Cum s-a născut Dumnezeu

Motto: Dacă optica materialistă este exactă, atunci, viaţa umană nu merită să fie trăită.
Bărbaţii şi femeile care cred în materialism, nu vor mai ajunge, cu timpul, să-şi justifice propria existenţă şi să aducă pe lume alte vieţi care vor trebui, în mod obligatoriu, să facă faţă, la rândul lor, absurdului existenţei, se vor regăsi într-o situaţie mai gravă decât moartea.
Experienţa vieţii omeneşti, în condiţiile în care o trăim, este tragică şi tulburătoare. Această latură tragică nu poate fi compensată, decât prin convingerea, sau cel puţin speranţa, că viaţa are un sens mai adânc decât cel pe care i-l acordă materialismul! (W.Mac.Dougall.)

Prima oară când mi-am amintit de acel tânăr, a fost în ziua în care am urlat de disperare, din disperarea existenţei, pe un ţărm al unei mări pe care eu o ştiam inexistentă. Şi asta, fiindcă atunci, în acele clipe, în care sufletul îmi era prizonier al unei dureri inumane, când nimic din mine însumi nu mai trăia cu adevărat, cuvintele acelui copil au inundat deodată timpanele mele, făcându-mă să simt mirosul pământului, mirosul cerului, determinându-mă să simt povara propriului meu miros viu:
“ Întoarce-te în singurătate omule, în singurătatea nebuniei tale, acolo de unde ai plecat înainte de a porni în căutarea fericirii!
Nu văd, n-am vazut niciodată, fiindcă orb am voit să mă nasc, dar eu ştiu, nu te-ntrista, omule, fericire nu există…Nu trăim să fim fericiţi, ci numai pentru a suferi de pe urma acestei invenţii absurde…
Şi acum, du-te omule, du-te de unde ai venit, de unde te vei întoarce aici pentru a-mi spune că am dreptate, pentru a-mi pune întrebări inutile, la care doar tu însuţi trebuie să gaseşti răspuns… Zâmbeşti, nu înţelegi nimic, dar vei înţelege….Puţini înţeleg înainte de a nu mai fi.
Mă vei gasii tot aici, oricât de multe zile vor trece….timpul nu există, la fel ca şi fericirea, timpul nu e decât o mare minciună. Vei avea şansa, poate unică, să înţelegi că nu suntem nimic, înainte ca nimicul să-ţi acopere trupul…”

Şi iată-mă aici, pe acelaşi ţărm, cu picioarele scaldate de apa unei mări inexistente, plouându-mă prin fiecare ungher al fiinţei….unde eşti, filozofule? Doar tu ai putea să m-asculţi fără să-ţi spun nimic….timpul nu există.
Ar fi trebuit să fii aici.
– Chiar sunt, prietene…atinge-mă, convinge-te de această proastă realitate. E singura în care mai crezi, nu-i aşa?
Nu ştiu de unde apăruse, plaja părea pustie…ca şi atunci când, în noaptea aceea lungă, alături de soţia mea, ascultam doar valurile, ce se izbeau ritmic de tălpile noastre goale, plesnind de fericire. O fericire pe care o credeam veşnică.
Se aşezase lângă noi un biet copil cu o chitară înfăşurat complet cu un cearceaf alb.
Ca mulţi alţii – mi-am spus atunci – cotrobăind în sacoşă în căutarea vreunei conserve sau a vreunei prăjituri.
– Nu te osteni!
Şi atunci, vocea aceea stranie, izbită de creierul meu saturat de obsesii, de cuvinte mari…fericire, dragoste, eternitate, înghesuit de idei existenţiale, cu principii şi sentimente întortocheate ca un labirint prin care alergam cu ochii închişi, a declanşat o alarma, nu ştiu, ceva ca un strigăt….
– Cine eşti? Ce vrei? s-a răsculat primitivul din mine, pe jumătate nervos, pe jumătate curios.
Ne-a privit îndelung; am simţit un ţurţure pe spate, zgribulindu-mă deodată.
– Lasă-l Rafael! E doar un copil! mi-a şoptit Clara.
– Atât,…un copil orb, Clara! ne-a răspuns, cu o altă voce parcă, având un ecou metalic.
Un copil orb, un copil orb, repetam, cu mintea învălmăşită deodată, de mituri, de legende, de spaimă.
– De unde ştii că o cheamă Clara? s-a răsculat bărbatul gelos din mine.
– Rafael, tu nu eşti ca ceilalţi, ar trebui să vezi, să vezi omule, pricepi? Prin tot acest întuneric trebuie să vezi, să arzi ca o flacără…
Să ard ca o flacără, credeam că e nebun.
Nu, Rafael, nu sunt nebun, de fapt habar n-am cine sunt…Nu am nici un trecut…În urma mea nu există nimic! Doar exist, doar atât…M-am aşezat lângă voi acum şi aici venind de niciunde. M-aţi chemat….Tu m-ai chemat, Rafael. Sunt cel pe care îl cauţi în tine; trebuia să te întâlneşti cu tine, faţă în faţă cu adevărul.
Adevărul e orb, Rafael, dar priveşte-l!
I-am privit ochii goi, albaştri şi totul începu să alunece… Mă simţeam uşor, pluteam undeva deasupra plajei, iar el mă ţintuia cu privirea-i oarbă, plutind alături de mine, într-un altfel de spaţiu, fără culoare, fără sunete….Părea un joc absurd, o poveste ireală, şi mintea îmi era tulbure ca un râu în care copiii au aruncat bolovani….
– Rafael, trezeşte-te! E timpul să plecăm! şi vocea Clarei alungă deodată totul.
Stăteam întins, gol, pe nisip şi marea continua să ne izbească trupurile: flux, reflux…
– Să mergem, iubitule, e timpul!
„Timp nu există, la fel ca şi fericirea, nu e decât o invenţie absurdă…”
– Eşti fericită, Clara?
– Desigur, Rafael, fericirea mea e atât de imensă, încât n-ar putea fi acoperită de apa acestei mări…Tu eşti fericit, dragul meu?
„Fericire nu există…Există doar o mare minciună…”
– …Da, Clara, sigur că sunt! Unde a plecat?
– Cine? Orbul?
Deci nu avusesem vedenii, fusese acolo.
– Da, unde e?
– Nu ştiu, a dispărut!
– Cum adică, a dispărut?
– Nu ştiu, ce importanţă are, iubitule, hai să plecăm….
– Dar ce-a spus, l-ai auzit?
– N-a scos nici un cuvânt, Rafael, ce e cu tine?
– Cum, n-a vorbit nimic?
– Nu, dragule, s-a aşezat acolo, lângă mare şi ne-a privit!
– Dar era orb! Cum ne-a privit? Chiar tu mi-ai spus că e doar un copil orb…
– Da, Rafael, era orb, dar orbii ştiu şi ei să privească, au felul lor bizar de a scruta întunericul şi e un fel care doare…
Se întristase, iar eu mă simţeam vinovat de această tristeţe a orbilor, pe care o simţeam tot mai grea, tot mai apăsătoare…Aş fi vrut să îi spun cuvintele acelui copil orb ce se aşezase acolo, lângă noi, venit de niciunde, plecat nicăieri.
Dar, mai mult decât mine, Clara n-ar fi înţeles nimic, cu atât mai mult cu cât ea nu auzise nici un cuvânt.
Vorbisem telepatic? Era posibil? Ştiam prea puţin despre acest mod de comunicare, iar puţinul ştiut era doar din discuţiile mele interminabile pe care le avusesem cu fostul meu coleg şi prieten din şcoală, Nicolo.
S-a sinucis…Din prea multă dragoste de viaţă, de prea multă suferinţă a sufletului….
„Voi muri de dor Rafael, de dorul dorului de dor, prietene….” îmi spunea uneori seara înainte de a adormi.
Fusese un student extraordinar. Nu avea ce să înveţe, era un autodidact.
Venise singur, ascuns într-un vapor, pe când avea doar zece ani. Fusese orfan, nu-şi cunoscuse părinţii niciodată. Tatăl pierise pe mare, mama când îl născuse. Trăise din mila pescarilor.
„Într-o noapte, un napolitan povestea despre America asta a voastră, Rafael….A doua zi m-am ascuns pe un vapor, sperând doar să nu mor până nu ajung aici ,” îmi povestise mai târziu, după ce ne împrieteniseram.
Era un singuratic, iar eu eram unicul lui prieten.
– De ce eu, Nicolo? l-am întrebat odată.
– Fiindcă numele tău îmi aminteşte de Italia, de capodoperele Renaşterii, şi apoi tu eşti altfel decât ceilalţi, Rafael, altfel…
„Altfel…”, aşa îmi spusese şi acel copil orb, sau poate aşa visasem eu…altfel decât ceilalţi…
De ce eşti trist, Nicolo? Şi atât de singur?
Fiindcă m-am născut, Rafael, fiindcă m-am născut, şi pentru asta am ucis…Fiindcă trebuie să fiu pedepsit că iubesc atât de mult viaţa…
Nu te înţeleg, Nicolo….
Nici tu, Rafael? Nici chiar tu? Atunci totul e pierdut prietene…Flacăra se va stinge, întunericul va înghiţi tot şi va fi linişte…
Colegii îi spuneau „nebunul”. Câteodată, chiar eu gândeam că nu e în toate minţile.
Mă trezise, într-o noapte, părea speriat, ochii îi luceau straniu şi avea un zâmbet amar:
– Rafael, du-mă lângă mare, pe plajă, te implor prietene…
Am gonit cu maşina aproape cinzeci de mile.
– Ce vrei să faci,aici, Nicolo?
– Să ascult oceanul, Rafael, să sărut acest nisip plin de viaţă, să plâng şi să râd de plânsul meu….şi să vorbesc cu Dumnezeu. El m-a chemat aici, trebuia să vin, nu-i aşa, prietene?
– Şi cum vorbeşti tu cu Dumnezeu, Nicolo?
– Prin gând, prin sânge….ne contopim, înţelegi?
– Nu!
– Păcat,Rafael, mare păcat!
S-a aşezat pe nisip, în genunchi, şi m-a rugat să plec.
– Dacă nu poţi înţelege, du-te Rafael, întoarce-te în civilizaţie. Nu-ţi fie teamă pentru mine, îl am pe Dumnezeu….
M-am îndepărtat cu maşina câteva sute de metri şi l-am aşteptat. Din păcate am adormit.
Dimineaţa, m-a trezit soarele plin ieşind din mare. Nicolo nu mai era. L-am căutat pe toată plaja, zadarnic, nimic….M-am întors la colegiu.
Dormea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic….Doar faţa îi exprima o durere fără sfârşit.
Nu l-am întrebat nimic, nici măcar cum s-a întors cinzeci de mile.
Mai târziu, tot el a fost acela care m-a întrebat mirat:
– Ce e cu tine, Rafael? Parcă nu ai dormit de o veşnicie…
Atunci l-aş fi pocnit, dar mirarea lui era aşa de sinceră, încât m-am abţinut…
Apoi, într-o altă noapte, mi-a povestit:
– Ştii, Rafael, eu sunt născut pentru suferinţă, nu sunt doar propriul meu filozof, sunt destinat să-mi disec propria viaţă… viaţa, nimic nu se compară cu ea, poate veşnicia lui Dumnezeu, dar …nu ştiu, Rafael, nemurire….?
Pentru ce să te lupţi, pentru ce să exişti? Eternitate? Blestem !
Sunt credincios, vorbesc cu Dumnezeu, aşa cum vorbesc cu tine, dar prefer raiul acesta pamântesc decât o veşnicie insipidă….
De aceea voi muri…
Şi tu ai putea să vorbeşti cu El, doar să îl cauţi în tine! „Nimic fără Dumnezeu!”, cine a spus asta?
Ne naştem cu moartea în noi, de la primul ţipăt…convieţuim cu ea, ne contopim cu ea…
Cred că e singura certitudine a omului… În rest, relativitatea…..Omul a descoperit, cândva, că poate să moară şi într-un timp această invenţie l-a făcut fericit.
Da, de ce te miri? Fiindcă atunci când suferinţa umană atinge o limită maximă, când speranţa se stinge sub palmele însângerate, îl rogi pe Dumnezeu să poţi muri…Şi eşti fericit în aşteptarea unei noi evoluţii a sufletului, în aşteptarea acelei linişti atemporale, aspaţiale…
„Să nu ucizi!” Dar să nu te sinucizi? Nu mai pot, Rafael…Trebuie să mor…
Şi Dumnezeu, Nicolo? Ce faci cu Dumnezeu?
Nimic, nimic…sunt născut pentru suferinţă, pot sa mor pentru acelaşi lucru….
Când am ajuns în America, mai întâi am sărutat Statuia Libertăţii, şi apoi acest mic crucifix moştenit de la mama…
„- Doamne, exişti şi aici?”
Şi atunci l-am auzit, Rafael, l-am putut auzi, înţelegi? Mi-a spus să am speranţă şi să cred în existenţa lui, aşa cum cred în existenţa acelei statui.
Statuia va dispărea, dar Dumnezeu nu!

/////////////

După câteva zile, l-am găsit pe plajă… Se împuşcase. În mâna stângă ţinea strâns o scrisoare, pentru mine: ”Rafael, sărută Statuia Libertăţii şi pastrează crucifixul mamei…apoi arde-mă şi ţine-mă la tine în cameră; uneori vom vorbi, îţi voi spune de ce am făcut-o…”
Şi acum cenuşa lui e la mine…îl simt aproape, că există, la fel cum îl simt pe acest copil orb, chemat de mine, venit de niciunde.
„De ce te gândeşti la toate acestea, Rafael?”
De ce ,tu,orbule, n-ai nici un răspuns?
E la fel ca atunci, în noaptea aceea, nu s-a schimbat nimic pe înfăţişarea lui, n-a mai crescut, nici nu a mai îmbătrânit.
– Ai un nume, orbule?
– Tu îl mai ai, Rafael?
– Eşti Dumnezeu, orbule?
– Nu, nu sunt…
– De ce te caut pe tine? Cu ce mă poţi ajuta?
– Eu sunt o certitudine, Rafael…De aceea mă cauţi, pentru că eu nu cred în fericire, nici în timp…exist fără explicaţii, aşa cum ceilalţi mor fără explicaţii!
– Tu nu vrei să mori?
– Am o veşnicie pentru asta, dar tu, Rafael?
– ….
– Ştiu, eşti între două existenţe, sau între două nonexistenţe, e acelaşi lucru şi aştepţi un sfat de la mine, un sfat care să te ajute să alegi între viaţă şi moarte. Numai că, pentru mine, viaţa sau moartea e acelaşi lucru. Doar noi, bieţi bipezi ne temem de moarte, pentru că ne e frică să trăim. Totul e un mare nimic.
Ne aşezasem pe plaja mustind de atâta apă, sub ploaia fără sfârşit. Ploaia care aduce moartea, ţipătul…Erau patru sute cincizeci de zile de când începuse. O ploaie rece, cu picuri mici, ascuţiţi, deasă ca o perdea imensă ce acoperise brusc soarele.
Nu ştiu dacă în existenţa mea, vreodată, simţisem ceva asemănător, nici măcar dacă acel sentiment aparţinea umanului. Îl priveam pe orb şi totul în jurul meu începea să alunece, să se risipească, începeam să mă autodistrug….
– Orbule, am înnebunit?
– Nu, Rafael, e doar un efect secundar al ploii!
– Aş vrea să adorm, să nu pleci!
– Dormi, Rafael, dormi…
– Eu sunt Rafael?

Adrian Paparuz

Născut la data de 10 aprilie 1968 Zărneşti,Braşov.
Aparitii lirice în ” Zărneşteanul”,articole de fond.
Premiul al II-lea Festivalul Naţional de Poezie „Andrei Mureşanu”-1990 Braşov.
Premiul al II-lea la Festivalul Naţional de literatură,secţiunea poezie „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”-2008 Suceava.
Premiul al III-lea la Festivalul National de literatura,sectiunea proza: „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”-2009 Suceava.
Premiul 1 la festivalul de poezie „Andrei Muresanu” editia a 9 a-,Brasov iunie 2012.
Premiul 2 la festivalul de poezie”Andrei Muresanu” editia a 10 a-, Brasov,iunie 2013.
Apariţii lirice in revista „Dealul Melcilor” Braşov-2007.
„Sub soarele speranţei” volum de poezie editat în 2007.
„Ingerul din urmă” -volum editat in martie 2009.
„balerina timpului”- volum de poezii editat dec 2011- editura „Eikon”,Cluj.
„Jurnal sentimental”-volum comun de poezii impreuna cu Nuta Istrate Gangan(Florida –USA) iunie 2013 editura „Pastel” Brasov.
„Dresorul de fluturi”- 2014, poezie,editura Arania, Brasov.
„Heart tango”- volum comun de poezii impreuna cu Nuta Istrate Gangan(Florida –USA)- editura Amazon-USA.
Premiul 3 la festivalul de poezie”Andrei Muresanu” editia a 12 a-, Brasov,iunie 2015.