Cum am memorat 4 secole de literatură în 24 de ore

Pornind de la ideea că cel care vi se adresează se întâmplă să fie pasionat de literatură (ceea ce reprezintă un prim punct în favoarea celui care memorează: a avea interes pentru datele respective) și că în trecut a mai exersat metode alternative de reținere a unei cantități enorme de informații într-un timp limitat chiar dacă nu reușise încă să ducă la bun sfârșit provocarea, mi-am imaginat că ar fi bizar de interesant să descriu câteva dintre aspectele principale ale acestui sport mental în măsura în care, de data aceasta, și pentru prima dată în mod complet, metoda a dat roade.

Aplicarea metodei de memorare prin imagini sau prin scurte secvențe pe care ni le creăm în propria minte necesită, spun unii, o debordantă imaginație și o capacitate de înmagazinare formidabilă. Este însă mult mai simplu decât atât. Tot ce trebuie să facem este să ne alegem un loc familiar (camera sau casa în care locuim, sau alte locuri din viața de zi cu zi). Acela va fi Castelul Memoriei noastre, adică un spațiu de depozitare a informațiilor de care vom avea nevoie mai târziu. Practic, procesul de memorizare constă în trei părți: codare, depozitare, preluare. A coda informația înseamnă a o interpreta și prelucra în creier, a o depozita corespunde memorării efective. Ultimul pas se referă la rechemarea (din memorie) a informațiilor de care avem nevoie la momentul potrivit. Ceea ce trebuie facilitat este tocmai acest ultim proces, cel prin care putem verifica dacă avem un Castel al Memoriei bine construit. Castelul nostru ar trebui să fie ușor de accesat; asta înseamnă să ne imaginăm un parcurs, o călătorie ordonată, un traseu pe care, la momentul amintirii informațiilor, să ne imaginăm parcurgându-l.

Tehnica se numește LOCI \lat. sg. locus\ sau Journey Method sau Roman Room. Denumirile din latină arată că a fost introdusă în tratate antice, mai cu seamă în De oratore (55 – 54 î. Hr.) a lui Cicero și Institutio oratoria de Quintilian (90 – 96 d.Hr.). Amintirile sunt mereu asociate anumitor locuri mentale. Spre exemplu, dacă am de a face cu mai multe elemente (chiar și diferite între ele) pe care trebuie să le memorez împreună, mi le pot aminti ca având fiecare un loc într-un anumit spațiu pe care mi l-am imaginat. În liceu, folosisem versiunea cea mai simplă a metodei pentru a memora verbele neregulate în engleză. Toate cele care aveau legătură cu bucătăria le plasasem în bucătăria din mintea mea, cea a casei unde, pe atunci, locuiam. Fiecare verb corespundea unei acțiuni pe care mama o făcea în bucătărie. Verbele care nu se încadrau la acțiuni de făcut în bucătărie le plasam în living, pe balcon, în celelalte camere, etc.

Ceea ce dorim să solicităm aplicând această tehnică este memoria noastră vizuală. Care, în comparație cu cea verbală, este de cel puțin două ori mai eficientă. Demonstrația acestui fapt o puteți găsi aici. Pe scurt, este mai ușor să ne amintim lucrurile dacă le-am asociat în prealabil cu imagini în mintea noastră. Cu cât imaginile sunt mai trăsnite și mai vii, cu atât mai bine ni le vom aminti. Deși pe internet putem găsi multe explicații despre tehnica în sine, rar am dat însă peste vreun articol sau videoclip care să ofere un indiciu în ceea ce privește stimularea imaginației în găsirea unor asocieri suficient de solide pentru a rămâne fixate în memorie. În parte, acesta era unul dintre principalele motive din vina căruia nu reușeam să aplic tehnica până la capăt pentru întreaga cantitate de informații. Începeam cu câteva asocieri pentru născocirea cărora petreceam prea multă vreme și care, până la urmă, erau eliminate din memorie în același mod în care erau eliminate cuvintele și conceptele neasociate niciunei imagini.

Se schimbă însă totul atunci când ne apropiem de un termen limită și timpul disponibil este extrem de scurt. Nu mai avem timp să gândim atât de mult pentru a ne crea asocierile, așa că ele vin în minte imediat, probabil și din cauza hiperactivității sistemului nervos, care reacționează astfel atunci când e pus sub presiune. Presiunea lucrează în folosul nostru atunci când memorăm folosind tehnica vizuală și cea a asocierii, din moment ce alăturările trebuie să fie spontane și nu impuse, pentru că cele spontane sunt mai ușor de reținut. Cu alte cuvinte, dacă numele Gibbon sau Burke nu îmi spun nimic la prima lectură, îmi spun ceva în planul imaginației spontane. Sunetul cuvintelor sau forma lor scrisă mă duc respectiv cu gândul: în primul caz, la un gibon (în sensul de maimuță), în al doilea la burka (burqa), haina femeiască purtată de femeile musulmane pentru a-și acoperi trupul. Mai departe, pentru că Burke și Gibbon au fost (alături de Paine, Godwin și Mary Wollstonecraft) printre marii eseiști ai perioadei romantice în Anglia, mi-i voi imagina toți împreună într-un anumit loc, fiecare făcând lucruri care au legătură cu operele pe care le-a scris.

Referindu-mă deci la propria construcție a unui castel al memoriei și la aplicarea tehnicii asocierii cu imagini vizuale vii la perioada cuprinsă între 1625-1990 în literatura engleză (informațiile de memorat fiind autorii, respectiv operele lor), voi da doar câteva exemple (cele mai expresive) pentru a ilustra cum a funcționat tehnica în cazul meu. Repet faptul că 1. literatura în general și, în mod special, cea engleză mă pasionează și 2. am avut la dispoziție doar două zile, câte 12 ore pe zi, pentru memorare. Aceste două condiții se referă la avantajele subliniate mai sus. Mi-ar fi fost poate de 10 ori mai greu să memorez toate formulele matematice ale goniometriei în, să zicem, două săptămâni. Interesul pentru informații și presiunea exercitată de timp și-au făcut însă treaba magistral: fluxul gândurilor m-a făcut să îmi imaginez totul ca într-un roman de Woolf sau o colecție de povestiri de Mansfield. Ori ca în solilocviul final a lui Molly Bloom din Ulise. În mare măsură, și dacă e să facem o comparație totuși vizuală, tablourile mele imaginare, în alcătuire, seamănă cu tablourile lui Dali. Elemente disparate sunt ținute împreună de un improbabil context-fundal căruia i se dă denumirea de Castel (al Memoriei).

Acum un an, având aceleași preocupări, le-am lăsat să se întrevadă pentru o scurtă jumătate de pagină în romanul la care, iată, scriu deja (discontinuu) de un an jumătate:

”(…) Acum, dacă totuși Soldatul era de fapt Steinway, așa cum îi trecuse prin minte domnului Franz înainte de a ne adânci împreună în ampla-i cugetare, însemna că totul era de fapt un joc de fațadă, și că adevăratul soldat încă se mai afla în interiorul unui strat superficial fals, ca o alună învelită în ciocolată. Nu știm de ce comparația cu aluna îi venise în minte domnului Franz, însă putem presupune că mintea lui făcuse o asociere spontană în momentul în care în raza câmpului său vizual intră un copil pistruiat cu ghiozdanul pe umeri ce, ținându-se cu o mână de bara verticală a autobuzului, începu să muște cu poftă dintr-o altă bară dreptunghiulară de ciocolată pe care o ținea strâns în mâna cealaltă. Specialiștii în psihanaliză ar putea sugera și o asociere cromatică, întrucât uniforma firmei Upercut ar putea fi percepută de subconștientul domnului Franz ca un strat de ciocolată învelind pielea Soldatului, albă ca o alună. (…)”

În pasajul de mai sus, personajul principal, Franz, face o asociere spontană între o alună învelită în ciocolată și adevărata față a unui personaj secundar, Soldatul, mascată de comportamentul său oficial. Asocierea îi vine în minte atunci când vede un copil în autobuz mușcând în fața lui dintr-un baton de ciocolată. Cromatice sau lato sensu, asocierile lui Franz, la fel ca asocierile pe care mintea noastră le face zi de zi, pleacă de fiecare dată de la propriile noastre cunoștințe, la fel cum, în orice operă literară, metaforele și comparațiile se bazează pe obișnuința noastră cu figurile de stil pentru a construi imagini noi, provocatoare. În literatura română contemporană, critica o indică pe Doina Ruști drept cea mai originală autoare și datorită asocierilor sale neobișnuite. Tind să fiu de acord cu această opinie. De ajuns să deschid Manuscrisul fanariot pentru a mă lovi de un început de carte genial (genialitatea, e adevărat, neconstând în totalitate în comparația originală a autoarei):

”Nicio poveste nu începe pe prima pagină a unei cărţi. Iar manuscrisul fanariot nu face excepţie. Totuşi, biblioteca Saraiului ar putea fi socotită un punct de pornire. Acolo, sultanul Selim a dat peste nişte partituri, două pagini scrise atât de prudent, încât notele muzicale arătau ca nişte ţânţari înecaţi în cafea.”

Întorcându-ne la oile noastre (apropo de oi, un mare eseist britanic se numea Charles Lamb; cum să nu mi-l imaginez ca pe un miel zburdând într-o poieniță?), să luăm drept exemplu perioada Romantismului în Anglia (1780-1830). Pentru că epoca este caracterizată, printre altele, de o valorizare a peisajelor și, în general, a naturii, castelul memoriei a fost creat într-un câmp înverzit, care avea să însemne, simplu, Romantism. Epoci ca cea a lui Charles Dickens (epoca victoriană/edwardiană (1837 – 1901/1901 – 1910)) au fost plasate într-un oraș industrial, din moment ce literatura își mutase atunci interesul în direcția respectivă.

Poiana eseiștilor politici care au deschis epoca cuprinde un gibon (Edward Gibbon) agitându-se încolo și încoace ținând strâns între brațe o coloană romană (opera lui: The Decline and Fall of the Roman Empire, 1776-88). Gibonul arată spre coloană cu încredere disprețuind în schimb o hartă a Franței ținută în mâini de Paine, un alt eseit susținător al revoluției franceze (The Rights of Man, 1791). Numele lui Paine este ușor de reținut: duce cu gândul la ing. pain, durere. Paine, îndurerat, arată cu degetul disprețuitor spre harta Angliei, abia scoasă de sub burkă de Burke. Acesta din urmă se declara împotriva revoluției franceze, susținând cu tărie că sistemul parlamentar tradițional al Angliei era tot ceea ce îi trebuia țării pentru a ieși din impas. Susținător al valorilor conservatoare, Edmund Burke poartă burka tocmai pentru că și femeile islamice cu burka fac parte dintr-o societate conservatoare. Godwin este dumnezeul (ing. god) poienii. Are barba albă și lungă. La apariția lui, toți ceilalți eseiști fac o reverență. Godwin este anarhic, așa că ia toate simbolurile pe care le cară ceilalți în mâini (coloana romană de la Gibbon, harta Angliei de la Burke) și le sparge de pământ în mii de bucățele. Povestește despre un anume Caleb (pe care mi-l imaginez pe cal, însă de fapt nu, mai bine pe jos, pentru că pe cal vine cine îl urmărește, adică patronul Falkland care îl împunge cu o suliță din spate, pentru a-mi aminti că Falkland este opresorul lui Caleb și că personajul Caleb din romanul lui Godwin, Thing as They Are or, the Adventures of Caleb Williams (1794) fuge din cauza patronului său pe durata întregului roman. Pe Godwin vine să îl calmeze soția lui, Mary Wollstonecraft, o feministă convinsă (singura femeie din poiană).

Urmează în literatura romantică un capitol intitulat Ghotic Fiction. Castelul memoriei rămâne același: câmpul verde. La doar câțiva pași de poiană, un tunel întunecos. În interiorul acestuia se găsesc toți autorii de romane gotice ai perioadei respective. Pentru Horace Walpole nu am nevoie de asocieri. Îi cunosc și opera, The castle of Otranto, ce dă startul literaturii gotice nu doar în Anglia, ci și pe plan internațional. Important de reținut este, în cazul unei opere majore de acest gen, data. Pentru Castelul din Otranto, 1764. Mă concentrez pe literele din titlu care ar putea, forțându-le puțin forma, să se transforme în cifrele respective. Cifra 1 nu este importantă, din moment ce am înțeles deja că nu studiez literatura mileniului trecut. Memorarea ei s-ar dovedi nefolositoare. Este foarte important să avem o idee generală despre informațiile cu care lucrăm, astfel încât să evităm codarea unora inutile. 7, 6 și 4 pot corespunde în mintea mea respectiv literelor din titlu f, o și n. Un F întors este exact un 7 de mână, literei ”o” nu îi trebuie decât adăugată o linie curbă deasupra pentru a o transforma într-un 6, iar n își ridică linia verticală din dreapta astfel încât extremitatea de jos să coincidă cu linia curbă formând un perfect 4 scris de mână. Cu metoda asta, în liceu, reușisem să rețin toate datele tablourilor prezentate în cărțile de Istorie a artelor. Era de ajuns să identific, în anumite linii ale picturii, ultimele 2 cifre finale ale datelor în care fusese concepută lucrarea. În ceea ce privește transformarea literelor în cifre, sunt sigur că de multe ori vi s-a întâmplat să dați peste mesajul scris cu litere și cifre care afirma că aveți o minte excepțională dacă reușeați să-l deslușiți. Nu știu cât de excepțională trebuie să fie o minte pentru a se obișnui cu modificări introduse gradual, ca cele din mesajul acesta. Să-l luăm doar drept un exemplu al asemănării care se poate face, cu puțină imaginație, între cifre și litere. Această asemănare poate fi, până la urmă, subiectivă, așa cum am arătat mai sus.

Încet-încet, pe măsură ce curentele literare se succedau, mintea mi s-a umplut de scriitori care se comportau sau arătau ciudat. Aveam nevoie de lucruri anormale pentru a-mi aminti cu ușurință detaliile semnificative. Dramaturgul Osborne abia ce ieșise din origine (ing. born) îmbrăcat într-un costum de actor. Doar că pe el nu avea carne. Era un schelet de oase. Christopher Fry avea un cap de cartof prăjit (ing. fried potatoes), Muriel Spark scânteia, Iris Murdoch mușca (it. mordere) iar Philip Larkin era, în mintea mea, Andy Larkin, un adolescent farsor din niște desene animate din copilărie. A se sublinia că asociația trebuie să fie cât mai spontană pentru ca procesul de memorare să se desfășoare rapid și fără efort. Nu este un avantaj codarea informațiilor în labirinturi complicate și greu de accesat. Mai degrabă vom miza pe simplitate, dinamism și bizarerie: mintea noastră își va aminti cel mai bine imaginile construite pe baza acestor caracteristici. La fel ca în viața reală, neobișnuitul ne rămâne în minte, în timp ce lucrurile obișnuite sunt mereu confundate.

Fiindcă avem de-a face cu o societate competitivă și rapidă, dar mai ales încărcată de informații, este din ce în ce mai greu să ținem pasul. Vin în ajutorul nostru tot felul de substanțe, sub formă de pastile pentru memorie și concentrare. Am fost mereu sceptic în privința lor, din principiu, așa cum sunt sceptic în privința cafelei sau energizantelor folosite ca stimulente. Pentru că dacă nu ar exista, ce am face? Pe de altă parte, dacă le consumăm prea des, devenim dependenți. Iar dependența, se știe, este o condiție periculoasă. Personal, consider că avem capacitatea de a ieși singuri din impasul slăbiciunilor noastre prin autodeterminare și ceva imaginație. Că putem transforma și cele mai neinteresante noțiuni în concepte agreabile și distractive. În general, că ne putem autosugestiona și trăi foarte bine, inclusiv folosind stresul în folosul nostru, fără a încerca să scăpăm de el. Presiunea unui termen ajută, dacă am fi relaxați probabil că nu am lucra la fel de bine. Iar imaginația, odată eliberată din contextul realității înconjurătoare, schimbă perspectiva, lucrează în folosul nostru, devine cel mai fidel aliat.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/