Creierul

Violeta nu uită niciodată. Uită să uite. Ține minte toate numele din fiecare clasă, ține minte exact ce haine poartă fiecare, ce culoare, cum îi stă fetei din banca a doua de la perete părul și cămașa un pic maronie la guler, știe cu exactitate cîte guri a mușcat din cornul de la școală băiatul din spatele clasei, care oricum nu este atent la nicio oră, iar cînd este spune numai bazaconii, ține minte toate privirile de ură între profesori și toate aluziile sexuale pe care profesorul de sport i le face doamnei director, profesoarei de matematică (baba aia care a ieșit la pensie, dar care probabil se plictisește acasă), elevelor din clasa a doișpea care s-au săturat de libidinosul ăla. Toate s-au săturat, pînă și baba care crede că doar este respectuos. În fine, nu e povestea lui. În cancelarie ține minte toate zgomotele, toate umbrele, fiecare catalog unde este, fiecare fir de praf ce se așază pe masa mare și ovală.
Pe drumul spre casă, în autobuz, după o zi plină de ținut minte, poartă de obicei căști.
Seara își deschide capul, își scoate creierul, îl pune pe masă, iar cu ochii închiși începe să-l pipăie ușor, fără a leza nicio sinapsă, consumând cu poftă toată informația adunată de-a lungul zilei.
La început, nu îi plăcea să-și scoată creierul, pentru că odată scos, creierul trebuie spălat înainte de a fi pus la loc. Dar s-a obișnuit. Chiar a început să îi placă gustul de creier (orice stă în creier mai mult de o oră începe să îi prindă gustul).
Câteodată, Violeta își spală creierul mai mult decât trebuie. Sunt momente în care consumă atât de mult încât uită zile de naștere, uită adresa la care locuiește, nu mai uită să uite. La început era foarte enervant. La un moment dat, am găsit-o plimbîndu-se roată în jurul blocului căci nu mai știa dacă blocul D* este cel în care stăm noi, sau nu. Am dat vina pe oboseală… atunci. Într-o zi, nu o să uit niciodată, a uitat că e luni și că avea ore de la 8. A întârziat două ore, iar la clasa a zecea, în loc să păstreze programa, adică să predea… Greșesc. Ea a predat elevilor de clasa a zecea substantivul comun. Violeta mi-a spus că elevii au fost foarte fericiți că învățau substantivul și că ei chiar știau deja toată lecția. Pentru asta le-a dat la toți un punct în plus la teză. Și nu e tot. Ea era chiar fericită, căci ei nu mai făcuseră substantivul de anul trecut, din clasa a cincea. Și toată ziua a avut doar clase de liceu. Poți să ghicești cum a fost, nu ?
Inițial, eu nu știam de creierul ei. Acum vreo două săptămîni, vineri cred, da vineri, am scăpat mai devreme de la serviciu. Era vreo patru ceasul cînd am intrat în casă și am văzut exact chestia care mă criza cel mai tare. Geamul deschis. Era ora patru, da? Noi locuim la etajul al cincelea dintr-un bloc de zece etaje. Teiul din grădina blocului se înalță numai pînă la etajul patru (ajunge totuși aproape de pervaz, destul încît atunci cînd înflorește teiul să culeg niște flori pentru ca la iarnă să beau un ceai bun. Chestia asta am învătat-o de la ai mei, cînd stăteam în orașul G., la etajul trei dintr-un bloc de patru, iar teiul de acolo ajungea la, să zic, vreo douăzeci de centimetri deasupra pervazului, iar mama culegea pungi pline de hîrtie și lăsa florile pe un ziar la uscat, apoi iar în cutie), iar apartamentul este orientat cu geamurile înspre sud (ca acasă de altfel). Ca rezultat, soarele, de la unșpe și pînă cînd am ajuns eu, a bombardat toată casa. Imediat cum am intrat am simțit un miros îngrozitor de mucegai. În capul meu, pe lîngă faptul că dansau dracii și alergau pulile dintr-o parte-n alta de la faptul că erau geamurile deschise laaarg, iar draperiile trase de tooot, m-am gîndit că a uitat să ducă și gunoiul. Pfai, dracii din capul meu deja îi ridicau altar Violetei.
Dar, din nefericire nu a fost cum am crezut eu. Intru în sufragerie, apoi în primul balcon și închid geamul de acolo și trag perdelele. Pe urmă, fug în dormitor, apoi în cel de-al doilea balcon și închid geamul și acolo, iar cînd să trag perdelele și acolo, ca după aceea să alerg pînă la gunoi să-l duc la gheenă, văd în colțul din dreapta, între pervaz și peretele fals care ascunde țevile, o chestie. N-apuc să procesez exact ce am văzut, căci Violeta apare în spatele meu, mă sărută pe gît, ia chestia, se așază la marginea patului în genunchi, își dă părul la o parte, deschide capul, ia chestia și o pune la loc. 1) am vomat. 2) am leșinat. Cred că asta e ordinea, nu mai știu. După ce m-am trezit, am avut o conversație destul de serioasă cu ea, pahare sparte, vaze aruncate-n pereți, și un bibelou de prin anii ’50 de-al bunicii mele de la țară aruncat pe geam (oricum nu-mi plăcea, l-am aruncat cu mare satisfacție), iar după trei ore de ceartă, pur și simplu am plecat. M-am întors a doua zi să-mi iau catrafusele cînd ea era la școală. N-am mai răspuns la mesaje și nici la telefon.

Răzvan Stanciu

M-am născut în Galați, iar Facultatea de Litere o să o termin la Cluj. Din perspectiva mea, ce scriu are sens. Nu știu încă unde vreau să ajung, nu-mi aduc aminte cum și de unde am plecat. Îmi place să experimentez, vreau să (re)învăț ce e binele și ce e răul, dar cel mai important, vreau să scriu (bine!).