Cum am pierdut carneţelul de prăjituri al mamei (2)

Un traseu jalonat cu amintiri… Uneori mă întreb dacă mai există acum ceva în mine din copilul care îşi julea pantofii şutînd pietrele acelor străzi. În ciuda faptului că “a cincea” a fost ultimul meu an acolo, îmi amintesc numele colegilor şi ale profesorilor, îi văd în faţa ochilor, aşa cum erau ei atunci: Niculescu Ştefan, blond, slab, miştocar şi cel mai bun la fotbal, Boanţă Gabriel, grăsuţ, cu mandibulă proeminentă, ofta şi gîfîia mai mereu, şi-n special cînd povestea, Sebeşteanu Cristian – “grasu dă cu nasu’”, cu care am fost în tabără în vara aia, depistat cu păduchi la vizita medicală dar lăsat totuşi să vină în ideea că reuşeşte să scape de ei (ce ne-a mai umplut pe toţi cu păduchii lui în tabăra aia!!). Marius care plîngea la comandă şi, cu un teatru foarte reuşit, lua cel puţin un punct mai mult decît ar fi meritat la lucrări de control, Muscalescu Raluca, cu doi ani mai mare şi cea mai frumoasă din şcoală, de care eram în secret îndrăgostit. (I-am aflat numele odată, cînd n-a venit proful de română şi am fost amestecaţi în clasă cu ei.  L-am întrebat pe un tip de la ea din clasă: “cum o cheamă pe fata asta?” “Muscalescu Raluca. Da’ de ce întrebi?” “Aşa… că-i foarte frumoasă…” La care el, tare, să audă toată clasa (ambele clase): “i-auzi Raluca ce spune ăsta micu, că tu eşti cea mai frumoasă!” Ţin minte şi acum rîsetele lor precum şi detaliul mai formidabil: Raluca nu numai că mi-a mulţumit pentru compliment, dar mă saluta şi-mi zîmbea pe culoare după aceea!).
Apoi profesorii.
Domnişoara Calciu, care m-a surprins într-o pauză citind un fascicul “Aventurile submarinului DOX” şi mi l-a cerut “cu împrumut” pe o perioadă nedeterminată (e încă la ea).
Doamna Florescu, de matematică, exigentă, energică, sarcastico-distractivă şi motivul pentru care îmi plăcea materia. În vara aia, în tabără (la Zalău – incredibil ce oameni zgîrciţi locuiau acolo!), într-o dimineaţă cînd m-am trezit am găsit-o aşezată pe tăblia patului: mă păzea să nu fiu mînjit cu pastă de dinţi pe faţă! (Explicaţia: eram cel mai bun la mate în clasa aia).
Cea de biologie, prima şi ultima profesoară care m-a prins copiind şi primul meu 4 (dar luasem un zece pentru cel mai bun insectar).
Bojin, de engleză, un tip înalt, uscăţiv, la vreo 40 de ani, neadaptat, neînsurat, cu probleme de comportament, care nu-şi putea (nici măcar nu încerca) exersa autoritatea; golanii de a opta ştiau sau aflaseră cine e Bojin şi ne deranjau pe la jumatea orei: intrau în clasă, îi confiscau arătătorul, îl izbeau de tablă, se legănau printre bănci, declamînd aberaţii cum ar fi: how do you do?, the rain în Spain stays mainly în the plain”, dar de fiecare dată încheiau stîlcind un acelaşi cîntec a lui Harry Belafonte: “Come, mister tally man, uite-mi tu banana / day has come and we want to go home / Come, mister tally man, uite-mi tu banana…”. A fost de ajuns să treacă din întîmplare doamna Florescu o singură dată pe acolo, să-i surprindă şi să între peste ei, rupîndu-le efectiv perciunii şi luîndu-i la palme, ca să nu mai revină niciodată (lui Bojin nu i-a aruncat nici măcar o privire!).
În fine, proful de română care nu avea nici un talent pedagogic: declinări, declinări, declinări, toată clasa ascultată de vreo 35 de recitări una după alta de Toma Alimoş (şi toate celelalte poezii) pe de rost. Cei absenţi, ora următoare. Eu am fost singurul cu media 10 la română din clasă, luată pe motiv că – fiind şeful clasei – îi aduceam mereu catalogul de la cancelarie, aşa cum voia.
Dar să revin la traseu… Într-o toamnă, pe una dintre străduţele de lîngă şcoală m-am întretăiat cu o gaşcă de băieţi mai mari ca mine. Se întorceau de la un meci cu Dinamo. Mi-au confiscat din mers fesul roş-albastru de pe cap: “Ia zi mă, ţii cu Steaua, nu-i aşa? (a urmat înjurătura). Păi dacă nu.. păi dacă nu ţii, atunci de ce strigi bă aşa încet Uă Steaua!? Mai tare, hai ţipă tare dacă vrei să-ţi mai vezi fesul!” Au făcut cîteva pase cu el apoi l-au aruncat într-o baltă.
La restaurantul Budapesta am fost odată numai eu cu taică-meu cînd o chelneriţa zîmbitoare şi serviabilă a găsit cea mai idioată frază de a intra în vorbă cu noi:  “e fiul dumneavoastră? ce bine vă seamănă! – e leit dumneavoastră!” El a aprobat fără entuziasm, eu n-am spus nimic, dar a fost pentru amîndoi (cred) o situaţie destul de penibilă. (De fapt, nu mult după aceea a apărut acel zvon, cu doctorul care ar fi cerut creier pane la prînz şi tipul ar fi găsit apoi că forma, mărimea, circumvoluţiunile celui din farfurie erau teribil de asemănătoare cu ale celui uman. Chiar dacă zvonul a fost (mai mult ca sigur) fals, mulţi ani taică-meu vitreg – pe care banala prezenţă a unei musculiţe beţive într-un pahar de vin îl făcea să vomite – n-a mai călcat pe acolo; şi prin urmare nici eu).
De la un balcon de pe bulevardul Cantemir, cineva a aruncat o pungă plină cu apă care m-a ratat “la mustaţă” dar a luat în plin o pensionară chiar din spatele meu (care aproape a leşinat în urma impactului sau a sperieturii).
Ajuns în faţa blocului, eram atît de obosit după cei cinci-şase kilometri, încît n-aveam nici un chef să urc zece etaje cu aceleaşi picioare cu care mersesem, aşa că luam liftul. Cum greutatea minimă afişată cu care o lua din loc cabina era cincizeci de kilograme, trebuia să-l “păcălesc” printr-o metodă ştiută de toţi băieţii: ridicam picioarele de pe podea, prinzîndu-mă în palme şi în tălpi de pereţi.
Dacă îţi ieşea acrobaţia, atunci lumina se stingea brusc şi liftul crezîndu-se “gol” devenea uşor de manevrat. Mai rămînea să bîjbîi pe întuneric după butonul dorit. Se putea întîmpla ca vreun vecin să ţi-o ia puţintel înainte, chemînd liftul înainte de a apuca tu să apeşi pe buton, caz în care cabina urca ascultătoare spre el, cu uşile deschise şi lumina stinsă. În spatele uşii metalice, primul lucru pe care l-ar fi văzut acel vecin, în acelaşi timp cu aprinderea automata a luminii, erai tu: un maimuţoi speriat, cu mîinile şi picioarele răşchirate în laterale.
Odată ce lăsai parterul în urmă folosind această modalitate mai acrobatică, pierderea echilibrului era o greşeală de neiertat: la atingerea podelei, liftul se oprea între etaje. Atunci nu-ţi rămînea altceva de făcut decît să dibui după mecanismul de siguranţă (între perete şi cabina liftului) apoi să tragi în jos de pîrghie, pînă simţeai uşa că cedează. Acelaşi procedeu îl foloseai şi dacă se “tăia” curentul exact cînd te aflai în lift (mie mi s-a întîmplat o singură dată). Te strecurai, căţărîndu-te în sus sau tîrîndu-te pe podea spre ieşirea care ţi se părea cea mai la îndemînă, rugîndu-te să nu dai nas în nas cu vreun vecin care te-ar fi luat de urechi pe motiv că “te jucai cu liftul”. (Reparatorul venea in cel mai bun caz după o săptămînă).
Probabil că unii dintre voi şi-au pus deja întrebarea. De ce?
Dintr-o mulţime aproape infinită (dar totuşi mărginită) de subiecte, de ce a ales carneţelul de prăjituri al maică-sei? Poate fi un carneţel gen agendă de acum treizeci de ani atît de important încît nu l-a uitat nici în ziua de azi? Îi plac dulciurile, o fi gurmand? O serie de întrebări legitime, desigur, şi nu mai puţin întemeiate decît cea esenţială, pe care mi-am pus-o din cînd în cînd şi eu: va ajunge vreodată la pierderea “marelui” carnet?)
La întrebarea “de ce a scris despre carneţel?” aş avea mai multe răspunsuri dar cel mai scurt şi mai adevărat (sună nedrept de infatuat) este pentru că pot. Mai delicat spus, scrisul este o formă de magie în care, după cum ştim, măiestria nu constă în a face bila să dispară, ci în a convinge publicul că acest act al bilei-care-dispare merită urmărit cu toată atenţia. Pentru a-şi atinge scopul, magicianul se va învîrti de cîteva ori în jurul unei mese, va schiţa nişte paşi de dans, îi va prezenta publicului o frumoasă asistentă, va face să apară de nicăieri o baghetă magică şi tot de nicăieri s-ar putea să apară chiar şi obiectul care mai tîrziu va dispărea.
Într-adevăr, scrisul este nimic altceva decît simpla plăcere de a jongla cu cuvintele şi, în acelaşi timp, un interesant exerciţiu (uneori intim) de comunicare cu oameni pe care nu-i vei întîlni niciodată. Prin scris, poţi uneori destăinui acelor oameni necunoscuţi detalii personale pe care nu le-ai spune direct, într-o conversaţie, nici prietenilor tăi cei mai apropiaţi.
Şi acum, odată ce mi-am cîştigat dreptul să postez acest ultim episod înapoi la secţiunea “eseu” (şi nu la “proză” sau “nuvelă), să revin la carneţelul mamei care devenise al meu.
“Într-o zi pînă la momentul acela banală…”, sînt tentat să reîncep – dar copilăria este formată numai din zile speciale, iar zilele banale sînt invenţia perioadei adulte –, aşa că reformulez…  Într-una din zilele acelea speciale cînd lumea mi se părea plină de mistere care aşteaptau să fie dezlegate (Yeti, triunghiul Bermudelor, telekinezia – încercam din cînd în cînd pe-atunci să mişc un bănuţ pe cristalul mesei din sufragerie) şi cînd credeam că o să ajung unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai planetei (mama repeta la toată lumea că eram “un copil special”), mă întorceam spre casă. De unde altundeva puteam să mă întorc decît de la cercul de Ştiinţele Naturii?!
Ajuns pe acele străduţe cu acele curţi umbrite de viţă de vie, după unul din garduri a început să mă latre nebuneşte un cîine lup. Gardul avea spaţii de vreo două degete şi de plictiseală am trecut carneţelul peste zăbrelele lui: trrrrrrrr! Cîinele spumega şi mai tare de furie, iar între noi se afla acel obstacol de netrecut şi pentru că strada rămăsese tot pustie, m-am întors şi-am mai trecut o dată cu coperţile tari peste şipcile gardului. Trrrr! Cîinele, în delir!
Am repetat figura pentru a treia oară şi cu siguranţă aş fi repetat-o şi o a patra oară dacă nu m-aş fi trezit brusc cu mîna goală! S-a întîmplat uimitor de repede. Prin gard puteam vedea cîinele ţopăind ca un drac, scuturînd nebuneşte capul dintr-o parte în alta. Între dinţi, carneţelul – care puteam să jur că-l avusesem în mînă cu doar o fracţiune de secundă mai înainte! L-a distrus cu-o furie metodică iar eu l-am urmărit cu-o deznădejde neputincioasă. Ferfeniţă a fost făcut, între două fălci şocant de nervoase şi-un maxilar pe măsură. Carneţelul din capătul botului (ce rămînea din el) se vedea ca un fel de pată ovală, nedefinită, luînd forme rectilinii sau curbilinii, exact ca atunci cînd te joci noaptea cu un băţ al cărui capăt a fost înroşit în foc. În doar un minut, din carneţelul de prăjituri rămăseseră doar nişte fulgi de hîrtie plutind prin aer şi două coperţi deformate de scuipat.
Cîteva săptămîni mai tîrziu, mama a vrut să facă o cremă de zahăr ars dar nu a găsit reţeta. Am căutat prin toată bucătăria, prin sertare şi rafturi, sub chiuvetă şi după frigider – eu mai zelos ca toţi.  „Nimeni” nu a vrut să spună cum a dispărut carneţelul ei de prăjituri.
Cum unele reţete nu le ştia pe dinafară, în 1983 a fost ultima oară cînd am mîncat îngheţată de iaurt cu vanilie şi lămîie de casă.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.