Croaziera

Marea, cu întinderile ei albastre lipite de orizont, mă fascina. Stând pe faleză, priveam valurile ca vrăjită. La fel ca atunci când părinţii m-au dus pentru întâia oară pe litoral, cu bilete prin sindicat. Copil fiind, mă speriasem de apa nesfârşită. Valurile agitate dădeau impresia că acuşi-acuşi mă vor înghiţi. Faleza? Cearceaf lângă cearceaf, aglomerată până la refuz. Oriunde te uitai, potop de oameni gălăgioşi într-un du-te-vino permanent. Zarva generală era înviorată la răstimpuri de fotograful ambulant, însoţit de-o maimuţică. Pe aleea de acces, tonetele cu suc cald, zahăr pe băţ şi floricele de porumb te îmbiau. Şi îngheţata la cornet, cam fără gust, servită cu linguriţa dintr-un bidon de aluminiu cu pereţii dubli. La cantina restaurant, unde fusesem arondaţi, ce îmbulzeală! Doar ca să ocupi o masă, în prima serie când meniul era mai bogat. De la intrare, te întâmpina un miros înţepător de ceapă prăjită! Miresme amestecate de mâncăruri gătite ca acasă, ciorbiţe acre şi sosuri cu carne grasă şi puţină. La final, eternele prăjituri cu creme colorate ţipător. Chiar şi aşa, concediul fusese frumos.
Şi iată că după atâţia ani, priveam marea cu aceeaşi admiraţie, copleşită de aceleaşi simţăminte ciudate. Vrajă şi teamă de adâncuri la un loc. Răsăritul de soare? Minune dumnezeiască. Visând cu ochii deschişi, mă vedeam plutind pe valuri ca pe covorul fermecat. Ademenită de mirajul depărtărilor. Numai ele, valurile înspumate, ştiau câte ţărmuri au mângâiat. Iar eu călătoream împreună cu ele.
Am închis din nou ochii. De data asta mă vedeam pe un vas de croazieră, înţesat de turişti. Cu destinaţie cât mai îndepărtată, cutreierând mări şi oceane, aşa cum văzusem numai în filme. Aş fi vrut să văd locuri şi oameni noi. Vise…vise… Asta într-o perioadă când plecarea în ţări străine era posibilă doar pe linie de serviciu. Obligatoriu să fii mare în schemă şi membru de partid. De la o vreme încoace, până şi excursiile în blocul comunist deveniseră destul de rare. Iar preţurile depăşeau cu mult bugetul meu. Doar dacă făceam un împrumut la C.A.R.
Colegii de serviciu au fost vara trecută la ruşi…Excursia costase vreo opt salarii pe fiecare. Când s-au întors, prima mea grijă a fost să îi întreb ce au văzut.
– Ei, şi tu acuma…Păi nouă de asta ne-a ars? De pierdut timpul? Am avut atâta treabă…Am vândut adidaşi şi lenjerie, comerţul a fost straşnic. Încă din hotel. Apoi am cumpărat argint ieftin şi aur. Ceilalţi şi-au luat mixere şi uscătoare de păr…În sfârşit. Te interesează o brăţară din argint cu marcasite? O dau ieftin. Sau o căciulă de blană, vulpe polară, o minunăţie.
La aceste amintiri m-am înseninat. Am plecat de pe plajă îngândurată. După ce am urcat treptele de la Modern, m-am îndreptat către oficiul de turism, să văd ofertele de vară.
Deodată, privirea îmi căzu peste un anunţ. Vaporul de croazieră din portul Tomis urma să plece dea lungul ţărmului până în Mangalia şi înapoi. Şi asta exact peste două zile. Extraordinar! De-ar mai fi bilete!
După ce am urcat în troleibuzul aglomerat până la refuz, am ajuns la Luminiţa acasă. La invitaţia ei sosisem să-mi petrec, timp de o săptămână, mini vacanţa de vară. Speram să fi venit de la serviciu. Ardeam de nerăbdare să-i propun să mergem împreună în croazieră.
– Eu ştiu ce să zic? Sunt cam sătulă de mare…
– Ai fost vreodată cu vaporul?
– Nu, dar dacă tu vrei, bine…Mâine vorbesc cu şefii pentru învoire apoi mă duc să iau bilete.
În portul Tomis parcă se răsturnase oala cu abur cald. Grupul aştepta îmbarcarea. Luminiţa a venit aproape în ultima clipă.
– Să mai zici că nu ai noroc! Uite ce căldură…Dar uite şi ce nori! Se apropie furtuna. Special pentru tine, să ai amintire!
– Dacă se amână?
– Fii serioasă! Hai că s-a format rândul pentru îmbarcare, poate prindem locuri sus pe punte!
La ponton, cu toţii am fost controlaţi de bilete, inclusiv la buletine. Se notau datele de identitate. Exista pe atunci o spaimă bolnăvicioasă, ca nu cumva românii să părăsească ţara către alte zări capitaliste.
– Luminiţa dragă, dar cum să fugă cineva pe mare?
– Să nu râzi, au fost cazuri când şalupe aşteptau în larg! S-au aruncat de pe punte în apă şi duşi au fost la turci! De acolo drumul era liber către occident!
– Ştii că ai dreptate? Dacă vreunui nebun îi vine ideea să deturneze vaporul către Bosfor?
La aşa idee, Luminiţa se uită îngrozită în stânga şi în dreapta, ca nu cumva să mă fi auzit cineva. Apoi râse cu poftă…şi-mi spuse în şoaptă.
– Daaa, să ştii! Ar fi lovitura vieţii tale, ascultă-mă pe mine! Blondă cu ochi albaştri, ai face ravagii printre asiatici! Dar eu ce mă fac?
Ne-am aşezat bine dispuse.. Scaunele colorate şi sforile cu steguleţe înveseleau atmosfera. Vaporul luxos avea bar cu de toate, bunătăţi speciale cum nu se găseau prin oraş. Totul era bine ancorat pe pereţi şi duşumea. Madonna cânta un hit foarte la modă, Like a virgin.
După un semnal sonor puternic, am plecat în aplauzele tuturor. În faţă, cerul se înnegrise. Valurile începuseră să fie din ce în ce mai înalte.
– Să mergem jos, că se îngroaşă gluma! Ce e? Ai rău de mare? Să nu-mi spui că ţi-e frică!
– Ţie nu-ţi este? Mai bine să ne aşezăm lângă dulapul cu veste de salvare! Nu ştiu să înot.
– Hai că mă distrezi! Cum să-mi fie frică? M-am interesat! Vaporul rezistă la furtună de gradul şapte! Porneam altfel, fără să nu am aceste date?
Luminiţa începuse deja să răsfoiască o revistă. Era imperturbabilă. Venise să-mi facă o plăcere şi atât.
Priveam îngrijorată. Hublourile arătau o mare neagră, înspumată. Norii negri şi deşi coborâseră până la suprafaţa valurilor. Afară era un amestec de alb şi negru, spumă şi apă. Şi vuietul caracteristic al furtunii ce parcă nu se mai termina. Marea era întocmai ca în filmele cu naufragii, pentru mine aproape horror. Un pic mai departe, un alt vapor se legăna periculos. Marinarii, îmbrăcați cu pelerine de ploaie, de culoare galbenă, se agitau pe punte, lansând lumini de avertizare. Golul zdravăn din stomac mă făcuse să-mi piară cheful de croaziere… Mda, ce am căutat, aia am găsit…
Uitându-mă intens pe ferestre, deodată, parcă atmosfera se mai luminase. Dumnezeu îmi ascultase rugile…Marea se potolise. Zgomotul era mai slab, ieşisem din zona cu furtună. Afară, stropii mărunţi picurau din ce în ce mai rar.
– Bine că urgia s-a potolit! Acum putem merge pe punte…E aşa de cald aici, înăbușitor. Hai, să respirăm aer curat!
Din nebunia ce tocmai se consumase, acum valurile erau mici, ca ciorba care clocoteşte la foc mic. Cerul avea o culoare ambiguă. În gând am mulţumit Atotputernicului.
Am acostat în port spre seară. Când am coborât pe ţărm, am iubit pământul de sub picioare, precum naufragiaţii pe insulele din Pacific.
Constanţa era inundată. Copacii rupţi blocau carosabilul iar o parte dintre firele electrice zăceau pe jos, rupte. Ici şi colo se vedeau umbrele aruncate de vânt. Mi-era clar. Fusese o furtună adevărată.
Amândouă păşeam vesele de parcă tocmai câștigasem potul cel mare de la loterie. Cu papucii mergând direct prin bălţi şi hainele stropite, eram fericite.
– Nu putem încheia această zi magnifică aşa, nu crezi?
M-am uitat la Luminiţa mirată.
– Am luat bilete la teatru, Câinele grădinarului, o comedie care face furori pe aici.
– Cum să mergem aşa stropite? Nu avem ţinută!
– Ei, aş! Ne cunoaşte cineva?
Mergeam pe stradă fără să ne pese de nimic şi râdeam ca două nebune…Torenţii apelor de ploaie, ce deversaseră din canalizarea înfundată, curgeau şuvoaie peste tot…Iar noi lipăiam cu papucii prin ele.

Lili Zu

Targhetul meu? Să ajung să fiu un povestitor de valoare la capitolul poveşti pentru copii!