Consultaţia (fragment Liftul)

În general, urăsc să fiu trezit din somn şi dacă am rugat-o pe mama să o facă într-un week-end, motivul trebuia să fie serios: după multe luni de aşteptare, îmi venise rîndul la consultaţie, cu un doctor specialist în tulburări de somn.

Cei de la spital îmi recomandaseră noaptea de sîmbătă spre duminică, “cînd organismul este cel mai relaxat”. La fel, îmi ceruseră să nu dorm peste măsură cu o noapte înainte; era de preferat să nu iau somnifere în noaptea experimentului.

De aceea îi cerusem mamei să mă trezească mai devreme.

Cum stăteam aşa, un pic ameţit, aşteptînd să se facă ora să plec spre spital, de nicăieri mi-au venit în cap rîndurile pe care le citisem acum vreo două zile la Vily:

Sînt poveşti care te însoţesc mereu,

de parcă ar fi cu tine dinainte să te naşti.

Iar o poveste bună rămîne şi după tine

dacă o sădeşti în creierul care trebuie.

O poveste extraordinară,

ar trebui să te învie la un moment dat.

Versurile nu erau exact aşa, dar mai bine de atît nu-mi aduceam aminte. Vorbeau cred, despre înviere şi nu mă prindeam ce căutase mesajul acesta biblic într-o revistă rebus. Apoi, făcînd legătura cu legitimaţia pentru biserică şi cotizaţia obligatorie, m-am gîndit că nu era exclus ca biserica părintelui Gabriel să fi început vreo campanie de racolare mai incisivă: poate că împărţeau pe gratis reviste rebus, presărate cu mesaje biblice interesante sau aşa ceva!

Oricum, după experienţa din noaptea precedentă, devenisem curios să văd mai exact ce era cu revista, aşa că am luat o sticlă de doi litri de Absolut (o mică atenţie pentru că luasem interviul) şi am urcat cîte trei trepte deodată pînă la etajul opt. Începusem să mă gîndesc puţin la Vily ca la trifoiul meu cu patru foi – din moment ce în apartamentul lui primisem invitaţia norocoasă pentru interviu. I-am spus de job imediat ce mi-a deschis, nu de alta dar trebuia să explic prezenţa sticlei de alcool.

Era foarte curios să afle cum decursese interviul dar i-am relatat numai situaţiile obişnuite, sărind peste partea cu visele cît şi peste atribuţiile cam nefireşti pe care trebuia să le îndeplinesc la serviciu.

“Bravos, mă bucur foarte tare pentru tine! Facultate aveai, iar experienţă urmează să ţi-o faci. Viitorul ţi-e beton! Acum să nu te aud peste vreun an că vrei să pleci din ţară, ca alţi nemernici, ai înţeles tu? Ţara are nevoie de toţi tinerii deştepţi ca tine.”

În timp ce el vorbea, eu începusem să mă descalţ, dar m-a oprit cu un gest scurt:

“Lasă, lasă, că văd că eşti curat pe tălpi. Mişto adidaşi! Doar şterge-te încă o dată.”

Apoi şi-a continuat discursul patriotic.

“Eu nu-i înţeleg pe ăştia de pleacă teleleu, fraţioare! Păi eu, care am plecat numai din Piatra Neamţ pînă la Bucureşti şi mi-e dor şi de pietrele de la poartă. Darămite să pleci la dracu-n praznic?! Crezi tu că în occidentul ăla leit-poleit ai putea urca pînă la vecinul Vily de la opt, să iei nişte sfaturi absolut pe gratis sau, cînd rămîi fără zahăr, să baţi la uşa lu’ vecina, să-i ceri cîteva linguri? Nici să nu te gîndeşti!”

S-a întrerupt să-mi ceară un foc. I-am ţinut bricheta aprinsă. A stat cîteva clipe aplecat, pînă a aprins.

“Da’ ce adidaşi ca lumea ai… Greu se mai găseşte încălţăminte aşa mişto acum! Tu ce număr porţi?”

“42”

“42! Nu-mi dai mie adidaşii ăştia? Oricum nu poţi să te duci la birou în adidaşi, mai ales dacă zici că începi cu-o perioadă de probă. Hai, să fie într-un ceas bun c-ai luat interviul, dă-mi-i mie.”

Dezlegînd şireturile, mă întrebam dacă şi în ţările unde n-avea rost să mă duc mi-ar fi cerut vreun vecin adidaşii din picioare.

“Şi cum naiba plec de la tine, în ciorapi?”

“Lasă mă, ce nu găsim noi nişte papuci!?”

A deschis uşa de la veceul de serviciu, locul unde-şi ţine Vily încălţămintea, şi în timp ce el se întindea după o pereche de papuci, eu era să scap bricheta din mînă, pentru că, în nesfîrşitul şir de pantofi lăbărţaţi, am văzut nişte sandale minuscule, cu panglică roz, care nu puteau fi bărbăteşti! S-ar fi putut spune că era condurul Cenuşăresei, atît de delicată părea sandaua! Şi imediat, pentru a mia oară, iar m-am întrebat ce rol putea juca Vily, cu dinţii lui galbeni, în povestea asta. În mod absurd, pentru că pe ea nici nu o cunoscusem, am devenit dintr-odată foarte gelos.

“Băi Vily, dă-o naibii! Eu îţi dau Reebok de la mama lor şi tu vii cu plasticele astea turceşti. Mi-e ruşine şi cîteva etaje, cu ăştia-n picioare!”

“Hai măi puştiule, că dacă te superi, te iau desculţ în cîrcă, pînă jos. Ce-i mare lucru!? Luăm liftul!”

Fără să vreau, m-am imaginat desculţ, în cîrca lui Vily, coborînd cele cinci etaje şi ochii pe care i-ar fi făcut cineva oprind liftul pe la etajul şase. Un vecin care să deschidă grăbit uşile şi să dea cu ochii de noi, încălecaţi, singuri acolo.

Şi-n plus totul filmat de camera ascunsă a lui Vily!

Am început să rîd. Îmi trecuseră toţi nervii instantaneu.

“Dă-i încolo de papuci, că-i iau! Şi eu sînt culmea… parcă trebuie să fac parada modei în scara blocului…”

L-am urmat în bucătărie. Era mulţumit că adidaşii îi veneau turnaţi.

“Auzi? Voiam să te întreb dacă mai ai rebusul care era data trecută aici, chiar pe noptiera din stînga?”

“Ce rebus!? Eu nu fac niciodată rebus! De-abia dacă ştiu să fac integrame.”

“Era un pix şi-un rebus aici, dacă-ţi spun… Iar pe noptiera din dreapta aveai un binoclu!”

“Binoclu s-ar putea… Binoclul pot să spun că era, tot timpul îl ţin la îndemînă de la faza cu cîinii. Uite-l aicea, pe balcon! Îl vezi?”

“Dar rebusul nu poţi să-mi spui că era?”

“Păi nu auzi? Ce să fac eu cu un rebus, dacă nu ştiu să fac rebus!? Deabia dacă îmi ies integrame din alea simple, nu înţelegi?!”

Întîi am crezut că-şi bătea joc de mine, dar apoi mi-am reamintit de sandale. Cu siguranţă, fata începuse careurile şi uitase revista acolo, iar el nu-i dăduse niciodată atenţie. Părea destul de logic.

Devenise totuşi curios să afle de ce mă interesa acea revistă care nu existase niciodată în bucătăria lui.

Aşa că i-am spus.

“Ţie îţi spune ceva chestia asta?”

“Nu.”

“Nu te face să te gîndeşti la nimic?”

“Ba, poate… Ce-mi vine în cap e o poveste de la mine din sat. Despre o fetiţă de la noi. Vrei să ţi-o spun?”

“Normal, dacă e de la tine din sat…”

“Bine, ascultă… Nu e lungă, dar stai jos pe canapea.

M-am aşezat, pregătit să ascult chiar orice.

“Nimeni nu ştie perioada sau casa în care a locuit familia asta. Tot ce a rămas din ei, este coşmarul lor, în capul meu. Uite cum a fost. Fata era singură la părinţi. Cică într-o noapte s-a trezit şi i-a spus mamei c-a visat c-o să moară înecată, în fîntîna din curte. Părinţii n-au încuiat-o în casă, cum se face în poveşti, pentru că – ce le-a dat prin tărtăcuţă? – hai să desfiinţăm fîntîna! Au placat ei gaura puţului de jur împrejur cu nişte uluci, au pus nişte lanţuri, un lacăt şi asta a fost. Pe urmă a mai trecut nişte timp, fata a mai crescut şi părinţii au uitat faza cu visul, pînă ce, într-o dimineaţă, cînd trebuiau să o trezească pentru şcoală, n-au găsit-o în odaia ei, ca de obicei. S-au pornit s-o strige ca disperaţii, pentru că le venise nişte presimţiri rele. Au găsit-o întinsă pe ulucii ăia. Nu respira, trecuse dintr-un somn în altul. Chiar pe fîntîna părăsită. Asta e!”

S-a uitat la mine aşteptînd ca eu să spun ceva.

“Nu-mi place povestea ta. Vrea să spună că pe lumea asta scenariul ţi-e scris dinainte. Şi mai ales care e legătura? Eu nu văd nici una.”

“Cum!? Cum nu vezi? Păi dacă fata creştea, se mărita, avea copii, se stafidea şi murea de bătrîneţe lîngă bărbată-su, în douăzeci de ani nu mai ştia nimeni nimic de ea. Dar aşa, la fiecare generaţie, toţi aflăm povestea ei, care circulă din gură în gură, mai departe. Fetiţa asta este mereu vie în capul meu – uneori chiar o visez, cu fîntînă şi tot restul.”

“Mie mi se pare că mesajul din rebus era mai profund, dar ce să facem dacă nu-l găseşti.”

“Cum să-l găsesc, dacă n-a fost niciodată aici!? Rebusul ăla e numai în capul tău!”

L-am lăsat pe balcon să vorbească singur. I-am spus că mă duc un minut pînă la veceu. În hol, am deschis uşa de la celălalt veceu, cel de serviciu şi am aruncat o privire rapidă. Săndăluţele erau acolo. Da, da, chiar acolo, frumos aranjate! Fata nu se afla numai în capul meu, aşa că înclinam să cred că nici rebusul nu era.

N-am mai stat, pentru că îi promisesem mamei că iau prînzul cu ea.

Am luat prînzul, am ajutat-o pe mama să mute mobila şi am săltat canapelele, pentru că era sîmbăta aia o dată la trei săptămîni cînd dă cu aspiratorul. Apoi am luat-o pe jos spre spital. Între bloc şi spital e un drum de o oră şi ceva, maxim două, exact de ce aveam nevoie ca să adorm uşor, fără somnifere. Mutat mobila şi mers pe jos.

Am ajuns ceva mai devreme, avînd timp suficient de-un suc şi de-o ţigară. După suc am verificat cît de curat era veceul spitalului. Apoi m-am rătăcit pe coridoare şi ca să mă orientez am revenit din nou afară, dar pe altă ieşire.

În curtea spitalului erau mulţi castani sălbatici, mari, rotaţi şi răcoroşi. Făceau o diferenţă de vreo zece grade castanii ăia, aşa că m-am dus şi eu la umbra lor, să fumez. Guguştiucii se chemau unii pe alţii, iar maşinile se auzeau bîzîind destul de departe. Ici şi colo prin frunziş, îndepărtîndu-se pe vreo alee, se vedea cîte o pijama sau un halat de spital, care parcă plutea. Pe banca de vis-a-vis, un bătrîn lovit de demenţă muşca dintr-un măr murmurînd: “un doctor pe zi ţine merele departe, un doctor pe zi ţine merele departe”. Saliva, amestecată cu zeama mărului, i se scurgea încet pe bărbie şi nu era nimeni să-l şteargă.

Am stins ţigara la jumate şi am reintrat în spital.

Mirosea a clor, spirt şi formol.

De data asta nu mai aveam timp de pierdut şi ca să nu ajung în întîrziere – ceea ce ar fi fost chiar culmea, pentru cineva care plecase aşa devreme ca mine – am întrebat la recepţie unde era laboratorul pentru tulburări de somn.

Era chiar acolo, deasupra, la etajul trei, nu am văzut semnul mare de la intrare? Nu-l văzusem, pentru că soarele se reflecta straşnic în geamul proaspăt spălat de la intrare.

“Nu numai că am tulburări de somn dar sînt şi pe jumătate orb, domnişoară!” i-am spus, sarcastic.

“Vino cu mine, tinere dacă nu vezi bine. Chiar acolo merg şi eu.” s-a oferit un domn între două vîrste, dar mai aproape de bătrîneţe, decît de tinereţe. I-am explicat că de fapt văd foarte bine şi că făcusem o glumă.

“E o glumă cam proastă dacă ne gîndim că o adresezi cuiva care a venit sîmbătă seara aici, la spital, ca să ajute oamenii cu probleme de sănătate, ca dumneata! Poate c-ar fi preferat să stea acasă, cu familia.

Eu sînt doctorul cu care aveţi consultaţia. Crişan, mă numesc.”

Am încercat să repar ce se putea repara. Am mormăit o scuză.

“Totuşi e bine dacă faci glume. Înseamnă că momentan nu eşti obosit, deci se înţelege că ai dormit bine azi noapte. Ce simptome ai? Aţipim des în timpul zilei?”

“Da, domnule doctor, aţipesc des. Cînd mă trezesc, de multe ori nu ştiu dacă a trecut o secundă sau o oră.”

“Ai idee – în momentele alea cînd aţipeşti – ţi se întîmplă să visezi ceva?”

“Nu ştiu… Mi-e greu să spun. Mă trezesc ori foarte panicat, ori într-o stare de fericire inexplicabilă, exact ca şi cum m-aş trezi dintr-un vis. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte nimic.”

“Cîte ore dormi în medie? Aproximativ.”

“Cred că în jur de douăsprezece ore, dar – o să vă miraţi – partea proastă e că-n celelalte douăsprezece mă simt foarte vlăguit.”

“Sper să nu suferim de narcolepsie. Asta-i o boală cauzată de inabilitatea creierului de a furniza un ciclu normal somn / stare de veghe. Narcolepsia te face să aţipeşti frecvent în timpul zilei şi intri imediat într-un somn adînc, cu vise, ceea ce nu e firesc. Dar e prea devreme să ne speriem de-acum de asta…

E însă păcat că nu visezi. Viaţa e şi-aşa destul de scurtă, iar o treime din ea o dormim. Prin vise, parcă o mai lungim puţin…”

“Dar altfel, au vreo utilitate visele astea, domnule doctor?”

“Ce întrebare! Bineînţeles că au utilitate sau n-ai auzit de Darwin? Evoluţia ar fi eliminat visele dacă nu ar fi avut nici o utilitate. Şi mamiferele visează, nu numai omul, ştiai? Ia gîndeşte-te, de ce ar visa un lup?”

Cum nu ştiam, am ridicat din umeri.

“Lupul e carnivor, un vînător de temut care în permanenţă caută să ucidă, corect? Dar vînătoarea este o ocupaţie riscantă: oricînd se pot întîmpla accidente; o împunsătură de corn de cerb sau un picior rupt, nu? Ei, şi-atunci intervine visul, care doar oferă această iluzie a aventurii: îl face pe lup să se simtă satisfăcut. Ca şi cum şi-ar urmări prada, cînd el de fapt doarme bine-merci într-o vizuină. Starea de vis îi maximizează şansele de supravieţuire, înţelegi?”

“Aşa cum şi dialogul nostru ar putea fi doar o închipuire, nu? Un vis pe care-l prefer realităţii prea stresante?” am glumit.

“Ei, pe naiba! Eu vorbeam de animale. La oameni e diferit…”

“În ce fel?”

“La oameni, somnul are o funcţie clară de consolidare a memoriei. Evenimentele de peste zi sînt aranjate şi stocate ca informaţie utilă în diferite compartimente ale creierului, în timp ce dormim. Dar se pare că are şi-o altă funcţie chiar mai importantă: aceea de a găsi soluţii la problemele care ne rod peste zi. Visele revizitează situaţii posibile care, într-un fel sau altul, ne-au marcat realitatea, dar din ipostaze complet ilogice. Sau privite dintr-un unghi imposibil de pătruns din rigiditatea stării de veghe. Ceea ce le face candidatul ideal al gîndirii neconvenţionale. Aşa că, tinere, asta se pare că-i a doua funcţie a stării de vis, aceea de a ne furniza soluţii în timp ce dormim. Cine ştie, poate este chiar funcţia principală: cea de a rezolva problemele imposibile, tocmai alea la care renunţasei să te mai gîndeşti în timpul zilei. Adu-ţi aminte de Mendeleev, care a conceput prima variantă a faimosului său tabel în urma unui vis. Păi de curînd, fizicianul ăsta mare… domnule ce lapsus am… zi să-i zic… austriacul… în fine, la acceptarea premiului, savantul n-a recunoscut că lucrase cinci ani la teorie fără nici un rezultat, pînă ce într-o noapte a visat începutul demonstraţiei? Îţi dai seama? A visat începutul demonstraţiei! Nu e asta extraordinar?”

Am recunoscut că, pe bună dreptate, era ceva extraordinar.

“Vezi tu, bunica mea provenea dintr-o familie modestă, dar era simpatică şi pusă pe harţă, tot repeta la oricine era dispus să o asculte, că goana după avere e absolut inutilă pentru că la sfîrşitul zilei omul tot într-un pat doarme. Adică voia să spună că oricît de înstărit ar ajunge cineva, acel cineva tot nu va putea dormi în două paturi sau în două case în acelaşi timp, deci prin urmare, e o stupizenie să strîngi bani pentru un al doilea pat sau o casă în plus. Din punctul ăsta de vedere, ea considera că bogatul este egal cu săracul – prin acel unic pat – şi pînă la un punct avea dreptate, dar ce m-a uimit pe mine a fost că, repetînd la nesfîrşit ideea asta, a ajuns şefă de minister în vechiul regim comunist, apoi în ’90, cînd eu eram la început de carieră, am avut de tras toate ponoasele faimei ei… Totuşi, ce voiam să spun este că am dus ideea asta mai departe, din perspectiva domeniului meu. Vezi tu unde s-a înşelat bunica mea? Chiar dacă şi cel bogat doarme, ca şi cel sărac, într-un singur pat, visele celui sărac nu vor fi aceleaşi cu visele celui înstărit. Visele celui needucat nu vor semăna cu visele celui educat. E evident, nu? Luat din punctul ăsta de vedere, eu zic că merită să fim înstăriţi şi educaţi, pentru că vom avea vise strălucitoare şi neconvenţionale.”

“Am bănuit eu că sînteţi pasionat de domeniul dumneavoastră…”

“Domeniul meu! Ha! Mă faci să rîd! Mi-am ales o carieră care nu face două parale! Da, da! Comparînd cu alţi confraţi, eu sînt mult sub medie. Dar, cum îţi spun, domeniul mi l-am ales acum vreo treizeci de ani, cînd eram tînăr şi înflăcărat. Pe vremea aia simţeam că cercetările asupra somnului şi naturii viselor pot schimba lumea. Revenind la prezent, tinere, în rahatul ăsta de ţară în care trăim, somnologia nici măcar nu este recunoscută ca specialitate. Există aproape o sută de laboratoare de somnologie, care marchează progresele de la an la an, atît din punct de vedere al numărului de cazuri diagnosticate şi tratate, cît şi din punctul de vedere al gradului de dificultate al acestor cazurilor. Cu toate acestea, la noi, somnologia nu este încă recunoscută ca specializare şi de aceea diagnosticul şi tratamentul tulburărilor de somn nu sînt compensate de Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate! La sfîrşitul consultaţiei o să te trec în registru cu probleme respiratorii, ca să nu avem probleme, nici eu, nici tu. Birocraţia asta nenorocită nu o să dispară niciodată. Întinde-te pe patul ăsta, să te consult!”

În timp ce începutul prelegerii fusese pe un ton plăcut, finalul îl susţinuse aproape ţipînd, iar cînd mi-a cerut să mă întind, a făcut-o printr-un răcnet cumva milităresc.

“Iar dimineaţă o să-ţi recomand o carte, Explorînd lumea visului lucid de LaBerge.” a sugerat ceva mai calm, în timp ce-mi asculta inima prin stretoscop.

“Este de yoga?” am tresărit.

“Ce întrebare prostească mai e şi asta? Eu îţi recomand a carte ştiinţifică, scrisă de un profesor de la Harvard.”

În timp ce încheia această discuţie amicală, în stînga şi-n dreapta mea au apărut nişte asistenţi voinici, îmbrăcaţi în uniforme albastre. Ei m-au ajutat să mă întind, începînd să manevreze tot felul de pîrghii, scripeţi, monitoare şi aparate electronice, cu o siguranţă care trăda nenumărate ore de pragătire profesională la cel mai înalt nivel.

“Ei şi acum desfă-te la cămaşă şi să ne facem comozi. O să trebuiască să prindem chingile astea pentru că altfel ne putem mişca în somn… Nu de alta dar ai putea rupe din firele la care vei fi conectat. Nu spune că tu o să stai liniştit! Au mai spus-o şi alţii şi mi-au distrus bunătate de aparatură. N-am nevoie de complicaţii în plus… În timpul somnului o să-ţi urmărim atît activităţile motrice cît şi impulsurile sistemului nervos. Şi, bineînţeles, respiraţia, pentru că una din problemele majore ce poate apărea, ţine de obstrucţia căilor respiratorii. O să fii introdus într-un tub de monitorizare. Dacă eşti claustrofob şi simţi că nu poţi să mai suporţi, că te sufoci sau ceva asemănător, să apeşi imediat pe butonul acesta.”

“Şi o să veniţi imediat?”

“Nu, dar ţi se va injecta automat un somnifer de calmare. Ar fi bine să evităm asta, scopul fiind să-ţi observăm somnul tău natural, de zi cu zi. Şi acum, dragul meu, eu mă retrag. Somn uşor, vise plăcute, puricii să te sărute!

“Noapte bună şi vă mulţumesc că aţi venit sîmbătă noaptea aici pentru mine, domnule doctor!”

“Şi mai vin şi mîine, n-avea grijă…”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.