Copie

Ioana stă la masă și mănâncă o felie de pâine cu unt de arahide. Deschid frigiderul și scot sticla de vin. Îmi torn un pahar, apoi mă așez și eu la masă. Beau o gură, plescăi din buze și o întreb:
– Nu bei o gură?
– Nu.
– De ce?
– Știi de ce.
– Hai, nu-i mare brânză. O gură n-o să-l afecteze. Hai, soarbe un pic.
Întind paharul spre ea. Pentru o clipă am impresia că îl va lua, dar mi-l împinge înapoi în piept:
– Termină, ce dracu’ ai? Ce-s eu, Courtney Love?
– Courtney își injecta heroină. Nu-i același lucru.
– Sincer, nu vreau să mă joc cu așa ceva. Azi o gură de vin, mâine o altă gură, că doar n-o să-l afecteze, și peste douăzeci de ani mă trezesc că votează cu PSD!
O privesc și apoi mă lovește gluma. Râd cu poftă, și printre gene o văd și pe ea că râde. Știu că alcoolul și tutunul sunt extrem de contraindicate în timpul sarcinii, dar îmi place să o tachinez. Sunt sigur că maică-mea a fumat în timp ce era gravidă cu mine. Cui dracu’ îi păsa în anii `80 de corectitudine politică și sănătate intrauterină? Ioana se ridică și își pune niște apă la fiert într-un ibric. Caută borcanul cu foi de mentă. Mai beau o gură de vin și privesc gura cupei.
– E bun, zic eu, pentru mine.
– Știu, oftează ea.
Apa începe să sfârâie, și Ioana îmi zice:
– Ești un gunoi, știi asta?
– De ce zici asta?
Iau încă o gură de vin.
– Dacă aș fi un alcoolic în recuperare, tot așa te-ai purta cu mine? Tot așa mi-ai flutura băutura prin fața ochilor, știind cât e de mare tentația, și cât e de periculoasă?
– Compari o femeie gravidă cu un alcoolic în recuperare?
– Știi ce vreau să zic.
– Mda.
Își toarnă apa fierbinte peste foile de mentă și stoarce fioroasă o jumătate de lămâie peste ceai. Soarbe și se frige la limbă.
– Pizda mă-sii!
Depune cana pe tăblia mesei, dezamăgită, tânjind după o gură imposibilă de vin. Mă ridic și o iau în brațe. Încerc să o împac:
– Hai, nu mai fi supărată. Știi că glumesc, nu?
Stă cu obrazul lipit de pieptul meu, cu brațele atârnând inerte, un protest al îmbrățișării mele, apoi mă împinge la o parte și se îndreaptă spre dormitor.
– Te iubesc! îi strig eu, chinuindu-mă să nu pufnesc în râs.
– Du-te-n mă-ta! zice ea, arătându-mi degetul peste umăr, apoi dispare în spatele ușii trântite.
– Ești lumina vieții mele, râd eu cu gura în paharul de vin.

***

Îmi zice:
– Abia aștept să vină. M-am gândit azi mult la el.
Oftează, apoi:
– Când am văzut hainuțele lui împăturite în sertar, mi s-a făcut și mai dor de el.

***

Stăm la masă și oftează:
– Mi-e dor să dorm pe burtă. Aș da orice să pot dormi pe burtă.
Mă uit la pântecul ei umflat și râd. Îl ating ușor. Simt o pulsație, chiar sub sânul ei drept. Își ridică capul din piept și ochii i se luminează:
– Simți?
– Da.
Trei izbituri puternice, chiar pe sub piele. Două drepte și o stângă, apoi se potolește.
Ioana zice:
– Pe următorul îl porți tu.
Râd:
– Dacă nu pot dormi pe burtă, nicio șansă!

***

Tai ceapă pentru o salată. În timp ce manevrez cuțitul, Ioana intră în bucătărie și se apropie de mine. Își ridică rochia. Dedesubt are doar sutien și chiloți.
– Uite ce burtă mare am! râde ea.
Privesc domul imens de sub sânii ei. Pielea e netedă și buricul ușor împins în afară, ca un năsturel. Las cuțitul pe masă și apăs ușor pe buric. Ioana are acum sâni mari. Niciodată nu m-am dat în vânt după sâni mari. Nu mi se par practici, mai ales când faci sex. Dacă stă deasupra ta, te lovește cu ei peste față. Dacă stă în patru labe, oricum nu îi vezi. Iar dacă stă pe spate, în poziția asta aproape toți sânii arată bine. Sânii Ioanei sunt de mărime medie, numai buni. Dar acum, că am la dispoziție o pereche de sâni mari, nu pot spune că îmi displac.

***

Stăm întinși pe pat, mâțele lenevesc, una între noi, cealaltă pe pervaz, și Ioana mă întreabă:
– Crezi că o să fie drăguț?
– Cine?
– Ăsta mic, zice ea și arată cu bărbia spre burta ei rotunjită.
– Da, categoric.
– Și crezi că o să fie un om fain?
– E foarte posibil.
– Și crezi că o să îi placă să citească?
– Dacă o vede la noi, sigur o s-o facă.
– Bine, perfect!
Apoi devine siropoasă:
– Te iubesc.
– Și eu te iubesc.
Atunci ea insistă:
– Da, dar eu te iubesc mai mult.
Ridic din umeri:
– OK.

***

Mă gândesc la romanul lui Safran Foer. Acolo era vorba despre un bărbat care primește în dar o fetiță orfană, să o crească, ca și cum ar fi propriul său copil. Iar când fata începe să întrebe despre mama absentă, el o minte. Îi spune că a murit la nașterea ei, și că fetița perfectă este întruchiparea mamei. Ioana vrea să nască natural. Toată femeile vor să nască natural dar, cumva, asta nu se mai prea întâmplă. Tuturor femeilor le e, în secret, teamă să nu își dea viețile pentru noi lor născuți. Dacă va muri, oare o să mint copilul?

***

O privesc cum doarme. E din ce în ce mai obosită, din ce în ce mai răzvrătită, dar ochii ei râd și inevitabil o dau de gol. E fericire cea care o face să continue în fiecare zi. Abia așteaptă. Momentul se apropie, își face planuri, îmi face și mie planuri, face planuri de toate felurile, imaginația ei e ca o furtună care împrăștie lucrurile cunoscute prin grădină și trântește ferestrele neînchise.
O privesc cum doarme, răsturnată pe o parte pe patul pustiu, cu părul desfăcut și cu perna aceea mare între picioare, pentru echilibru. Când stăm unul lângă altul în pat, seara, ne ținem de mână și ne privim, dar niciunul nu scoate o vorbă. Eu tac, iar tăcerea e un gol pe care ea ar trebui să îl umple. Așa cum am umplut eu golul din burta ei. Dar nu îi pasă, visează și ignoră tăcerea, viitorul e o melodie mult prea zgomotoasă ca să o poată ignora.

***

Vrea acum mai multe decât de obicei, dar are grijă să mascheze toate dorințele astea într-o înțelegere căreia nu i te poți împotrivi.
Seara stăm unul lângă altul, pe întuneric, cearșaful pătat de spermă și vântul răcoros ne usucă sudoarea, iar ea îmi zice:
– Crezi că poți să îmi aduci niște suc de portocale? Doar dacă vrei…
Vreau, cum să nu vreau?
Altădată, car la etajul 5 salteaua nouă – am comandat-o pentru că nu poate dormi pe cea veche care a început să cam facă gâlme – și mă întâmpină cu aceste cuvinte:
– Trebuie să cumpărăm un geam nou pentru dormitor. Ăsta nu se închide ermetic și iarna o să îl tragă curentul pe copil.
Geamul nu are absolut nimic, dar o să îl înlocuim.
Mai vrea și alte chestii:
– Vreau să mâncăm mai multe fructe.
Dar nu de la supermarketul din fața blocului. Nu. Trebuie să fie organice, de la țărani, și trebuie să merg până în celălalt capăt al cartierului, în piața de lângă stadion.
– Vreau niște ciocolată. Dacă ai chef să mergi să iei.
Așa că îmi fac chef, ce dracu’ să fac? Deși e ora 11 seara, și afară plouă, iar eu mă pregăteam să mă bag în pat.
Nu sunt pofte, ci doar mofturi.
– Vreau să zugrăvim dormitorul, ca să îi pot amenaja copilului un colț al lui. M-am gândit și vreau să îi fac pe perete un model cu munți în degradé. O să pictez în partea de sus stele. O să fie fain!
Când zice „vreau să îi fac”, înseamnă de fapt „vreau să îi faci”.
– Vreau …

***

Se zice despre femei că atunci când sunt însărcinate arată cel mai bine. Nu pot spune că sunt de acord cu afirmația asta, în general. Am văzut femei gravide care, într-adevăr, străluceau. Dar am văzut și femeie gravide care arătau rău. Cu cearcăne largi sub ochi, cu colțurile gurilor mereu lăsate, păreau de-a dreptul bântuite. După exorcizare, multe dintre ele și-au revenit la forma obișnuită. Ioana face parte din cele care arată bine. Buzele i s-au înroșit și i s-au împlinit, iar părul nu i se mai îngrașă atât de repede. Mi se pare că zâmbește mai des decât o făcea înainte și chiar și cu burta aia imensă în fața ei pare mai sprintenă decât de obicei.

***

Înainte, la începutul relației, stăteam cu ea de vorbă într-o zi, și am întrebat-o dacă își dorește copii. Mi-a spus că da, dar nu prea curând.
– Nu cred că aș știi să mă port cu unul. Nu cred că aș putea fi mamă, în starea în care sunt acum.
– În ce stare ești?
– Nu pricep nimic legat de copii, a râs.
– De ce râzi?
– Mi-am adus aminte de o fază, a zis și și-a aprins o țigară.
– Ce fază?
– O prietenă m-a rugat să am grijă de copilul ei o jumătate de oră, și am căcat-o maxim.
– Cum?
– Băiatul avea vreo 4 ani. S-a cerut la veceu, așa că l-am luat de mână și m-am dus cu el în spatele casei. I-am desfăcut nasturii de la pantaloni și i-am tras jos, până la glezne. Stătea acolo cu o privire tâmpă și cu puțica atârnând și mai tâmp, așa că i-am spus să facă pipi.
– Așa.
– Și și-a dat drumul pe el, a râs ea. – Direct în pantalonii din jurul gleznelor! M-am luat cu mâinile de cap, ce dracu’, copilul ăsta parcă trebuia să știe să facă pipi!
– Păi, nu i-ai ținut puța?
– Pe dracu’, nu! Nu știam că trebuia să i-o țin. Nu mi-a spus nimeni așa ceva.
Am râs, apoi mi-a spus:
– Nu mi-a trecut prin cap că trebuie să îi țin puța până face pipi, pricepi? Nu am intuiția necesară să fiu mamă, doar asta zic.
– Îți faci prea multe griji. Nu cred că cineva are intuiția asta de care vorbești. Vine odată cu experiența. Uite, nici taică-meu nu are stofă de părinte. N-a avut niciodată.
M-a privit într-un fel anume, și a trebuie să îi explic:
– Când aveam 10 ani, maică-mea ne-a trimis la el într-un week-end. Pe mine și pe soră-mea.
Pauză. Îmi adun cuvintele.
– Când ne-a adus înapoi, nu a vrut să urce, să stea de vorbă cu maică-mea. Cred că era supărat că i-am ocupat timpul. Ne-a lăsat în fața blocului și ne-a spus în timp ce se îndepărta: ”Nu vreau să vă mai văd niciodată.”
Ioana mă privește îngrozită. Cuvintele refuză să îi iasă din gură. Fără să își dea seama, își încleștează mâinile peste burtă.

***

Când eu și Ioana am contemplat prima dată cu voce tare ideea de a face copii, toți prietenii noștri au întrebat în cor:
– De ce?
Apoi mai erau ai noștri, mame și tați, divorțați și înstrăinați unul de altul, încercând să își domolească amarul vieților ratate în tot felul de distracții îndoite cu apă. Bunică-mea are aproape 80 de ani și abia își mai duce zilele. De multe ori mă întreabă când îi mai fac un nepoțel. Soră-mea mi-a luat-o înainte de mult, are prin casă doi omuleți gălăgioși care mâine-poimâine merg la școală. Iar eu, în vanitatea mea cretină, uneori am impresia că bunică-mea se mai ține în viață doar ca să vadă, și dacă pentru un singur minut, produsul unei partide de sex neprotejate dintre mine și Ioana.
Prietenii noștri s-au înșirat pe două rânduri și recită în cor:
– De ce? De ce ai face una ca asta?!
Apoi fiecare membru al corului recită, atunci când îi vine rândul, un motiv. Și toate sunt motive foarte bune.
– Îți va distruge corpul.
– Și nervii.
– Îți va mânca toți banii pe care îi ai.
– Și banii pe care nu îi ai.
– Nu vei mai dormi.
– Nu te vei mai distra.
– Îți vei face griji.
– Se va îmbolnăvi.
– Te va supăra.
– Te va dezamăgi.
– Te va răni.
Etc.
Dar eu și Ioana ne-am uitat unul la altul și am zis fuck it!, noi o să fim rebeli. O să facem un copil și o să fie bestial. O să îl creștem așa cum credem noi de cuviință și o să ne vărsăm în el toate dorințele și nesiguranțele, o să îl modelăm după chipul și asemănarea noastră falsă, iar el va crește mare și va duce mai departe ideile și concepțiile noastre, prostiile și minciunile noastre, și le va vinde drept adevăruri.
Să ducă mai departe numele nostru, să se umple de mândria de a face parte din familia noastră, deși asta e o porcărie fără sens, și acuma o s-o dau în fightclubisme pentru că nu ești familia din care faci parte.

***

Am fost la un curs de puericultură, când Ioana era în luna a șasea. Frate, nu am văzut atâtea burți laolaltă nici măcar la Oktoberfest!

***

– Am auzit că ai probleme. De sănătate, adică.
– Mda, ai putea zice și așa.
– Ai fost la medic?
– Da.
– Și?
– Cică am cancer, zice el neglijent.
Aud fâsâitul unui chibrit: își aprinde o țigară.
– Ce fel de cancer?
– Știi felul acela de cancer de care te vindeci în final?
– Mhm.
– Păi, nu din acela.
Pauză. Mă forțez să repet:
– Ce fel de cancer?
– La plămâni.
– Păi și continui să fumezi? Ce dracu’?!
– Ar fi culmea să încetez acum. Răul e făcut, nu văd ce rost ar avea.
Nu știu ce să răspund la asta.
– Tratament?
– Au zis de citostatice, chimioterapie, căcaturi din astea.
După ton, nu prea are chef să le facă.
Îl aud cum trage din țigară cu sete.
Cineva zicea că tații noștri sunt modele pentru dumnezeu, așa cum ni-l închipuim. Ce îți zice asta despre dumnezeu? Taică-meu e nepăsător. Am vorbit cu taică-meu despre cancerul din el și era complet deconectat. Plictisit, ca și cum știe că toată treaba va dura mult mai mult decât este el dispus să aștepte. Nepăsarea lui se întinde dincolo de cancer, dincolo de viață și de moarte. E ca dumnezeu, imun la tot ce se petrece în jurul lui și în interiorul lui.
– Alo, mai ești? mă întreabă el.
– Da.
– Mai spune ceva.
– Nu știu ce să mai spun.
– Adevărul e că nu sunt multe de spus.
– Mda.
– Ție cum îți merge? Ești bine, sănătos?
Aș putea să îi spun că am fost internat în spital, dar nu are rost. Nu îl interesează, face doar conversație.
– Sunt OK. De ce nu vrei să faci tratament? Ești încă tânăr, ai abia 50 de ani, ce dracu’?
– O să fac, mă asigură el, dar nu mă simt deloc asigurat.
– Ai nevoie de bani?
– Nu.
Știu că nu câștigă mult și probabil va avea nevoie de mult mai mult capital, având în vedere că sistemul de sănătate e la pământ și asigurarea normală nu acoperă nici măcar prețul hârtiei igienice din spitale, dar nu forțez lucrurile. Nu a dat nimănui nimic vreodată, dar nici nu cere nimănui nimic.
– OK.
– OK, confirmă el.
Începe să tușească. Durează vreo 30 de secunde încheiate. Îi aud glasul cum devine un sunet scos de șmirghel frecat de o bară de metal. Strâng din dinți. Se potolește.
– O să trec să te văd, zic. – Încerc să ajung luna asta.
– Nu te grăbi.
Pare detașat, relaxat. Chiar nu vrea să mă grăbesc. Așteaptă să moară?
– Bine, omule! Te las, ne auzim! zice el.
– Ai grijă de tine. Las-o mai moale cu țigările alea și dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, OK?
– Așa o să fac.
Urmează o pauză lungă. Nu avem genul de relație care să se termine cu pupături și strângeri în brațe virtuale. Ar părea forțat și penibil, nu e stilul nostru, dar cumva, momentul le cere. Apoi el închide.
Verișorul meu mi-a spus că l-a tot văzut umblând prin oraș cu o tipă, o fată de liceu. Cică e abia clasa a 10-a sau așa ceva. Zicea că îi face o impresie ciudată legătura aia a lor. L-am întrebat dacă crede că taică-meu o fute. A zis că nu știe. E posibil, dar nu știe. Cică a slabit enorm de mult, nu prea pare că mai are energie pentru un futai. Poate tipa se lasă în genunchi în fața lui, în timp ce el stă în fotoliu și fumează sau bea. Îi umple gura și apoi ea îl lasă în pace.
L-am sunat ca să îi spun că urma să fie bunic din nou, dar după ce mi-a spus că are cancer mi se pare crud că îi arunc vestea asta în brațe. Viața și moartea nu prea merg laolaltă, în momente ca astea. El e pe moarte iar eu vin să îi spun că altcineva îi va lua locul în lume. Vin să îi spun că nu are nimeni timp de problemele lui, că nu are nimeni timp să îl plângă. În curând va veni vremea să râdem și să ne bucurăm pentru mânuțe mici și picioare mici, și gură mică și toate astea adunate laolaltă într-un om mic, fără cancer și plin de zile.

***

– L-am visat aseară, zice ea.
– Pe cine?
– Pe ăsta mic.
– Da? Și cum era? Cum arăta? Câți ani avea?
– Avea câteva luni, cred. Era frumos. Râdea mult.
Zâmbesc. Ea continuă:
– Alerga toată ziua după mâțe prin casă, și când le prindea le strângea în brațe așa cum fac copiii, complet impractic!
Mă ia în brațe, mă sărută, apoi devine serioasă:
– Mi-e frică.
– De ce?
– Nu știu. Nu mai putem da înapoi, nu-i așa?
– Nu. Nu cred că-i o opțiune.
– Ce fel de om va fi?
– Nu știu. Sper că unul bun.
– Ție nu ți-e frică?
– Ba da. Un pic.
– Dacă o să-l stricăm?
– Nu îmi pasă, zic.
– Cum adică nu îți pasă?
– Toți suntem stricați și părinții noștri sunt cei care ne-au stricat. O să aibă toată viața la dispoziție să se pună laolaltă.
Mă privește și parcă vrea să strige împotriva unui vânt care bate cu putere dinspre mine. Se abține, ochii ei albaștri sunt umezi și lucesc ca două stele, apoi îi închide și îi acoperă cu pumnii strânși. Zice:
– Sunt atât de obosită.
O înțeleg.

***

Soarele de toamnă bate prin fereastra curată și încălzește câteva pulovere tricotate pe care Ioana le-a luat mai devreme de pe sârmă și le-a împăturit, apoi le-a uitat pe marginea patului. Una dintre pisici s-a tolănit lângă ele.

***

Mâțele ne dau târcoale în timp ce stăm tolăniți în pat. În cameră e semiîntuneric, am aprins o veioză. Ioana îmi apucă mâna și mi-o pune pe pântecul ei. Stă pe spate, așa că burta pare mai mică.
– Lovește? o întreb.
– Mhm. Așteaptă.
Aștept.
După vreo zece secunde simt o izbitură de cealaltă parte a domului. Ioana zâmbește și face ochi mari. E puternic. Una dintre pisici trece peste brațul meu și se lipește de gâtul Ioanei. Începe să toarcă. O alint:
– Mâță…
Apoi mă lovește un gând și îi zic Ioanei:
– Dacă ai naște o mâță?
– Aia ar fi awesome!
Îmi dau seama că gândește după logica desenelor animate și zic:
– Ar fi o abominație a naturii.
– Nu, ce prostii vorbești? Ar fi o minune cu atât mai mare.
– Știi că uneori limita dintre chestiile astea două e cam neclară.

***

Coborâm într-o duminică treptele, mergem să vedem un spectacol muzical și pe la etajul al doilea ne oprește una dintre vecine, o bătrână care în trecut mă acosta și îmi cerea să îi configurez tot felul de setări pe mobilul ei antic.
– Bună seara, zic eu, apoi trec pe lângă ea.
– Bună seara, repetă Ioana, apoi trece și ea.
Bătrâna întârzie un pic cu privirea peste burta mare care se vede clar pe sub rochia bleumarin, apoi zice:
– Felicitări!
Ioana se întoarce și pentru o clipă nu știe despre ce vorbește femeia. Lămurirea vine într-o formulare ciudată:
– Văd că așteptați, zâmbește bătrâna și arată cu degetul spre domul pe care eu și Ioana l-am creat.
Ne privim, apoi Ioana încuviințează:
– Da, așteptăm. Mulțumim.
– Să fie sănătos! Știți ce va fi?
– Băiat, râde Ioana, apoi coborâm mai departe.
Când ajungem la etajul întâi, Ioana se întoarce spre mine și mimează cu gura, muțește:
– Așteptăm?
Râd.
Da, așteptăm.

***

O privesc cum stă și citește. Părul i-a crescut foarte mult, îl poartă prins într-o coadă neglijentă care îi cade peste umărul stâng. Arată aproape sălbatică. Ploaia bate în geamul oblic de la dormitor. Își ține cartea sprijinită pe burtă. Acum poate să facă asta. Dimineața, în loc de carte își ține pe burtă ceașca de cafea. I se pare amuzant că există ceva practic în toată forma asta imensă pe care a dobândit-o în ultimele luni. Am devenit sclavul ei personal. Valetul ei. Singurul lucru pe care nu îl fac este să gătesc. La asta se pricepe oricum mai bine decât mine. În rest, eu fac orice altceva. Cumpărături, spăl vase, spăl și întind haine, calc, aspir, șterg praf, schimb așternuturile, mut mobila în tot felul de combinații, după cum are ea impresia că poate îmbunătăți spațiul disponibil etc. Doar eu. Dacă citește sau lucrează la vreun proiect pentru birou, stă în pat, sprijinită de trei perne și strigă:
– Adu-mi niște mere. Și niște zmeură. Și prune. Și apă.
Sar în picioare, plin de indignare justificată:
– Dar apa e chiar lângă tine.
– Da, dar e în celălalt colț al patului.
Așa că i-o transfer în proximitate.
– Hai aici și dă-mi o gură! râde ea.
Mă apropii de marginea patului și mă aplec, atent să nu strivesc viitorul din pântec. Mă apucă după gât și mă sărută cu buzele netede și umede.
– Mai am nevoie de ceva.
– Femeie, potolește-te!
Face o pauză, apoi îmi dă drumul și se apucă să studieze hârtiile. Burta o incomodează, se foiește fără sfârșit. Dau să plec dar mă opresc în ușă:
– OK, zi-mi ce să îți mai aduc.
Zâmbește. Câștigă tot mai mult teren în bătălia asta, deși nu luptă deloc. E un tiran și mă asuprește, încetul cu încetul.
Vrea totul.

***

Peste aproape trei luni se va naște copilul, țipând și dând din picioare. Va fi acoperit de sânge și sălbatic, și o să ne petrecem următorii ani încercând să-l îmblânzim cu grijă. Ioana va sta chircită și scrâșnetul ei va ține la distanță lacrimile. Femeile astea, nasc prunci doar ca să demonstreze lumii că pot face orice.

***

Copilul s-a născut, iar noi suntem părinții lui.
În timp, mi-am dat seama că noi nu îl protejăm pe el, cu grijile noastre, ci ne protejăm pe noi înșine. Nu vede și nu aude decât restricții, iar noi, rebelii de altădată, am devenit niște profesori prăfuiți și rigizi, înguști la minte. Copilul este mic acum, mic și fragil, dar va crește mare în curând și în privirea lui văd că va dori să încalce regulile pe care eu și mă-sa le iubim atât de mult.
Se zice că omul și-l face cu mâna lui. Eșecul, adică.
Încercăm să îl sedăm cu iubire și timpi morți, dar văd că ne înfrânge tot mai tare, pe zi ce trece. Și va câștiga în final, pentru că îl cheamă Victor. Un nume dat de noi.


24 comments

  • Spuneam recent că ți-am citit unul dintre cele mai bune texte (Mozaic). Ei bine, ăsta se ia la bătaie cu el și are șanse destul de bune să câștige.
    Ai spus frumos aici: „O să facem un copil și o să fie bestial. O să îl creștem așa cum credem noi de cuviință și o să ne vărsăm în el toate dorințele și nesiguranțele, o să îl modelăm după chipul și asemănarea noastră falsă, iar el va crește mare și va duce mai departe ideile și concepțiile noastre, prostiile și minciunile noastre, și le va vinde drept adevăruri.”
    Și la final.
    Alte cuvinte sunt de prisos, așa că spun: Bună treabă!

  • MIHAI, yeah, pe ăsta îl tot scriu de vreo două luni, deci ar trebui să fie destul bun. Avea altă formă la început, dar l-am bibilit până a rămas ce e mai sus. Nu știu dacă ”cel mai”, dar sigur în top 5. Am încercat să fiu cât mai sincer. Am tot văzut și citit articole și povestiri scrise de părinți actuali și viitori, în care făceau cum făceau și tot în povești Disney o dădeau, și m-am gândit să abordez altfel problema. Mersi de lectură.
    CORNEL, deci așa merge?! Credeam că toate textele ajung în slide, indiferent de calitatea lor :))

  • Cursiv, echilibrat emotional, rupt din viata de zi cu zi, dar de efect… Foarte fain, mi-a placut!

  • Cosmin, rar mi se intimpla sa ma gindesc „decit sa scriu, mai bine l-as traduce pe asta..”
    E o bijuterie! Cred ca daca ar fi in engleza ti l-ar putea primi la Paris Review sau orice revista tare.
    Zic si eu ca batrina, Felicitari!

  • CORNEL, și tu, și Mihai mă răsfățați din cale-afară cu laude de genul ăsta. O să mi se urce la cap. Oricum, mulțumesc de lectură și de semn. Sincer, mă gândesc s-o trimit celor de la IOCAN, poate o publică băieții. Cine știe, poate o traduc și văd dacă merge le niscaiva reviste străine. Să auzim de bine :)

  • Pun pariu pe oricit ca o vor lua la Iocan.
    Mi-a placut si faptul ca a venit ca o replica la ce spusesem eu de curind, ca un scriitor mare (dadeam exemplu pe Alice Munro) scoate extraordinarul din viata obisnuita, fara artificii ca sex, violenta, „pula mea”, „hai sa tragem o linie” samd.

  • Nu am prins comentariul la care faci referire.
    Mie nu îmi displac nici sexul, nici violența, nici drogurile și nici ”pula mea”. Dar uneori, mă mai las în voia duioșiei, și iese chestia asta de mai sus. O să încerc la Iocan (acum vreo două săptămâni am primit al treilea refuz de la ei, dar mă încurajau să mai scriu și să le mai trimit :)))

  • Okay Cosmin, mai mult decât okay, trebuie să spun că e foarte bine! Toate observațiile pe care personajul tău le face sunt ori amuzante, ori profunde (am apreciat și eu pasajul subliniat de Mihai), dar fără să altereze tonul lejer al întregului. Mi-a plăcut!
    Mi-e greu să cred că nu te iau la Iocan. Și eu sunt la a treia respingere, la fel încurajat să continui să le trimit, însă cred că mailul ăla e standard, îl trimit la toți cei care sunt respinși.

  • Am citit trei reviste Iocan de la cap la coada si as fi curios sa stiu ce texte ti-au refuzat cind mie o treime dintre cele citite mi s-au parut de nepublicat intr-o revista serioasa. Pe moment am zis ca nu mai le trimit niciodata o a doua povestire de-a mea (ca sa vezi ce figuri am in cap :) ). Ce mi s-a parut nedrept: uneori numele „mari” aveau chiar acele povestiri identificate de mine ca slabe. Dar nu cea a lui Tom Hanks (!) :)

  • PAVEL, mersi de lectură și de semn. Venind de la tine, asemenea apreciere e și mai puternică. Mi-au respins vreo două texte fără comentarii adiționale, iar al treilea (era vorba de ”De vorbă cu Petronela, partea a 2-a”, pentru că depășea numărul de caractere admis (sugerau că dacă mai tai din el, îl vor publica, dar nu m-a lăsat inima să stric fluența poveștii pentru atâta lucru).
    CORNEL, yeah, se întâmplă. În principiu e de admirat ce se întâmplă în Iocan. Nu e dramă. O să mai trimit, vedem ce iese :)

  • Yeah, pai numerele sunt editate alternativ, de Iaru si de Chivu, deci evaluarea probabil nu e 100% aceeasi mereu. Oameni diferiti, pareri diferite. Nu stiu daca numerele revistei urmaresc vreo omogenizare a continutului/fiecare numar. Eu continui sa trimit, categoric povestirea asta e urmatoarea selectie oficiala :))

  • Un text extrem de placut, care se citeste lejer. Curge domol. Am avut imaginea unui rau ajuns intr-o zona de campie, unde albia se largeste si apa curge lin, dar sub suprafata calma a caruia intuiesti adancimi care ascund lucruri nevazute. Nespuse. Iar episodul discutiei telefonice cu tatal, precum si acel flashback in care este reamintita reactia tatalui dupa ce scapa de copii, sunt ca un prag peste care apa trece nestingherita mai departe. Moartea care lasa loc vietii. Mi-a placut. Felicitari!

    • asta e combinația pe care am mers. voiam să fie mai subtilă chestia asta cu moartea care face loc vieții noi, dar văd că toată lumea s-a prins. mersi de semn, mă bucur că ți-a plăcut!

  • Asta-i viata! După treizeci de ani constat ca nu s-a schimbat mai nimic, sau nimic important. Citind, mi-am amintit cu duiosie cum a fost atunci, la noi. Tot asa. Este emotionant sa te regasesti intr-un text proaspat si cursiv despre lucruri firesti, despre care ai impresia ca nici nu merita sa scri. In felul asta merita. La mine finalul ar fi fost altul, real….pentru ca primul om cu care m-am intalnit venind de la maternitate unde sotia tocmai a nascut, a fost administratorul de bloc.
    Dupa ce m-a felicitat calduros, in secunda urmatoare mi-a spus ca de luna viitore ne va trece la taxe cu trei persoane. Tocmai se nascuse un locatar.

    • să știi că noi încă suntem 2 la întreținere :)) dar probabil se va remedia în curând. mă bucur că ți-a plăcut.

  • Ha ha, ce administrator constiincios, de parca era blocul lui personal! :) M-ati facut sa-mi reamintesc un episod destul de recent cind stateam in Franta intr-un demisol inchiriat (proprietarii la etaj) si a venit soacra-mea in vizita o saptamina. Aia erau atit de carpanosi si avari ca sigur ne-ar fi scos ochii, asa ca ne intorceam seara tirziu, parcam chiar linga usa, si soacra-mea, care nu implinise 70 de ani pe atunci, sarea sprintena ca un ied direct in casa :)

    • eu si astazi am vecini carora li s-a nascut copil acum 4 ani. inca sunt 2 personae la intretinere. unde-s vremurile alea in care te treceau cu 1 in plus inca de pe vremea cand femeia era gravida? :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *