Au urmat zile întregi de o chinuitoare banalitate în care eram destul de aproape să adorm cu capul pe mesele ce le ștergeam și le resetam pentru clienții următori. De fiecare dată, la muncă, aveam două dispoziții, cea de dimineață în care uram pe toată lumea și nu prea eram în stare să țin vreo conversație și cea de seară. Dispoziția de seară mă aducea într-o stare în care aveam mintea limpede, iar spiritul meu învia. Situațiile cele mai banale se aprindeau și pentru mine erau pline de umor dosit în ascunzișuri lingvistice. Eram antrenat, un căutător de umor care își lua meseria puțin prea în serios. După ce chibzuiam bine situațiile, le trasformam în mici anecdote sau în glume libere și îmi distram cumplit colegii care mă găseau puțin ciudat. Ross îmi făcea avansuri directe în glumă la care nu știam cum să răspund convingător pentru că, la drept vorbind mă flatau puțin dar în același timp mă gândeam că ar fi cazul să fiu mult mai dur și să-mi afișez masculinitatea. Îmi doream așa mult să fut ceva în unele clipe încât picioarele arătoase ale bețivancei de Sally mă purtau vrăjit prin restaurant și cu puținele ei încercări timide de a vorbi cu mine aș fi vrut să fie o dată neacompaniată de prietenul ei sau de tatăl ei, Peter Împuțitul. Culegeam pahare goale de pe masa de lângă șemineu la care se așeza mai mereu și încercam să văd ce ascunde sub fusta diferită pe care o purta mereu și care, la drept vorbind îi venea ireal de bine. Dar din cauza faptului că nu o găseam destul de beată sau pentru că e un reflex simplu feminin, avea grijă să-și acopere tacticos portița spre chiloții ei. Bănuiesc că aș fi fost dezgustat să-i fi văzut chiloții, Sally nefiind la prima tinerețe, așa că mă mulțumeam să-i mai desfac o sticlă de cabernet sauvignon sudafrican. Și câteodată intra la radioul cu circuit închis o piesă de Hawthorne cum aveam să aflu, care mă lua pe nepregătite și în timp ce mă îndreptam cu farfuriile de budincă neagră spre clienți, îmi răsărea o lacrimă în colțul ochiului și mă lua un fior. Erau scurte momente care mă făceau să înclin spre faptul că încă trăiesc. practic eram extenuat nonstop. Îmi duceam existența la muncă câteva ore împuțite și apoi luam o pauză în care haleam un burger sau altceva. Citeam de pe ereader și așezat la o masă mai retrasă mă făceam atât de confortabil încât nu o dată era să adorm. Aveam impresia că toată lumea ura felul în care munceam dar pe mine nu mă oprea asta să dovedesc managerilor că aveam dreptate. Trebuie doar să schimbi puțin perspectiva. Și îi rugam să mă lase dracului în pace, puțină autonomie m-ar face să fiu mai bine dispus. Dar pentru că întârziam mult, se purtau cu mine ca și cum aș fi fost un copil. Era greu să găsești sentimente înălțătoare când erai un simplu servitor și din această cauză mă gândeam mereu cu melancolie la momentele magice, cu mult mai plăcute acum, ascunse în partea cea mai eterogenă a memoriei, momente magice în care descopeream cât de fermecător e să gândești alături de prietenii vechi de acasă, în care tratam totul cu o superioritate ce dădea curs ironiei nihiliste, un prag care nu putea fi depășit dar care mă azvârlea departe de un curs firesc al vieții.
Acum stau în bucătărie, luminițele de crăciun ce încadrează un perete întreg iși fac datoria și stau aprinse, mai e o zi până la crăciun iar eu ascult nocturne de chopin interpretate de brigitte engerer într-un fel în care nu îmi lasă vreo impresie personală, pentru mine toate interpretările nocturnelor lui chopin sună la fel. Încerc să îmi desfac fruntea de carnea solzuroasă și să mă desprind de durerea ce mă cuprinde. Îmi dau ușor seama că nu mai pot reacționa la fel, diferite gânduri mi se plimbă prin minte dar nu am siguranța unui nebun și nu mă pot lăsa în brațele necunoscutului. Până la urmă cred din tot sufletul că nu sufăr de nicio boală mintală, și nu mă mai pot lamenta degeaba. E normal să mă doară capul, nu am dormit nici măcar un minut. O nocturnă pe care nu o recunosc mă aruncă primejios spre o margine goală a imaginației mele în care ia ființă nimicul, cu un neglas atât de real încât nici o metodă cretină de a îndepărta negura realității nu mă face să-l mai neg. Nimicul se instalează bine, iți pune sistemul logic in funcțiune și declanșează proiecția hazardului care nu lasă loc de nicio speranță, spulberă orice fel de vis pueril, transformă culorile in gri, sau mai degrabă le diluează, le ia din forță. Ce-ți rămâne de făcut? Nu, e cazul să nu mă mai las pradă unor demersuri atât de false și de prăpăstioase. Chiar dacă gust pentru întâia oară din fierea realității așa cum e ea, netransfigurată de înseninări pline de superstițios și de scheme secrete sau simboluri așezate de un geniu sobru care nu cunoaște egoismul și nici nu-și dezvăluie identitatea, nu e cazul sa îmi pătez moralul.
Schimb muzica, bag cea de Yann Tiersen și observ cum port în mine ca intr-un rucsac sute de trăiri moarte și uitate. Yann Tiersen mă readuce la vârsta de 16 ani. Ce complicat e să trăiești într-un labirint în care nu răsare soarele decât o dată pe lună. Când aveam 16 ani mă strofocam să o înțeleg pe mama, sau mai degrabă să o blamez. Mama se săturase să trăiască singură și a decis să îl aducă în casă pe primul pretendent care a încercat să o farmece. Dan era un om lipsit de eleganță îmbrăcat ponosit în orice situație, care se baza mult pe învățăturile puternice și simple pe care le adunase în satul natal și prefera mereu să fie distrugător de direct, ca un buldozer. Era masiv, lucra ca taximetrist iar eu și sor-mea îl uram de moarte. Nu l-am acceptat niciodată, nici măcar parțial. Mă simțeam rușinat și îmi venea să sar la bătaie dacă cineva glumea cum că ar fi taică-miu. Totuși îi purtam multe din tricouri deși erau vechi, și câteodată observam că nu sunt foarte diferit, Și mă uram mereu mai mult pentru asta, mă consideram scârbos, nici nu mă priveam în oglindă. În perioada aia am început să fumez iarbă sintetică. Primele experimente le-am făcut cu un văr apropiat. Mergeam mereu cu marfa la o colegă de-a lui de liceu ce știa să ruleze și ne spărgeam prin parcuri. El de obicei era copleșit și nu reacționa câteva ore, îi era rău dar se afla în lumea lui adâncă. Suferința de orice fel te face mereu să te adâncești în lucruri și să le complici. Eu rămâneam ok cât de cât și eram fascinat de colega lui care mi se părea cool. Nu era frumoasă dar avea o talie subțire și părea cea mai inteligentă și calmă fată. Probabil că era pe vremea aia.
Bine ai venit pe site!
Ce sa spun? Cam putin pentru un roman. La sectiunea „fragment roman” ar trebui sa postezi 8-10 pagini. Vezi ultima nuvela postata pe site.. si e nuvela, nu roman.
Mi s-a parut ok, dar nu destul de original, poate repet, si datorita dimesiunii. dar trebuie sa te gindesti daca romanul tau aduce ceva nou in multitudinea de romane care apar scrise asa, la persoana 1-a, stil destainuire sictirita, intre un joint si-o vagaboanta (presupun sau imi imaginez ce va urma).
Mai e ceva.. asta daca semnezi cu pseudonim sau nume fals, cum cred ca e cazul.. pina la urma, daca chiar publici romanul, tot va trebui sa te duci la o lansare, sa vorbesti despre carte, etc. Limbaj licentios sau nu, subiect mai deocheat sau nu, va trebui sa privesti oamenii in ochi, obisnuieste-te de pe acum cu ideea asta. Nu ai tupeul asta, nu esti scriitor, asa ma gindesc.
Am incercat si eu sa evit din vulgaritati (zic de primul roman), chiar am eliminat citeva (oricum cite am s-ar numara pe degetele de la o mina) si stii ce mi-a spus editoarea? „E prea de tot ce vreti sa faceti, e parte dn limbaj, majoritatea scriitorilor folosesc.. daca situatia o cere, trebuie folosit.”
Uite un exemplu cind mi s-a parut ca „situatia o cerea” – facea parte din cum defineam eu personajul, felul lui de a fi si exact asa voiam sa-l perceapa cititorul:
„Cu siguranţă era un tip în regulă, cu o filozofie de viaţă clară, mi-a mărturisit-o de altfel concis, în cinci cuvinte, “bat şi fut ca maşina de cusut” şi cînd a adăugat că urăşte drogurile, ca şi mine, l-am îndemnat să se mute mai repede cu noi.
Patru zile mai tîrziu, stăteam toţi trei împreună. ”
Trebuie sa-ti pui aceeasi intrebare in cazul tau. Cind trebuie folosit si cind nu-si are rostul.
Spor la scris in continuare!
Mersi pentru comentariu, Cornel. Desi nu prea spune nimic, dar o sa o pun pe seama fragmentelului meu. Dimensiunea fragmentului din romanul nescris inca e doar o testare mai mult a felului cum imi vine sa zic lucrurile care mi se intampla. destainuirea sictirita e felul in care pot proiecta utrasinceritatea, vocea care ma transcede si ma dedubleaza pentru autoanaliza. nu stiu exact de ce iese sictirita mereu. oricum , nu doar ca imi folosesc numele real, dar nici macar nu am modificat numele personajelor. cat despre originalitate, totul e un „remix” de influente constiente sau nu, influentele mele sunt inconstiente pentru ca amsapat pana aproape de subconstient dupa aceste destainuiri, un fel de autopsihanaliza, iar ce a iesit nu am controlat si nici nu am filtrat.
Eu zic că nu e rău, dar de ce, ca scriitori, să nu filtrăm și să nu controlăm ceea ce scriem? Asta pentru că și forma ar mai trebui puțin îngrijită, virgulele lipsesc în multe locuri, s-ar putea evita unele repetiții, nu m-aș mai întreba de ce Chopin sau Crăciun nu sunt scrise cu litere mari, așa cum merită.
Însă de ce să nu recunoaștem faptul că textul are și părțile lui bune, deși este cam ”grăbit”. Ar trebui insistat mai mult pe fiecare parte a acțiunii, pe flash-backurile din trecut, în felul ăsta conceptele s-ar fixa mai bine în mintea cititorului, iar autorul ar câștiga puncte la capitolul credibilitate.
Ok, daca e numele tau, un plus… Pe net nu-l gasisem decit pe fotbalist…
As dezvalui partile alea in care personajul spune ca-i face sa rida pe cei din bar. In viata reala multi dintre noi avem impresia ca sintem amuzanti cind de fapt nu sintem. Ar fi un atu sa-l prezinti amuzant pe acest personaj. Si nu insista prea mult pe mama si tata, sintem cu totii cam plictisiti de personaje de douazeci si ceva care ne vorbesc de mamica si taticu. Ia exemplu de la bukowski :)
Textul e scris bine in mare parte, dar cum spuneam intr-un editorial, e important ce selectezi, ce spui, daca ai un mesaj ascuns, daca personajul o sa se indragosteasca si transforme pe parcurs, etc. Iti dai seama ca orice tip care a avut la un moment dat o perioada de „golaneala” poate scrie un pasaj de genul astuia, daca se pricepe putin la scris :) Diferenta ar face-o stilul, atmosfera, personajele (mai ales replicile – tu inca nu ai) si… mesajul.
Mai posteaza ca sa vad mai clar directia pe care mergi.
Spor la scris in continuare.
Am citit multe texte de genul ăsta pe internet, pe site-uri literare, și pot spune că fragmentul de față s-ar încadra în categoria „celor bune” (fiindcă foarte multe sunt doar imitații fără nicio valoare literară). Și-i adevărat că s-ar putea îmbunătăți prin modificarea unor expresii și prin „presărarea” unui umor subtil (umorul ajută întotdeauna, chiar avantajează o scriere ca asta), dar părerea mea e că-s destule aspecte pozitive aici. Prea puțin pentru a-ți face o părere, dar suficient cât să observi potențialul. Spor la scris și bine-ai venit pe site!
P.S. De ce nu folosești nume românești, în loc de Sally, Peter sau Ross? Pentru un autor care se semnează Ilie Iordache, folosirea unor nume de străini creează o anumită senzație de artificialitate (așa scriam și eu, foloseam nume de străini, mi se păreau mai exotice, dar asta se întâmpla prin școala generală, mai târziu mi-am dat seama că era o greșeală). Doar dacă acțiunea nu se învârte în jurul unui român stabilit prin S.U.A. sau așa ceva.
Mihai V. povestea se petrece in Anglia, nici mie nu-mi plac numele străine folosite în proză românească doar așa. Apare extrem de artificial.
Mulțumesc de lectură si feedback, mă așteptam la reacții mai dure fiind la prima încercare mai serioasă.