Cu ochii larg deschiși

Când a deschis ochii și s-a uitat în jur și-a dat seama că stă pe un bolovan imens de culoare mov, cârpit pe ici pe colo cu un soi de nisip auriu. Venele au început să-i pulseze puternic și o stare de șoc l-a acaparat tocmai în momentul în care a zbierat. Nimeni nu i-a răspuns. A sărit apoi de pe bolovan pe nisipul de aceeași culoare, într-o zonă de semiîntuneric, cu niște stele proptite pe bolta cerească. Gâtul îi era uscat.
Johnny Smith s-a pus pe explorat, cu inima bubuindu-i în liniștea unui mediu aparent abiotic. Și-a verificat nădragii unde și-a găsit portmoneul, l-a deschis, a căutat printre acte, totul părea în regulă, banii la locul lor, la ce-i trebuiau în zona asta aridă nu se știe, până și poza cu portretul lui John Smith era acolo, dedesubt, cu mesajul Vincere e vivere. Acest John Smith cu mâinile-n șold, cu o barbă fastuoasă tivită de-o mustață iscusit lucrată, acest John Smith, un fel de Dumnezeu-mentor al lui Johnny Smith care îl va ajuta să rămână în viață. Tiza de nume își are rostul ei, fiindcă toate au un rost până la urmă, acel ceva ce se întinde cu sens pe mai multe secole.
Pășea la nimereală pe nisipul fin, gâfâind, printre bolovanii de diferite mărimi, în căutarea unei ape. Nu era frig, nici cald, un aer plăcut domnea pământul. Dar unde Dumnezeu se afla, în ce rahat intrase fără consimțământul său? A mers ce a mers prin zona deluroasă până ce, după o piatră mare, s-a ivit pe cer o formă aproape rotundă, un fel de lună străbătută de venule, cu un iris de-un albastru-gri și o pupilă dilatată cât să se adapteze la spațiul slab luminat. Lui Johnny i s-au înmuiat genunchii și s-a sprijinit de-un colț de piatră, pitit în umbra făcută de aceasta, fiindcă acel astru organic emitea un anume luciu. S-a strecurat pe o cărare în așa fel încât să ocolească arătarea până a dat, ceva mai târziu, de alta care l-a înfricoșat în aceeași măsură: această masă apoasă ce părea să focalizeze rapid orice obiect din jur avea irisul ca rugina. Setea și foamea l-au determinat pe Johhny s-o ocolească și meargă mai departe. Își auzea doar pașii prin nisipul purpuriu, de parcă era undeva pe-o plajă și luase o doză de LSD. După o bucată de rocă imensă, observă o lună de dimensiuni mari, care își mișca centrul ceva mai lent sau aproape deloc, fiindcă toată masa oculară părea să fie prost mapată, irisul ca și pupila erau negre ca tăciunele. Johnny nu știa cum să claseze apariția, în ceva malefic, în fața căruia să te închini de frică ori s-o pună pe seama unei alarme false, o chestie pur inofensivă, ceva ce aducea mai degrabă cu privirea unei dobitoace. Cert e că mâini, picioare sau tentacule nu avea și asta era de bine. Un ochi rămâne un ochi până la urmă: nu scuipă, nu mușcă, ci vede.
Johnny nu-și putea domoli anxietatea când o luă la vale după un mic deal, zonă în care era mult bolovăniș pe metru pătrat, și surprinse un sunet ca de greier. Nu era nici zi, nici noapte, fără un ceas îi era greu să afle ora, oare ce fel de insecte mișunau pe aici și în ce momente obișnuiau ele să se facă auzite? Se apropie de sursă când sunetul se preschimbă într-un susur de apă. Se repezi într-acolo și observă, cuprins de fiori, cum un șuvoi de lichid roșu țâșnea de la baza unei roci și dădea naștere unei gârle. Bărbatul nu a stat mult pe gânduri. S-a repezit și și-a umplut căușul mâinii cu această substanță. Un iz ușor metalic îl năpădi. Drace! rosti Johnny și sorbi lichidul, apoi mai luă rapid câteva înghițituri. După ce se hidrată, își scoase poza cu exploratorul din portofel, o privi, reciti mesajul și merse mai departe, mânat de instinctul de supraviețuire.
Ținutul părea să fie același oriunde se îndrepta, un timp văzu doar stele pe cer, în jur nicio altă făptură, niciun om, vreo insectă, o furnică, vreo pasăre care să croncăne și să-și fâlfâie aripile, nimic. Bărbatul pășea cu gândul la mâncare, trupul îi era slăbit, vincere e vivere, vincere e vivere, murmura fără încetare. După vreo două ore de mers a dat de o vale purpurie deasupra căreia supraveghea un astru puternic sidefiu. Era ceva jucăuș în nuanțele lui, parcă se modificau în funcție de unghiul din care îl priveai. Toată masa perlată ascundea în centru un fel de sferă închisă la culoare care se calibra pentru a putea observa lucrurile din preajmă îndeaproape. În jurul ei părea că, dacă te uitai atent, ai putea pica pe o poartă spre adâncimi fără margini. Johnny își șterse fruntea de sudoare și ocoli cu atenție valea, când îi apăru spre orizont un punct verde. Nu știa dacă e vreo imagine înșelătoare, un miraj creat de-o dorință arzătoare de a ajunge undeva unde lucrurile i-ar părea mai aproape de normal, poate pământești, poate LSD-ul ar ieși din joc și de fapt el și-ar reveni, iar prostiile alea suspendate pe cer să fi fost doar felinare, cine știe. Johnny și-a strâns forțele și a înaintat spre acea direcție în care verdele creștea proporțional cu apropierea lui și se prefăcea într-un fel de grădină cu copaci și arbuști, o parcelă deasupra căreia un soare în miniatură păzea în tihnă. N-a stat mult pe gânduri și a călcat pe-o iarbă deasă cu buruieni unde, în partea stângă, cam pe o jumătate de hectar, erau înălțate niște figuri verzi, similare cu animalele domestice. O plantă în formă de bovină, altele de mărimi mai mici ce corespundeau unor găini, apoi pești, iar cele medii aduceau bine cu niște porci și cu alte creaturi asemenea. În acel moment, inima îi pompa sânge cu atitudinea unui atlet într-o cursă pătimașă. Amețit de atâtea ciudățenii, Smith se apropie de ceea ce părea capul unui porc, rupse din el o bucată și o puse în gură. Inspiră adânc, mestecă de vreo câteva ori, gustul aducea a ceva din rozmarin și cartof dulce, moale ca o legumă fiartă. Vincere e vivere, își șopti și înghiți cu curaj. Stomacul îi cerea mai mult, așa că Johnny se apucă să tragă de plantă și mâncă până ce se calmă. Acum stătea în fața unui porc virescent fără țeastă. A făcut cale întoarsă și s-a îndreptat spre niște copaci plini cu fructe galbene, roșiatice și de culoarea prunei. S-a cățărat în primul și a tras de-o cracă aplecată până ce, pe iarbă, au căzut mai multe roade cărnoase de mărimea corcodușelor. Și-a umplut buzunarele după ce a gustat câteva. Ce-i drept, păreau terestre, cu fibră, suculente și dulcegi întocmai ca cele preferate de oameni. S-a rugat în sinea lui să nu fie otrăvite, dar de mâncat avea oricum să le mănânce, căci omul pus în fața unei nenorociri ajunge să aleagă cu o intuiție fulgerătoare și să fie dispus să piardă în modul cel mai urât, având convingerea că măcar a încercat totul. 
Smith s-a trezit deodată pe jos, năuc, și a încercat să pătrundă întunericul din jur. Speriat, s-a ridicat în picioare și a observat că a adormit la baza copacului de unde scuturase ceva mai devreme creanga cu poame. Soarele fugise, dar ochii i s-au ajustat până la urmă la întuneric. Din partea opusă a orizontului se iviră câteva puncte roșiatice. Tâmplele îi erau ca îmbibate în lavă. Un răsărit de sori, cum vine asta? se întrebă el îngrozit. Trebuia să se liniștească. Punctele de pe cer se transformau, în ritmuri separate, în sfere portocalii, apoi unele se apropiau, se măreau și deveneau galbene până când, cea mai vizibilă dintre ele a ajuns în grădina în care se afla el. Johnny chibzui cum că sorii ăștia trasau un fel de linii bine definite în jurul planetei mov, dacă urma itinerariul unuia ar fi nimerit și în alte grădini la un moment dat, cine știe, mai vaste, poate ar fi dat de un om sau de alte viețuitoare. În cele din urmă, își luă niște fructe cu el și rupse un pește vegetal, nu înainte de a-i gusta coada, ca să se asigure că are un gust plăcut. Înapoi pe nisip, Johnny urmări un soare, cu răbdare. Se mișca mai repede decât pe Pământ, ceea ce însemna că suprafața planetei era mai mică. Dacă știa că avea să sfârșească mizerabil, să-și dea duhul pe nisipul de culoarea lavandei, în singurătate, mai bine ar fi terminat-o acuma, dar se pare că planeta asta îl va chinui în porții mici. Cât și-ar fi dorit un suflet de om pe-aproape! Chiar și un suflu de animal, să-i simtă blana caldă, să-l îmbrățișeze! Johnny și-a promis că dacă ar întâlni o singură ființă, oricare ar fi ea, doar una, atunci i-ar cruța viața indiferent de cât de hămesit s-ar simți. Între timp se văzu obligat să reziste cu un fel de corcodușe și niște bucăți vegetale cam stranii. Merse mai departe.
Se împrietenise între timp cu acest soare. Îi dăduse un nume, Bubba, ca pe ciobănescul lui australian de pe Pământ. Bubba, tu soare mic, să mă duci unde trebuie și să mă protejezi. Dar potaia mea unde e o fi la ora asta? O fi îngrijorată pentru mine, dând de știre că ceva rău mi s-a întâmplat, spunând ham-ham la toți polițaii, gudurându-se și schelălăind atât de apăsat că mi-ar trezi toți vecinii din somn? Of, săracul meu prieten, cât de dor îmi e de tine, ghemotocul meu pufos! Sper ca oamenii să se prindă că lipsesc, să facă ceva să fiu adus înapoi pe Pământ, poate am înnebunit ori mă aflu într-un vis jalnic, într-un coșmar de proporții, ce naiba, Bubba va sări la mine-n pat și-mi va linge pielea nasului de dimineață, îmi va umezi obrajii, iar eu voi fi proaspăt după un somn adevărat, toate astea se vor duce când mă voi trezi și îmi voi face o cafea neagră cu aburi și ah!… și-un mic dejun pe cinste cu Bubba lângă mine, care va aștepta să-i dau bucăți de șnițel din farfuria mea și pâine caldă de cartofi. Scoateți-mă de aici, scoateți-mă de aici! se tângui Johnny în timp ce pășea ca un prost loial unei vieți mai bune, a unui trai fără acel nisip de lavandă. 
Soarele îl ghidase pe Johnny spre un loc în care bărbatul căzu în genunchi de spaimă, pe un ținut mâlos, purpuriu, udat de valuri. Curenții masivi de lichid roșu se spărgeau pe un prundiș de culoarea carminului, unde spuma albă contrasta feroce cu ce era pe mal. Johnny avu niște flashback-uri, sângele nu-l impresiona în general, era obișnuit cu el prin preajmă, se călise în ultimii ani, dar acum era prea de tot! Ce-mi faci tu, Bubba? Cum să am eu încredere în tine… unde mă duci tu, soare împuțit și șmecher? Johnny se aplecă și bău sânge până își potoli setea. Un val îl izbi, dar se ridică rapid, impulsionat de adrenalină și șoc. Îți mai dau o șansă, astrule! Dă-mi și tu și lasă-mă în viață! strigă omul spre cer. Bubba se îndepărta ușor, iar Johnny grăbi pasul când, după un deal, observă un lac asupra căruia astrul își arunca razele precum o mamă caldă și hrănitoare. Bărbatul porni într-acolo rostogolindu-se, apoi călcă strâmb pe-o piatră și-și luxă glezna de la piciorul stâng.  Printre înjurături, vaiete și scrâșnit de dinți, Johnny șchiopătă înspre oaza roșie, tăcută, unde vederea unor grămăjoare îl amuțiră.  Mirosea cumplit, a mort în putrefacție. Aflat într-un soi de transă, Johhny făcu înconjurul locului și, cu fiecare pas, stomacul îi era lovit de spasme. Într-un colț de mal, observă o grupare de copite de cal, tăiate, unele roase, altele încă mai aveau smocuri de blană maronie, albă cu pete negre. Formidabil! susură Johnny și-și șterse transpirația de tricou. Următoarea mogâldeață era formată din solzi sidefii de pește, un alt miros țipător îl izbi și-l determină să vomite puținul pe care-l avea în stomac. Oh, Doamne, se mustră el, trebuie să mă calmez, altfel voi muri aici! Curiozitatea îl împinse însă mai departe. Merse șontâc-șontâc de-a lungul malului unde întâlni o grămăjoară de capete de porc în care unele păreau să-l ațintească cu privirea, iar altele afișau un zâmbet înfricoșător. După alți câțiva pași zări ouă de găină sparte cu embrioni ieșiți pe jumătate, a căror ciocuri rozalii erau întredeschise. Un iz amorțitor îl făcu să urle a jale și a scârbă. Se repezi  pierdut spre următoarea movilă formată din miei jupuiți de blană, căptușiți pe ici pe colo cu țesuturi de grăsime. Își acoperi pentru o clipă fața în mâini și spuse o rugăciune. Totul se transforma într-un roșu negricios, căci Bubba își schimbă culoarea în portocaliu și se făcea din ce în ce mai mic. Stai, idioțenie! răcni Johnny și cu ultimele eforturi o luă în direcția planetei.
Puterile îl lăsau, numai vocea stinsă a lui Smith se auzea fără ecou, Bubba al nostru carele ești în Ceruri, Sfințească-se calea ta, fie Împărăția ta milostivă cu robul tău, Amin! Glezna îl necăjea tare, setea, foamea îi băteau la ușă ca niște cerșetori. După un timp, auzi un ușor lătrat de câine. Astrul deveni un punct mic, roșiatec la orizont. Johhny pierdu cursa, bâjbâia prin semiîntuneric, când un scheunat umplu ținutul. Se ghidă după sunet și văzu după niște copaci ce se iviră brusc, capul prietenului său cu cei doi ochi tărcați de-un albastru azuriu, cu urechile stufoase și cu două smocuri de foc de-o parte și de alta a botului. Johnny dădu să plângă, dar nu avea lacrimi. Căzu pe iarbă și adormi instant. Când deschise ochii, se ridică cu greu în picioare, soarele era pe cer, iarba din jur verde ca smaraldul, iar printre copaci un pârâu cu apă foșnea energic, acolo unde Johnny păru că-și văzuse patrupedul. Fără să stea pe gânduri, trecu prin iarbă în patru labe și ajunse la o apă cristalină și rece. Sorbi împătimit până când tuși puternic, apoi își privi chipul oglindit de parcă se revedea cu o fostă cunoștință, c-un frate geamăn din epoci de demult. Barba brună îi crescuse sârmoasă ca o buruiană, dar era el, da-da, cu ochii verzi spălăciți, el cu cearcăne, cu nasul drept și început de chelie. Chipul  îi era străbătut de pete întărite de sânge. Se clăti și se ridică în picioare când, în reflexia apei, se vedea ca pe-un călău cu hainele înecate în roșeață, întocmai ca în diminețile când lucra la Vitele Zburdalnice și burtiera lui păstra toate nuanțele sângerii ale unor trupuri recent ciopârțite.
Trase un hohot de plâns și se hotărî să se stabilească aici pentru o vreme, vizibil revoltat de toate râurile apocaliptice, de malurile oceanelor tivite de grămezi de animale moarte, chiar și de nisipul cu pietre de lavandă stropite cu aur pe alocuri. Grădina asta avea aceeași structură și același aranjament vegetal ca cele pe care le vizitase, de unde el, Johnny, va rupe bucăți verzi cu gust de rozmarin și cartof dulce, va bea apă de la pârâu, va planta noi semințe, va sădi copaci, își va construi o șandrama și-un pat din crengi, dar nu fără a se ruga mereu și mereu la Bubba, să-l îmbuneze, să-i stoarcă vreo lacrimă și drept răspuns să primească ajutoare sau măcar un prieten de pe plaiuri cunoscute.

Alexandra Meckl

A scris proză scurtă în ultimii ani, multe dintre ele postate pe blogul Alexandra Meckl, iar o parte publicate în Revista de Povestiri, Opt Motive, Revista Golan, Helion Online și Literomania. Urmează un master în Literaturi și Culturi Anglofone la Universitatea din Viena.

‘Prefer să evit antropocentrismul ca prim subiect literar, sunt multe alte domenii care merită un ochi și o atenție. În principiu, mă interesează să cunosc cât mai multe despre narațiunile ce au în vizor formele noi de sclavie, cât și despre modul în care animalele de fermă sunt tratate în acest context.‘

alexandrameckl.com