Croaziera (I)

Nu-mi mai aduc aminte cui anume din grupul nostru de prieteni i-a venit ideea dar este cert că a fost susținută din capul locului de toată lumea, căci o croazieră pe Marea Mediterană era o experiență nouă pentru toți. Vaporul trebuia să plece din Genova și după o săptămână urma să ajungă tot în Genova, după ce ar fi făcut un tur în bazinul apusean al Mediteranei, acostând, rând pe rând, pentru doar câteva ore, în mai multe porturi cu nume cu rezonanță cât se poate de romantică. Nu mi-am bătut capul cu detaliile pe care ni le-a transmis agentul turistic referitoare la croazieră cum ar fi itinerarul exact, programul zilnic, pachetul de servicii de care urma să beneficiem și multe altele știind că întotdeauna, în grupul nostru se găsește cineva care o face cu mai multă râvnă decât mine și, după ce am achitat costurile excursiei, nu ne-a rămas altceva de făcut decât să așteptăm ziua plecării. Un singur lucru mi s-a părut neobișnuit și anume recomandarea strictă de a lua cu noi și niște haine de seară pentru ocazii festive, cum ar fi de exemplu cina.
După o călătorie lungă și extenuantă, cu mașina, cu avionul, cu trenul și cu autocarul, în sfârșit, micul nostru grup a coborât în rada portului genovez, într-o după amiază caldă și liniștită de primăvară.
Pentru cineva ca mine, care am crescut și am petrecut cea mai mare parte a vieții între dealuri line acoperite de păduri și fânețe, la poalele munților, la sute de kilometri de cel mai apropiat țărm scăldat de ape, fiecare întâlnire cu marea și cu lumea care o înconjoară este o adevărată sărbătoare a sufletului veșnic însetat de nou și inedit, de spațiul nemărginit până la linia orizontului, de mirosurile tari din porturi, de alge putrede și catran, cânepă udă și motorină, de strigătul strident al pescărușilor, de zgomotul cablurilor de oțel întinse care izbesc ritmic catargele iahturilor sau al talazurilor care clipocesc în preajma picioarele mâncate de apă ale debarcaderului. De fiecare dată când ajung la malul mării mă înfioară mângâierea caldă a brizei de după amiază care, bătând acum dinspre uscat aduce cu sine arome de ierburi și tufe răzlețe, flori târzii și pământ nisipos încins de soarele de peste zi. Dar locul în care ne aflam acum părea că nu are nici o legătură cu toate acestea. Simțeam doar mirosul gazelor de eșapament și zgomotul claxoanelor camioanelor care alergau pe chei, pe lândă noi, încărcate cu bagajele noastre și cu cele necesare aprovizionării vaporului ce urma să plece în călătorie. La un moment dat, trecând peste o pasarelă și de poarta căscată ca o gură de ciclop, camioanele dispăreau cu totul în pântecul uriaș al navei.
După ce am parcurs cu succes etapa birocratică a îmbarcării am urcat pe o pasarelă suspendată cu mult deasupra cheiului și străbătând-o am ajuns la ușa prin care pasagerii intrau în navă. Aici am fost întâmpinați de un membru al echipajului care ne-a oferit câte un pahar de șampanie, ca la petrecerea unei nunți, și ne-a explicat cum să ajungem la camera noastră. Dar înainte de a ne îndrepta spre culoarul în care se aflau lifturile, încă savurând vinul spumos din pahar, am fost abordați de un cuplu de tineri, purtând uniforma elegantă a echipajului și care ne-a propus să facem o fotografie având drept fundal un colac de salvare pe care era înscris numele navei. Erau români și aveau în grijă un magazin și un laborator foto aflat pe una din punți. Deși mi-ar fi plăcut, n-am putut discuta prea mult deoarece pentru ei, în acel moment, era mai important să abordeze cât mai mulți clienți pentru afacerea de care erau puși să se ocupe. Au apucat totuși să ne spună că mai sunt și alți români care lucrează pe vas și că îi vom întâlni cu siguranță de-a lungul călătoriei.
Colacul de salvare de la intrare pe care era scris numele navei și unde ne-au fotografiat cei doi tineri români era de altfel singurul obiect care amintea că ne aflam pe un vapor. În rest totul aducea perfect cu orice hotel de pe uscat, cotat, din câte mă pricep eu, cu patru, sau chiar cinci stele. După ce am parcurs labirintul de scări, lifturi și coridoare am ajuns în dreptul camerei noastre în fața ușii căreia ne așteptau bagajele însoțite de un tânăr, micuț de statură, cu trăsături orientale și pielea măslinie și cu un zâmbet larg dar trist pe buze. Camera era foarte confortabilă, cu un geam mare și balcon și cu vederea…în sfârșit spre mare. După ce am aranjat valizele am ieșit pe balcon și, de la o înâlțime amețitoare am putut să văd cum pasarelele sunt retrase, odgoanele uriașe sunt dezlegate și nava noastră, încet, fără nici cel mai mic zgomot sau tresărire începe să se îndepărteze de debarcader, distanța până la uscat căscându-se tot mai mult până când, în sfârșit, am părăsit rada portului și am ieșit în larg.
Nu aveam prea mult timp la dispoziție căci, așa cum știam de la agentul turistic care ne-a organizat excursia, trebuia să ne îmbrăcăm frumos ca să mergem la cină, la unul dintre numeroasele restaurante de la bordul vasului. Ca să ajungem la restaurantul nostru urma să traversăm întreaga navă, de la un capăt la celălalt și de sus în jos și doar așa am putut să-mi dau seama de enormitatea sa. Am trecut prin sau pe lângă o mulțime de baruri, cofetării, magazine, restaurante, cazinouri și săli de spectacole, culoare și holuri interminabile, coborând și urcând pe scări sau cu lifturi. Când am ajuns în sfârșit la restaurantul nostru, întreg grupul era deja așezat la masa rotundă, toți în ținută de seară, afectați și prețioși. Ospătarul care ne servea era un tânăr croat. Meniul nu era foarte variat și puteai alege între doar două feluri de mâncare. De altfel era normal să fie așa pentru că eram în jur de patru mii de turiști la bord care trebuiau hrăniți într-un interval de timp limitat. Când m-a servit pe mine, ospătarul a scăpat o bucată de cartof înmuiat în sos pe singurii mei pantaloni de seară. Mai întâi m-a indignat neglijența sau neîndemânarea lui dar cînd m-am uitat la el și am văzut cât era de palid și încercănat, că mâinile îi tremură ușor, m-am liniștit și i-am cerut doar un șervet ud. În timp ce mă ajuta să-mi curăț pantalonii mi-a spus că este ultima lui seară după două luni de muncă continuă, că e complet epuizat. Mâine dimineață, când vasul va ancora la Marsilia el va pleca acasă iar noi vom fi serviți de altcineva. Mi-a mai spus că nu știe ce va face în viitor, dacă se va mai întoarce sau nu pe vas sau în general în industria asta a turismului. Deocamdată visa doar să poată dormi după pofta inimii.
Fiind preocupat de curățarea pantalonilor nici nu am observat că în restaurant a intrat căpitanul vasului, urmat de o întreagă suită de ofițeri. Îmbrăcat în uniforma sa albă, imaculată, s-a apropiat de microfonul de pe mica scenă, s-a prezentat pe sine și echipa lui de comandă și ne-a spus câteva cuvinte de bun sosit. Căpitanul și toți ceilalți ofițeri din subordinea sa erau italieni, ca de altfel și compania căreia îi aparținea nava. La sfârșit, ne-a mai spus că pentru orice problemă ne putem adresa doamnei șefe de reastaurant pe care a și invitat-o să vină mai în față să ne-o prezinte. Era o femeie tînără, înaltă, zveltă, cu trăsături plăcute, purta uniforma distinsă cu pantaloni negrii și sacou alb cu nasturi de alamă strălucitoare și avea un nume românesc. Câteva minute mai târziu căpitanul a plecat urmat de grupul cu care venise iar noi am schimbat câteva cuvinte cu șefa restaurantului atunci când a venit la masa noastră. Era într-adevăr din Constanța și de fapt era șefa tuturor restaurantelor de pe navă ceea ce ne-a făcut să ne simțim mândrii că suntem conaționali. Acasă avea un copil pe care îl creștea mama ei căci ea era de mult timp singură. Totuși reușea să ajungă de câteva ori pe an la Constanța ca să-și vadă familia și mai ales copilul. Nu a stat prea mult cu noi căci trebuia să treacă pe la toate mesele din toate restaurantele ca să-și întâmpine clienții.
Am ajuns în pat frânți de oboseală, după o zi întreagă de drum, de emoții și impresii noi și puternice. Am deschis puțin ușa balconului și aerul rece și sărat a inundat camera. Se auzea venind de undeva de departe, de jos de tot zgomotul făcut de valurile înspumate pe care le spărgea și le răsturna prova uriașei nave și se mai auzea discret torsul uniform și continuu al motoarelor și generatoarelor. Dar percepția acestor sunete a durat foarte puțin căci am adormit aproape instantaneu.
Când ne-am trezit soarele deja strălucea iar lumina lui caldă și proaspătă năvălea neîngrădită prin geamul larg și făcea ca tot ce era în cameră să pară învăluit într-un nor auriu care te îndemna să nu mai zăbovești în așternuturile albe cu miros de lavandă. Am ieșit pe balcon cu ochii mijiți încercând să mă obișnuiesc cu razele care mă orbeau și am văzut că ne aflam deja în port iar nava era legată temeinic de pripoanele debarcaderului. Apoi, după ce am reușit să-mi deschid ochii complet am putut să disting panorama orașului dominat de biserica Notre Dame de la Garde ridicată pe un deal. Jos, pe cheu, erau parcate autocarele care, pe măsură ce turiștii coborau din vapor, îi duceau spre centrul orașului.
Trebuia să ne grăbim. Era păcat să pierdem vremea pe navă când aveam doar câteva ore la dispoziție să vizităm Marsilia, unde nu am mai fost niciodată și nici nu știu dacă vom mai ajunge vreodată. Apoi mai erau și ceilalți din grupul nostru care probabil că deja ne așteptau în holul de lângă ieșire.
Micul dejun se servea pe una din punțile de sus unde am ajuns foarte repede cu liftul pentru că și camera noastră era tot sus. Era un restaurant cu autoservire sau bufet suedez și chiar la intrare am fost întâmpinați de un ospătar care, auzindu-ne vorbind ne-a zâmbit și ne-a spus că e și el român.
Domnul Viorel, căci numele său era gravat pe o plăcuță neagră de plastic prinsă pe piept, era un bărbat mic de statură cu ochii albaștrii și părul blond tuns foarte scurt și îngrijit și radia un aer blajin și binevoitor. Era trecut bine de patruzeci de ani ceea îl făcea să fie unul dintre cei mai vârstnici membrii ai echipajului. Avea o ținută foarte protocolară căci purta o uniformă compusă din pantaloni negrii cu vipușcă de mătase și o haină alb gălbuie scurtă, până în talie, cu epoleți aurii împletiți precum cosițele unei fecioare. Ne-a poftit să luăm loc la una dintre mesele de lângă ferestre și ne-a întrebat ce dorim să bem la micul dejun. În timp ce ne-am dus să ne luăm ceva de mâncare de la standuri, Domnul Viorel ne-a adus cafea fierbinte și suc de portocale. Am observat că nu oricine beneficia de un asemenea serviciu și că avem, din capul locului un statut preferențial născut dintr-o simpatie reciprocă, de la prima vedere. De fapt Domnul Viorel era șef peste o echipă mare de băieți care alergau cu tăvi și farfurii în brațe astfel încât standurile să fie în permanență aprovizionate cu toate cele necesare unui mic dejun gustos și îndestulător. Datoria lui era doar să supravegheze și să coordoneze, mai mult din priviri și gesturi discrete, aidoma unui dirijor care împreună cu orchestra sa atacă o partitură lungă, dificilă dar bine cunoscută, cântată de multe ori și devenită rutină.
Ne grăbeam. Nu puteam zăbovi cu simpaticul DomnViorel deși mi-ar fi făcut plăcere să mai vorbim, cu atât mai mult cu cât între timp restaurantul se golise aproape complet căci se făcuse târziu și toată lumea era deja jos pe cheu în așteptarea autocarelor care acum se întorceau din oraș. Am apucat să aflu că era de lângă Comarnic, zonă pe care o cunosc bine căci de multe ori trec pe acolo cu mașina în drum spre București.
Am coborât din autocar, la fel ca toată lumea în apropierea portului vechi al Marsiliei, înconjurat de cafenele și tarabe cu pește proaspăt și suveniruri. Eram dezorientați neștiind încotro să o luăm căci timpul era limitat la doar câteva ore și orice întârziere purta cu sine riscul de a pierde vaporul căci, eram convinși că într-un astfel de caz nimeni nu va fi așteptat peste ora stabilită și vaporul va pleca fără cei întârziați.
După ce ne-am învârtit prin incinta vechiului port căscând gura la tarabe și la vitrinele celor câteva prăvălii din zonă am luat-o pe o stradă, care urca spre biserica din vârful dealului din apropiere. Urcând dealul mi-am dat seama că nu vom avea niciodată timpul necesar vizitării temeinice a niciunui oraș în care ne vom opri, că vom fi mereu cu ochii pe ceas cu grija să nu pierdem vaporul. Această preocupare permanentă genera o ușoară stare de încordare și discomfort ceea ce făcea ca toată croaziera să pară mai puțin interesantă decât la început căci bucuriile pe care le pricinuiește cunoașterea unui oraș, vizitarea muzeelor, a monumentelor sau simpla plimbare prin locuri considerate emblematice sau doar atractive, surprinderea așa numitului aer, specific fiecărui oraș sau loc, sunt astfel diminuate sau chiar inexistente. Înțeleg că cea mai mare parte a timpului va trebui să o petrecem pe navă unde organizatorii încearcă să ne ofere momente cât se poate de plăcute. Și de ce să nu recunosc, uneori reușesc.
În acest caz noțiunea de ,,industria turismului’’ o percepi cât se poate de prezentă căci simți că ești o piesă minusculă într-o mașinărie gigantică în care este implicat un număr uriaș de oameni, atât turiști cât și personal, o cantitate mare de utilaje și echipamente, de la nava în sine la camioanele și autocarele care ne deservesc și multe altele, precum și o logistică a transporturilor și a aprovizionării uluitor de precisă care stă în spatele reușitei acestei întreprinderi.
A ajunge înapoi pe vas la timp devine un țel primordial, obsesiv, vizitarea obiectivelor turistice prezentate atât de frumos în reclamele și prospectele companiei de turism devenind astfel un scop secundar și formal, încununat doar cu câteva fotografii care vor pleca imediat în mediul virtual pentru zgândărirea orgoliilor.
Dar ajungând din nou la bordul vasului, cu mult înainte de ora plecării, am avut răgazul necesar unei inspectări mai amănunțite a acestuia. Pe puntea superioară erau bazine de înot și terenuri de sport, locuri de joacă pentru copii, baruri și cafenele, locuri unde puteai să faci plajă sau doar să savurezi spectacolul oferit de marea veșnic schimbătoare și de țărmurile de-a lungul cărora treceam. Seara, când se făcea răcoare, puteai să cobori pe punțile de jos unde răsuna muzica cea mai felurită, pentru toate gusturile. Într-un hol de trecere un trio format dintr-un pianist, o violonistă și o violoncelistă susțineau un recital in maniara cafe concert, din semiîntunericul unui bar se auzea jazz iar puțin mai departe dădeai de o discotecă plină ochi. Pe scena sălii de spectacol un magician prezenta un program de iluzionism plin de suspans. Cazinoul este și el plin dar lumea lui imi este necunoscută și, după ce totuși arunc o privire curioasă, pornesc mai departe. Am dat chiar și de o bibliotecă și o sală de lectură dar am trecut pe lângă acestea spre zona cu magazine. La un moment dat chiar îți pui întrebarea dacă are sens să cobori de pe vas atunci când ți se oferă posibilitatea să petreci timpul la bordul acestuia în atâtea moduri cât se poate de atractive. A doua zi am observat că într-adevăr, mulți turiști nici nu părăseau nava.
(va urma)

E. Rădulescu

.