Crima mea

Mi-e frică şi vreau mai mult de la mine. Nu doar să scap de teama asta şi să aştept ca totul să se termine, să ajung acasă şi să încep să văd ce treburi mai pot face. Acum o săptămână unul mi-a omorât câinele exact din faţa ogrăzii şi n-am putut să-i văd numărul. Nu m-am gândit atunci, mai mult mă gândeam la sărmanul câine, poate că-şi revine. Nu mai suport să intru-n şcoala asta. Şi nici să-i las corigenţi nu am voie. Ce să înţeleg eu? Vreau să nu mai aibă voie cu telefoane şi nimeni nu mă ascultă, însă ăsta e una dintre cele mai puţin importante probleme pe care le am. Maică-mea a fost lovită de vacă şi e în spital. Abia am auzit asta. M-a sunat sor-mea acum câteva minute. Mi-e frică de mama, abia aştept să scap şi de ea. Nici nu pot să mă gândesc cât de plăcut ar fi să ies la pensie. Mai am douăzeci de ani până atunci. Poate pe caz de boală. Am scăpat acum doi ani de un semestru de şcoală. Mi-a plăcut atât de mult să mă trezesc în fiecare zi în acelaşi pat de metal, alături de colegi uneori noi de salon, indiferenţi la ciotul bandajat de la piciorul meu drept. Medicii mi-au spus că voi merge normal după o perioadă. N-am avut norocul să am un handicap care să mă scutească de şcoală. Sunt şi dirigintă, doar că nu-i mai suport. Un ţigănel mai mic decât mine îmi dă palme la fund când trec pe lângă el, iar ceilalţi analfabeţi îmi aruncă cu cretă când mă întorc cu spatele la ei. Şi nu doar atunci. Când nu mai suport chem un coleg să-i oprească. Astăzi scap mai devreme. A murit sora mamei.

Toţi mă ştiu, ştiu că sunt din sat şi îşi permit să mă jignească. Mai dăunăzi unul îmi spune Perchea ‒ asta-i porecla părinţilor mei. Dar nu am ştiut ce să fac atunci când unul mi-a ţinut uşa când voiam să cer ajutorul cuiva. Pur şi simplu mi-a ţinut uşa. L-am ameninţat că-i scriu un referat şi-l exmatriculez şi a ieşit afară. Unu tot i-am pus. N-a scris nimic la test. Şi cu telefoanele astea nu ştii ce fac. Mă înregistrează. Mai stau şi mă gândesc uneori, adică m-a sunat acum câteva zile mama unui copil şi mi-a pus nişte întrebări. I-am zis să vină la şcoală, că, mai ştii, în zilele noastre ăştia-ţi ascultă şi telefonul. Acum să mă calmez şi să xeroxez pagina asta cu sfaturi din ziar.

– Vreau să am şi eu sfaturile astea. Când văd ceva şi mă interesează, vreau să şi păstrez. Le iau acasă, şi când am timp, le citesc.

– Puteţi lua ziarul, e doar un ziar adus pe aici, e scos de mitropolie, sigur n-o să-l citească nimeni.

– Daca nu e al meu, eu nu iau aşa. Dar are sfaturi interesante, e bine de reţinut. Şi îmi fac şi eu o copie şi o citesc acasă.

– E doar cu sfaturi pentru enoriaşi, să se îmbrace bine, să mănânce, cât timp stau la coadă la sfântă.

– Tot sunt bune.

– Daca veţi avea de stat undeva la o coadă, da, sunt. Femeie cu mari probleme. Cum de-am ajuns aici? Probabil pentru că-s un ratat leneş care e profesor de engleză şi de alte două obiecte numai pentru că-l ştie pe director, şi nu eu, cât taică-miu. Eu zic că-s împotriva caracatiţei şi a relaţiilor din cauza cărora totul stagnează. Toţi sunt căţeluşi care se mulţumesc cu o parte din ceea ce fură cei mai de sus. Eu sunt unul foarte de jos. Pe prima lună muncită am câştigat mai puţin decât am luat oriunde am lucrat în trecut. Poate că nu-i totuşi aşa. Oricum, la cât muncesc, sunt extrem de mulţumit.

Intră soţia directorului, o învăţătoare, şi spune că s-a sinucis o tânără din sat. Profesoara de franceză, care urăşte ţiganii, cu care vorbesc de multe ori despre cum ei nu au aceleaşi posibilităţi de a se ridica, şi că totul e mult mai greu pentru ei, căci sunt săraci şi nici nu ştiu că educaţia îi ajută în viaţă, aude asta şi pare afectată. Va ajunge mult mai târziu la oră. În loc să întârzie un sfert de oră, poate nici nu se va mai duce la oră. Îi fusese elevă, şi-o aducea aminte. Chiar îi fusese dirigintă. Vorbeşte cu capul în pământ, căutând motive pentru care o fetiţă ar face aşa ceva. Îi urăşte pe ţigani din cauză că a fost cândva fugărită dintr-un sat de ţigani. S-a speriat când a venit un bărbat şi i-a spus să nu-i mai lovească puradelul, iar dânsa a fugit şi nu s-a mai întors niciodată acolo. Soţia corpolentă a directorului crede că trebuie să fi avut legătură cu şcoala, căci aşa a auzit ea. Luase o notă mică la simulare, iar maică-sa a ţipat la dânsa. Profesoara de fizică crede că nu e doar ăsta motivul, sigur are legătură şi cu un băiat. Sora fetei are un copilaş din flori, şi poate că se temea să nu păţească şi ea la fel, cine ştie?

Intru la oră şi mă gândesc că încă nu i-am aflat numele. Nu că mi-ar fi păsat, dar ar fi putut fi Denisa. N-ar fi avut niciun motiv să facă asta. Dar dacă a făcut-o? Am stat toată ora gândindu-mă la cum cu siguranţă era ea. Profa de franceză încă nu intră la oră. Din cealaltă clasă mai ieşea din când în când câte un cap şi se băgă repede înapoi. Nu mai eram în stare să spun prea multe. Încercam să mă concentrez, dar până la urma le-am spus că îi las jumătate de oră să facă ce vor, doar să fie linişte. Am ieşit şi m-am dus în cancelarie. Nu mai era nimeni acolo. Poate s-au dus acasă la ea. Mă aşez în faţa calculatorului şi nu găsesc absolut nimic. Încep să tremur şi să plâng. Nu intră nimeni până se termină ora. Sunt singur şi după ce se sună. Urc în microbuz şi mă îndrept spre casă. În spatele meu se aflau doi care vorbeau despre ea. Era şi o femeie cu ei. Făceau glume şi râdeau despre cum s-a aruncat. Cât de inumani pot fi? Nu spun nimic, doar mă uit pe fereastră şi îmi şterg nasul şi faţa. Trec pe lângă curtea ei şi văd agăţată o panglică neagră.

Eram îndrăgostită de el de când eram mică. Nu cred să fi avut mai mult de 6 ani. De atunci au trecut 10 ani, timp în care nu cred să fi vorbit mai mult de cinci-şase ori, cu toate că îl vedeam des. Acum două zile îmi scrie pe Facebook că ar vrea să ne întâlnim, să ieşim undeva prin oraş. Am simţit o emoţie cum nu mai simţisem demult. Respiram alert, simţeam gâdilituri în stomac, iar până am reuşit să aleg cuvintele pe care să i le scriu mi-a luat câteva minute, ca apoi să mai stau vreo oră şi să mă gândesc dacă ceea ce i-am scris a fost în regulă. El ieşise. Toată noaptea nu m-am gândit decât la cât de proastă am fost să-i scriu ce i-am scris. I-am zis că aş ieşi, doar să-mi spună unde şi când. Eram la şcoală când am primit un nou mesaj, în ora de romană. Profa o asculta pe Alina, care, ca de obicei, lipsise la test şi nu-şi făcuse nici tema. Se chinuia să-i mărească nota, aşa că am putut să-i răspund şi să-i zic că termin la două. Îmi zice că ar vrea să ne vedem mai devreme. Şi eu simţeam la fel, doar că, după ce că mă chinuisem toată noaptea, acum ar putea să stea şi el o oră în plus să mă aştepte. Ies prima din clasă, nici nu-mi mai aştept prietenele şi îl văd la intrarea pe aleea ce duce în staţie. Îmi spune că-i cu maşina şi că ar vrea să-mi arate cel mai interesant loc posibil. Mă gândeam c-o să văd releul, să văd oraşul de sus, ori măcar să mă urc pe un bloc, când el opreşte în faţa unuia. Îmi deschide portiera, mă ia de mână şi eu simt că mă sufoc.

– Vino, îţi va plăcea.

– Unde mergem? îl întreb cu glasul tremurându-mi. Nu-mi spune nimic, doar deschide uşa lipind cheia de senzor. Era o cameră cu un pian la intrare. Am încercat să cânt ceva, dar nu mi-a ieşit.

Acum sunt singura pe stradă, mergând nici eu nu ştiu unde, doar păşesc şi mă simt goală, proastă, o cârpă idioată care s-a lăsat păcălită atât de uşor. Nici nu ştiu ce voiam, dar cu siguranţă nu voiam asta. Plâng şi merg spre centru. Nu vreau să vorbesc cu nimeni, doar mi-e rău şi îmi vine să vomit. Urc într-un tren care în douăzeci de minute mă lasă aproape în faţa porţii. Intru în casă şi sunt nevoită să ascult iar urletele bebeluşului. Dacă o să am şi eu unul la fel? Cui îi pasă, vor fi doi. Lui oricum nu-i va păsa. Intru în cameră şi-mi arunc hainele pe un scaun. N-am nevoie s-o văd acum pe maică-mea, totuşi ea intră.

– Unde mi-ai stat până la ora asta? Vorbeşte cu mine! Unde ai fost până acum? Să ştii că am vorbit şi la şcoală şi mi-au spus cât ai luat la simulări. Nu ţi-e ruşine? Ce vrei să faci cu viaţa ta? Nu te gândeşti? Vorbeşte cu mine! Uită-te măcar la mine când îţi spun! Unde ai fost până acum? Şi cum să iei notele astea? Din cauză că nu-ţi stă capul la învăţat!

Încerc să ies din casă, o împing pe maică-mea care stă în faţa uşii şi nu se dă din faţă. Încep să plâng şi să ţip. Ea încearcă să mă ia în braţe, dar eu o împing. Nu pot trece de ea. Mă aşez pe covor şi plâng. Nu-i pot spune nimic. Nu m-ar înţelege şi nici nu vreau să ştie ce am făcut.

– Te rog, lasă-mă singură, te rog! îi spun şi ea aproape că mă înţelege. Îmi zice că vrea să vorbească mâine cu mine, şi până atunci să mă liniştesc.

E zece. Încă zece minute până trece trenul. Sunt îmbrăcată într-o cămaşă albă de noapte, cu-n guler cu imprimeu de dantelă . Port aceeaşi chiloţi pe care mi i-a dat el jos. Deschid geamul şi alerg fără oprire până la gară. Aştept să vină trenul. Îl aud şi îi văd acum şi luminile. Plâng şi mă aşez pe şine. Îmi îngheaţă gâtul pe şină. Îmi ridic capul când trenul se afla la numai câţiva metri. Nici dacă aş vrea n-aş mai putea scăpa, îmi zic. Încerc să mă ridic, împing cu ambele mâini în pietrele îngheţate, doar cât să mă las lovită de locomotivă. N-am fost decapitată, corpul mi-a rămas lipit de trunchi.

– Opreste, opreşte dracului! Deschide să cobor! Să vă fut, tâmpiţii naibii! A murit, vite tâmpite, s-a sinucis pentru că simţea că cineva i-a furat ceva. Eu eram acela! Da, eu! Mi-e scârbă de voi, sunteţi nişte animale fără suflet! Încă mai poţi râde? Mi-ar fi ruşine de mine.

Cobor şi intru în casă. Le văd pe profesoare vorbind cu o femeie grasă îmbrăcată în negru. Le spune că trebuie să trimită pe cineva să cumpere suc. Îmi opresc scâncetul şi păşesc în casă. Văd un bărbat îngenuncheat în faţa unui sicriu mic. În locul unei rochii albe, în locul feţei văd numai un cearşaf alb care acoperă cadavrul. Prind un colţ şi dau să-l trag în jos. Bărbatul pare a-mi spune să nu fac asta. Eu vreau să văd, vreau să văd. Nu am ce vedea.

Alex Cinski