Creierul e alcătuit, printre altele, din două emisfere cerebrale, cea stîngă și cea dreaptă. Stînga controlează partea dreaptă a corpului și invers, cea dreaptă controlează stînga corpului. Iată de ce oamenii care au suferit un atac cerebral în emisfera dreapta își ignoră uneori partea stîngă a corpului, pieptănîndu-se numai pe partea dreaptă a capului. Cele două emisfere comunica prin intermediul corpului calos și în anii ’50, în timpul unor experimente pentru tratarea epilepsiei, medicii au secționat/oprit această comunicare. Au avut loc descoperiri revoluționare, cu adevărat incredibile. Emisfera stîngă răspunde de logică și de rațiune, aici fiind gestionate învățarea unei limbi străine, științele exacte și argumentarea logică. Emisfera dreaptă are în grijă afectivitatea, abilitatea spațială, procesarea muzicii, a artelor vizuale. Tot aici sînt „adăpostite” fantezia și creativitatea. Unele teste psihologice sînt calibrate pentru a identifica care emisferă a creierului unui anume individ este cea dominantă și care e cea „în umbră”. Ca un computer cu două hard drives, una sau alta poate fi setată (de natură) să fie master.
De regulă, femeile folosesc mai mult emisfera dreaptă și bărbații pe cea stîngă dar, pe de altă parte, corpul calos, care face legătura dintre cele două, este cu 30% mai dezvoltat la femei decît la bărbați. Asta face ca, în general, femeile să fie din start mai echilibrate decît bărbații.
Ce efecte pot avea toate aceste lucruri asupra scrisului, asupra modului și genului pe care un scriitor îl dezvoltă prin stil sau prin alegerea subiectului (SF vs autobiografic șamd)? Pînă acum se presupunea că experiența de viață, educația, copilăria sau sensibilitatea sînt cele care își pun amprenta asupra scrisului dar eu cred că e mult mai mult decît atît.
Pentru a se înțelege mai clar cît de diferit lucrează cele două emisfere ale creierului o să expun două din experimentele pentru care Roger Wolcott Sperry a primit premiul Nobel pentru Medicină în 1981.
Unei paciente (cu corpul calos secționat) i s-a arătat secțiunii drepte, nonverbale o imagină pornografică (deci ochiului stîng, cel drept acoperit). Pacienta a reacționat roșind și chicotind. „Ce ai văzut?” a întrebat-o doctorul. „Nimic, doar o rază luminoasă.” a spus pacienta, adică mai exact jumătatea stîngă a creierului ei, cea responsabilă de limbaj și logică/raționament. „Atunci de ce rîzi?” a insistat doctorul. Emisfera dreaptă, chinuindu-se să găsească o explicație rațională (trebuie iar subliniat: emisfera stîngă chiar nu avea idee de ce rîde gura femeii) răspunde că unul din aparatele din cabinet arată extraordinar de amuzant.
În realitate, un mecanism similar de mascare a unui adevăr jenant e folosit de toți oamenii, nu doar de cei cu emisferele deconectate.
Unui alt pacient uneori i se întîmpla să deschidă ușa cu o mînă și să o închidă cu cealaltă. Pentru că fiecare mînă era controlată de o emisferă diferită iar cele două nu comunicau deloc.
Ce diferențe poate aduce o emisferă mai dezvoltată decît alta asupra scrisului, sau mai mult, o proastă comunicare între cele două?
Într-un fel scrie Isaac Asimov care, pe lîngă că era scriitor preda Biochimie la Boston University și în altul Philip K. Dick care într-o săptămînă de scris intens înghițea pînă la 1000 de hapuri de amfetamină. Dick ajunge să fie atît de bulversat din cauza cantității de droguri pe care o ingeră că la un moment dat e convins că polonezul Stanislaw Lem (care de altfel îi dedicase un eseu elogios) este agent KGB care încearcă să pună bețe în roate SF-ul american. Philip K. Dick a murit la doar 53 de ani, dar a scris vreo treizeci și cinci de cărți și un jurnal (paranoic) de 8000 de pagini. Probabil că în momentul ăsta are peste zece ecranizări după cărțile sale. Bătea la mașină 120 de cuvinte pe minut în sesiuni de cîte 20 de ore, alimentate de băutură și „speed”.
În momentele alea de creație maximă, spune Dick, cuvintele ies singure din vîrful degetelor, nu din creier. Scriu cu mîinile, e singura explicație.
E foarte posibil că odată ce avea ideea de bază a romanului „în sînge”, Dick reușea să-și „suprime” prin băutură și droguri funcțiile emisferei stîngi, în timp ce cea dreaptă era excitată la maximum. Într-adevăr, în cazul ăsta probabil că senzația cea mai plastică, prima care-ți vine în cap, este că scrii direct cu degetele. În momentele acelea, îmi imaginez că era foarte puțin rațional rămas în bietul Dick și enorm de multă fantezie și creativitate, care i se păreau că îi ies direct prin piele.
Isaac Asimov bătea de asemenea extraordinar de repede la mașina de scris, (90 de cuvinte pe minut) și putea scrie 50 de pagini pe zi (maximum 18 ore pe zi) și, pentru că trăiește 72 de ani, logic, îl depășește pe Dick la numărul de cărți publicate. Cu toate astea majoritatea scrierilor lui de ficțiune sînt depășite în ziua de azi și, după mine, explicația are de-a face cu faptul că Asimov scria folosindu-și mai mult acea zonă a creierului responsabilă de logică, știință și rațiune. Ori știința de la 1950 e cu totul depășită în 2020. Dintre toate cărțile lui, în secolul 21 doar I, Robot se pretează la o ecranizare în timp ce Dick, care moare sărac lipit, este prezent cu Blade Runner, A scanner Darkly, Minority Report, The Adjustment Bureau, Paycheck, Total Recall, Next plus serialele Electric Dreams și The Man in the High Castle dar e deasemenea creditat ca avînd ideile din spatele filmelor The Truman Show și The Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Cîteva dintre cărțile și mai ales dintre ideile lui sînt cu adevărat kafkiene, originale și vizionare pentru domeniul SF, unde rămîne un deschizător de drumuri. Nu întîmplător unii critici l-au comparat cu Borges, Kafka și Calvino.
Într-un interviu din 1980, Philip K. Dick spune: „Experiența prin care am trecut și la care m-am gîndit trei ani jumate are de-a face cu timpul, mai exact că timpul nu este ceea ce credem noi că este. E altceva. Există o nouă teorie despre timp, dezbătută de Dr. Nikolai Kozyrev, un mare astronom rus. Teoria lui este că timpul are o energie, care este energia primară a Universului. El spune că timpul este ca o energie fluida, turnată în sistemul material – acel sistemul material care de fapt e Universul. Ei bine, în aparență ce s-a întîmplat atunci cu mine a fost că am fost defazat din timpul liniar în așa fel încît în loc ca el să curgă pe lîngă mine liniar a început să flăshuiască asemeni cadrelor dintr-o cameră de proiecție filme: am văzut lucruri în afara progresiei lor liniar-temporale.” Bineînțeles, Dick trece complet cu vederea faptul că teoria lui Kozyrev a fost dezvoltată pe cînd ispășea o pedeapsa de peste zece ani în închisorile staliniste, timp în care nu are acces la articolele științifice ale vremurilor, astfel că nu află despre teoria relativității și despre energia atomică decît după ce este reabilitat. În pușcărie, încercînd să explice sursa energiei solare, fără să știe explicația fuziunii nucleare, Kozyrev crede că timpul alimentează astrele cu energia sa. Nefiind om de știință, cincizeci de ani mai tîrziu de la această pseudoteorie științifică, Philip K. Dick e încă convins de valididatea acestei aberații. Naivitatea aceasta sau nebunia de a crede, îi dă energia, inspirația de a-și scrie romanele.
Asimov a fost președintele MENSA (societatea celor cu IQ uriaș) dar pînă la urmă, în literatură, partea care furnizează scorul mare la un test de inteligență (emisfera stîngă) nu e cea care își pune amprenta definitivă. Se pare că Philip K. Dick (mi-l imaginez) cu toată viața haotică pe care o duce (cinci neveste, nenumărate amante, e de două ori în centre de reabilitare) cu acea jumătatea a lui de creier stimulată în exces de amfetamină și „speed”, conectată „pe direct” la mașină de scris, în final a surclasat doctoratele și scorul IQ al lui Asimov.
În literatură emisfera dreaptă o bate pe cea stîngă.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Interesanta tema aleasa, imi amintesc si eu teste din astea care-ti aratau ce emisfera e predominanta, dar nu-mi iesea mereu aceeasi :-) Mi-a placut exprimarea „a scrie cu mainile/degetele”, e impresionant cu ce viteza putea el (si pot si altii) sa ajunga sa scrie, desi nu cred ca asta e asa important, adica si cei care scriu cu viteza melcului pot scrie lucruri valoroase :-)
O multime de speculatii in articolul asta! Ah, acum vad ca e semnat de mine..
Merci, Alexandra!
Care este partea corpului cu care se creeaza arta? Imi aduc aminte de incercarile, vechi, de acum un secol cred, de a gasi modificari ale creierului uman responsabile de impulsuri criminale. Fara nici un rezultat. Lumea se omoara la fel ca atunci si ca totdeuna. La fel cu artele si cu emotiile generate de acestea. Daca s-ar face vreo descoperire semnificativa in acest sens arta ar deveni un produs de masa, democratizat si vulgarizat. Fara sa fiu snob, totusi sunt convins ca artele, generatoare de emotii de calitate superioara apartin unor elite, unui numar restrans de indivizi. Greu de spus de ce e asa. Deunazi am discutat cu niste cunostinte, oameni cu carte si doamna mi-a spus ferm ca nici macar nu isi doreste un Brancusi in casa pentru ca lucrarile lui sunt oribile. Ca sa domolesc aplombul critic i-am sugerat posibilitatea achizitionarii unui mileu potrivit, lucrat de mana pe care chiar si o lucrare a maestrului n-ar mai arata atat de oribila. Am observat ca de atunci doamna ma evita.
Aveti dreptate. Am luat doua cazuri extreme, Asimov si Philip K. Dick. Despre ambii stiam destul de mult, lui Dick i-am citit interviurile si o biografie (de Emmanuel Carrère), lui Asimov eseurile (citeva zeci ca a scris sute) si diverse chestii pe wikipidia. Am scos in evidenta ca Dick era mai degraba cu pseudostiinta decit cu concepte demostrate clar, ca student a abandonat facultatea etc. Asimov, doctorat in chimie, si profesor universitar. Asimiv, viata echilibrata. Dick, cu drogurile, femeile, bautura, intr-un interviu spune cum la un moment dat parasit de una din sotii isi face casa locul de intilnire/dormit/drogat al oamenilor strazii. In nebunia aia el scria si folosea frinturi de dialog si personalitati ale oamenilor aia care „nu contau” pt societate dar pe care el voia cit de cit sa-i imortalizeze cumva. Oricum, ii consider pe amindoi niste oameni cu totul si cu totul deosebiti dar il simpatizez mai mult pe Dick pt ca el nu a reusit in viata, a scris mereu pe graba, presat de datorii (ca si Dostoievski) in timp ce Asimov, invers, provenea dintr-o familie de evrei din clasa de mijloc, proprietari de magazine de dulciuri. In magazinele alea se vindeau si reviste SF si asa a inceput pasiunea lui pt SF.
Merci de trecere!
Interesantă paralela dintre un scriitor ” burghez” și unul răzvrătit. Și eu îl simpatizez mai mult pe Philip K. Dick. Sigur că dacă ar fi acordat puțină atenție și emisferei stângi, poate că ar fi trăit mai mult. Îmi amintesc că ai postat pe facebook un fragment din interviul lui și că m-a impresionat când a spus că și-a deschis casa pentru oamenii străzii, dar am mai observat ceva: citind cu atenție și urmărind limbajul, pauzele, parcă auzi și intonația, parcă îi vezi postura, privirea…. atunci m-am gândit că aș pune pariu că era drogat și când a dat interviul acela.
Mi-a plăcut cum ai făcut legătura între cele două emisfere cerebrale și autorii de sf. Interesant și educativ. Acuma rămâne să descopăr care emisferă îmi domină mie scrisul :)
Multumesc, ma bucur ca v-a placut.
Astept sa apara si persoana care intreaba „de fapt despre ce e vorba aici?” :) Oricum e imposibil sa scrii pe placul la toata lumea….
Legat de interviuri pe mine m-a miscat unul pe care il dadea din Franta de la ceva gen ComicCon unde era invitat. Cred ca in ultimul an al vietii, sau penultimul. In fine, era el uimit sa realizeze ca de fapt e faimos in Franta, pt ca in America nu avusese succes, doar pe ultima suta de metri da lovitura cu Blade Runner, fara sa ajunga sa se bucure de vinzarile de carte generate. Dar asta mi s-a parut interesant, ca era mai apreciat in Europa decit in SUA – cind de fapt acolo te-ai fi gindit ca era „patria SF-ului” in anii 60-70.
Aha, deci de-aia nu pot eu scrie cum trebuie fără un păhărel de ceva lângă mine – trebuie să mai amorțesc o parte din emisfera stângă :) Dar asta doar după ce-o pun serios la treabă, să facă planul, să stabilească detaliile, personajele etc..
Apoi, după ce las emisfera dreaptă să-și facă de cap, vine rândul emisferei stângi să se ocupe de corecturi. Așadar, nu se poate una fără cealaltă.
cam asa ceva :)
la fel, cred ca de-asta nu o sa auzi niciodata de un scriitor care a scris dictind cartea. vorbirea e controlata de partea stinga, in timp ce pictura, schitele si cred ca scrierea libera (nu matematica) e tot „pe dreapta” :) e posibil sa scrii „in transa” dar e f greu, daca nu imposibil sa dictezi „in transa”…
Merci!
M-am gândit de multe ori să mă droghez ca să scriu mai bine. Exemplele curg gârlă, de la Baudelaire la Bukowski. Din păcate, țin prea mult la o viață lungă, și cred că se poate ajunge acolo (la un nivel foarte bun) și fără stimuli de genul. Nu e important cât scrii: cunoaștem exemple de autori care au scris (autopublicându-se sau nu) romane peste romane (zeci, poate mai mult de 100), și de care nu a auzit nimeni pentru că sunt sub mediocru.
Pe de altă parte, există autori cu renume, pe care și l-au creat fiindcă au scris o singură operă excelentă. Și aici, exemplele sunt destule, de la Salinger la Pasternak, Harper Lee, etc.
Și eu cred totuși că cel mai bine e să ai emisferele echilibrate, și să lucrezi la acel echilibru cât mai mult. În caz contrar, se va găsi un editor, ca în cazul lui Tom Wolfe, să te aducă pe „calea cea dreaptă”. Sau poate nu.
Mă întreb cât e de dezvoltată emisfera stângă la Cărtărescu sau Thomas Pynchon.
Cred ca din toate categoriile scrisului poezia e prin definitie cea mai aproape de inregistrarea (aproape) subconstinta a starilor ce-ti provoaca ameteala trairii (sau trairilor). Asa ca as spune ca M. C. sau creierul lui e condus mai mult de intuitiv decit de analitic. El merge pe scrisul-transa dar se vede ca nu are feed-back sau oricum, pare ca nu-i functioneaza prea bine. De ex la Orbitor Aripa stinga partile alea cu Maria, tinara proletara care intra in gratiile divei cintarete (sau actrite) apoi scena de dragoste lesbiana in anii ’40, improbabila as zice eu, ca sa nu mai spun de negrul cintaret de jazz in Bucuresti care ajunge la tara, intr-un sat din Oltenia. Scenele sint scrise in transa, cu maiestrie, dar in totul unitar, dupa parerea mea sint in plus si trebuiau eliminate. Editorul la noi ori refuza cartea fara explicatii, ori, daca esti un monstru sacru cred ca ti-o accepta fara cea mai mica observatie. Si Henry Miller, si Tom Wolfe scriu tot in categoria asta unde l-as include si pe Mircea Cartarescu. Iar Tolstoi, Hemingway, Golding in alta.
Daca stilul te incadreaza in categoria a doua, drogarea cred ca face mult mai mult rau decit bine.
Dupa cum ai observat eu l-am comparat pe P. K Dick cu Asimov, ca sa fie mere cu mere :)
Salinger cred ca a mai scris dar chestii mai slabe ca De veghe in..
Boris Pasternak, pun pariu ca acolo au fost probleme cu cenzura :)
Harper Lee – problema ei a fost ca a dat lovitura de tinara, de la primul roman iesit. Faima iti poate da un trac formidabil, cred ca pur si simplu a paralizat-o.. s-a simtit incapabila sa mai scrie altceva. Uite, o americanca, Sigrid Nunez care a luat un premiu important cu penultimul ei roman si acum la 69 spune exact asta: daca ar fi ajuns faimoasa mai devreme i-ar fi afectat aproape sigur scrisul.
Merci de semn, Pavel.
În literatura universală bărbații predomină distinselor doamne. Asta înseamnă că își folosesc latura feminină a creierului?! :) Adeseori distinsele doamne își puneau pseudonime de bărbați ca să răzbată în literatură (de exemplu mult prea plictisitoarea Saint George). Interesantă jonglarea asta a folosirii graduale a celor două emisfere, întâlnită în mai multe manuale motivaționale. Dacă femeile ar prelua tutela conducerii în tot și în toate, bărbații ar deveni niște legume. Atunci să o facă mai bine din umbră! :)
Scuze că intervin înainte de a răspunde Cornel, Adrian. Dar m-au provocat întrebările tale. Cred că asta s-a întâmplat de-a lungul secolelor trecute pentru că societatea, până în zilele noastre, a fost etern patriarhală. Adică cu un patriarh/bărbat la centru și la putere. Femeile recurgeau la pseudonime masculine pentru că efectiv nimeni (adică nu bărbații – că ei decideau ce și cum în toate funcțiile intelectuale pe care ți le poți imagina) nu le-ar fi băgat în seamă. Și nici pe piața de carte. Cum să-și permită o femeie să scrie? Pfff! Și ce să scrie ea? Că ce știe ea? Etc. etc. etc.
Nu e o întâmplare că ponderea femeilor în literatură, pe măsură ce societatea a evoluat, a devenit din ce în ce mai mare. Și e perfect așa. Nu mă tem niciodată că femeile vor prelua controlul. O tratez ca pe orice teorie a conspirației.
Pavel, mulțumesc pentru intervenție. Femeile în literatură pun foarte mult sentiment. Uite un exemplu real de personaj, spion, descris de o autoare: „ucidea orice cu sânge rece”. Dar când ajung la sceneta dragostei: „și pătimea, și suferea, și o iubea, și gemea, și lăcrima, scena amorului e descrisă pe vreo 10 pagini, hilar”. Când o să zugrăvească un bărbat așa ceva?! Onorabilele doamne au un alt fel de a scrie. Nu spun inferior, Doamne ferește, ci altfel. Cea mai bună carte citită de mine, scrisă de o femeie, e „Pe aripile vântului”. Excelentă. Alta nu prea știu. Am crăpat de plictiseală la ceea ce a scris Sand George – „Povestea vieții mele”. În rest… își îmbâcsesc lucrările cu interminabile detalii. Am mai dat de lucrări biografice geniale, descrise din timpul nazismului sau al comunismului, dar prea puține. Mă bucur însă că și acest fenomen ia amploare, însă distinsele doamne trebuie să învețe să scrie pentru toate genurile! Când începi să intri în interminabile sentimente… m-ai pierdut cu totul!
E mult de scris pe subiectul asta, dar zic si eu ca Pavel, daca va mai fi literatura in sec 21, ea o sa apartina mai mult femeilor decit barbatilor. Sint mai multe cititoare decit cititori, mai multe scriitoare (cred) decit scriitori, mai multe femei in jurii de dat premii decit barbati, etc si, din experienta mea, cel putin la fel de multe femei editoare decit barbati. Ce te face sa crezi ca barbatii vor mai avea sau ar merita sa mai aiba suprematia? :)
Nici un barbat nu ar fi putut sa scrie ca Alice Munro sau Anais Nim, ori ca cititor nu asta cauti, o perspectiva diferita complet de a ta, suprinzatoare si satisfacatoare (ca lectura)? De ex, p mai interesant (parca) sa afli gindurile intime ale unei femei decit pe cele ale unui barbat. Pt ca pe ale unui barbat in parte deja le stii :)
Asa ca teoria controversata a celor doua emisfere, chiar daca e inventata de mine, ramine! :)
Am citit toate aceste articole pentru a-mi face o idee dacă nepoata mea in vârstă de 14 ani si 10 luni are o șansă să fie vre-o dată așa cum a fost înainte de a fi lovită de un autobuz pe partea stângă la creier și operată in Southampton U.K.pe data de 31 Octombrie 2022 și azi suntem in 13 Aprilie 2023 și ea este tot in spital si abia mișcă de o săptămână piciorul stâng si mâna dreaptă!Privește la televizor desene si nu vorbește ( nu mișcă buzele). Deci nu am nici o speranță ca din acel copil supradotat , eminent la matematică si foarte veselă că va fi vreo dată ce a fost ! Am crescut-o singură in România si când am venit aici sa întâmplat această nenorocire !Era invidiată de prietenii ei englezi pentru Frumusețea si inteligența ei . Am 62 de ani și nu mai am răbdarea care o aveam , aș vrea doar s-o aud cum spune mamaie LOVE YOU Din ce am scris aici sper să mai trageți niște concluzii ce este cu partea stângă de creier ! Mulțumesc!
E
A
i
Este interesant ce Scrieți!
Multumesc de aprecieri..
Imi pare rau de ghinionul intamplat cu nepoata dvs!