește de mine ca o omidă pe o frunză bolnavă. Ea tremură înfrigurată. Eu sunt simt aerul înghețat jucându-se cu tâmplele mele fierbinți.
Pornim, ca o defilare înspre nimic printr-un sat rătăcit și hilar. În dreptul bisericii mă desprind de brațul Florinei și mă reped în curtea înierbată, presărată cu morminte vechi. Mă opresc și mă sprijin în una din crucile de piatră. Am senzația că simt sub tălpi cum lumea, cu răsuflări de gheață, se mișcă în continuare, abandonându-mă în curtea bisericii. Mai rămân doar eu și toți îngerii ( sau demonii) îngropați sub pietrele lăsate într-o rână.

Norii se aruncă peste lună, deși e ca și cum luna ar alerga deasupra norilor împietriți. Lângă mine se oprește o umbră cocoșată. De sub năframa neagră i se văd fire argintii și ochii ca niște cute adânci. Eu sunt copilul venit la slujba religioasă cu bunicii și în același timp sunt adultul pornit la colindat cu prietenii din copilărie. Nu mai sunt sigur de nimic.
– Dă-mi opincile,
Vocea și ochii ei par să se dezică de restul trupului.
– Ce opinci?
– Opincile mele, pe care le-ai ascuns în pod și fără de care nu pot umbla între lumi
– Lasă copilul în pace, femeie nebună! aud dintr-un timp îndepărtat un glas familiar care poate să fie al bunicii mele.
Nu spun nimic, mă ascund după crucea răsturnată și o spaimă teribilă mi se așază ca o durere în piept. Încerc să respir dar aerul proaspăt amplifică durerea. Vărs și simt convulsii scurte. Urmează o liniște în care se mai aude doar foșnetul lunii.

– Hai, poate ești mai bine cum.
E Florina ceea care mă prinde de braț și mă trage înspre stradă. Îi ajungem pe ceilalți. Mersul acesta, unul fără un final anume, îmi face mai bine, sau, cel puțin, dă un sens întregii seri.
Mergem din casă în casă, aceleași gazde cu chipuri îngroșate, aceleași mese de pe care se înfulecă hulpav și se dau pe gât pahare de pălincă.
Între gazde dăm uneori peste grupuri de copii, colindători cu ochii în telefoanele care le luminează chipurile indiferente.
Încet, ne deșirăm ca firele unui ghem. Unii rămân prin casele lor, alții continuăm însoțiți de lună și de gerul care apăsă șanțurile înghețate. Steaua mă acompaniază credincioasă.
Doar câteva case, două trei pahare de pălincă, promisiuni că voi veni și la Crăciunul următor și noaptea o să se stingă.
Mă gândesc la drumul de a doua zi înspre casă. Brațele calde ale lui Mell și plimbatul prin parc cu Blackie. O normalitate pentru care nu se fac pregătiri cu săptămânile.
Cutreieratul se sfârșește cu mine și Florina sprijinindu-l pe Gabriel. Vechiul meu prieten din copilărie nu mai poate păși singur. Intrăm în casa lui și îl lăsăm moale pe canapeaua din hol. Rămâne nemișcat.

Ajungem din nou afară. În fața porții, privesc cu Florina norii care încă cern fulgi ușori. Nu ne zicem nimic.
– Acolo stau eu, îmi arată o casă apropiată
– Știu
– Hai la o cafea

Ce ușor e, mă gândesc. Ar trebui să fie mult mai greu, sau cel puțin altfel. Ea privește în jos în timp ce scântei argintii se sting pe paltonul roșu. Aleg să rămân fidel, sau mai degrabă, dau glas neputinței.
– Mă uit de aici cum ajungi acasă
Mă prinde de obraz, sau e doar o pală de vânt înghețat. Silueta i se îndepărtează printre fulgii deși.

Ninsoarea se oprește brusc și trebuie să fie luna care, ondulează totul în jurul meu. Strada ce se arcuiește după alunii înalți, râul înghețat și puntea veche de lemn.
Privesc în partea cealaltă, înspre sat. Ici colo câte un mic fuior de fum, un lătrat îndepărtat- semne de viață. O curiozitate stranie îmi ordonă să o iau în partea cealaltă, peste râul nemișcat.
Vântul ridică fuioare subțiri din zăpada proaspătă. Pășesc peste punte, simțind-o icnind sub mine.
Trec de aluni și vântul se stârnește mai puternic, repezindu-se în pădure cu vuietul unei haite îndepărtate. Luna bate dintr-o parte peste o vale lungă, care la fel de bine poate să fie eternitatea.
Pe coastă, sub linia mohorâtă a pădurii, cu acoperișul îmbrăcat în zăpadă, văd casa bătrânei. Mă opresc deși simt că trebuie să mă grăbesc într-acolo. Ferestrele îi lucesc galben, dar nu ca o lumină ci mai degrabă ca o culoare.
Sunetele îndepărtate ale haitei se aud rătăcind în pădurea întunecată. Portița din gard, deschisă larg, pare o invitație de nerefuzat. Supune-te. Pășește înainte.
Pornesc, ținând Steaua ridicată. Un pelerin neputincios care înalță crucea propriei îndoieli. Vântul mă împinge de la spate, gemând printre crengile fără frunze. Când trec de portiță, îmi amintesc cu o tresărire că în podul bunicilor, printre ustensilele copilăriei, nu am mai văzut opincile. Dar nu mai e timp pentru interogări, pentru șovăieli.
Vântul mă împinge de la spate, gemând printre crengile fără frunze, în timp ce ochii galbeni ai casei mă așteaptă febrili și dojenitori, ca pe un copil rătăcit în urmă cu multă vreme.

Viorel Prodan

Sunt economist de formație și, în ultima vreme, am redescoperit cititul ca o mare pasiune. Cred ca stă la îndemâna oricăruia dintre noi să reconfigurăm, în scris, întamplări, povești , dialoguri…