Cum se fură o operă de artă

În perioada cînd am scris la Escroc S.R.L. a trebuit să mă documentez un pic pentru partea a doua a romanului, cea cu escrocheriile – o chestie la care nu aveam (prea multă) experienţă. Şarlatanii mei (personajele) trebuiau să facă nişte înşelătorii originale. Iar eu, la rîndul meu, trebuia să citesc ce se realizase pînă atunci în domeniul ăsta. Poate cea mai frumoasă escrocherie de care am auzit s-a petrecut la bordul Titanicului şi cel care a realizat-o a fost un englez ingenios pe nume Piers Mason. “Schema logică” pe care o foloseşte pentru a cîştiga un pariu cu miză exorbitantă e povestită deja AICI. Complice îi va fi chiar iubita lui, care va juca şah simultan cu doi dintre cei mai redutabili şahişti ai momentului. Partea frumoasă stă în detaliul următor: prietena lui Mason nu ştia nici măcar să mute piesele! Şi totuşi împreună vor cîştigă pariul.

Tot la partea de documentare a intrat o altă carte, despre cum să înşeli cazinouri, “The Savannah move” se numea, apoi o alta despre sistemul bancar de la origini pînă în prezent “The ascent of money” (excelentă), o alta despre un furt celebru (şi destul de recent) din seiful unei bănci britanice. Au fost în total vreo şase cărţi sau mai multe, toate non-ficţiune. Dintre ele, una care trebuie neapărat menţionată, pentru că mi-a plăcut la nebunie, se numeşte “Crimele Parisului: O poveste adevărată despre crimă, furt şi anchete.”
Astfel am aflat despre furtul Giocondei din Louvre. Este unul dintre cele mai interesante furturi care au avut loc veodată.

Pe 23 august 1911, ziua imediat următoare după ce Mona Lisa a fost furată din Louvre, vînzătorii de ziare parizieni urlau din toţi bojocii:
“Arsene Lupin trăieşte? Mona Lisa a fost furată!”
Arsene Lupin era un personaj la fel de cunoscut în Franţa la vremea aceea precum era Sherlock Holmes în Anglia, dar de curînd în topul popularităţii îi luase locul un alt pesonaj fictiv, Fantomas – un răufăcător aristocrat cu puteri supranaturale care apărea în mai multe locuri simultan, un fel de terorist care omora oameni şi arunca în aer trenuri doar pentru a se delecta. Evident, pe Fantomas nu l-ar fi atras Mona Lisa, pentru că el era mai degrabă genul de răufăcător care ar fi aruncat tot muzeul Louvre în aer, cu toate exponatele cu tot.
În perioada respectivă, muzeul intrase în renovare, astfel că în primul rînd sînt interogaţi lucrătorii pe contract care munceau la reabilitarea clădirii. Principalul suspect, îmbrăcat ca un lucrător temporar ieşise în ziua respectivă pe o uşă laterală. Un lăcătuş, de asemenea angajat al muzeului, îl găsise trăgînd de acea uşă şi, fără să supecteze nimic, i-o deschisese chiar el frumos cu cheia. De partea cealaltă ar fi trebuit să se afle un paznic. Dar printr-un noroc (sau ghinion) chiar la acel moment agentul de pază îşi părăsise postul.
Ziarele circulau tot felul de zvonuri şi se bănuia că în spatele furtului s-ar putea afla un colecţionar de artă. De exemplu, J.P. Morgan, investitorul şi colecţionarul de opere de artă este privit cu suspiciune şi cu animozitate de parizieni atunci cînd acesta va vizita ulterior oraşul. La plecare, un grup de oameni îi barează calea, dar Morgan îi va împrăştia cu lovituri de baston…
Circula de asemenea zvonul că pictura ar fi fost furată de vreunul care se îndrăgostise nebuneşte de fata din tablou, de surîsul ei enigmatic. Dacă lucrurile stăteau aşa, dacă se afla agăţată în dormitorul unui bărbat obsedat de acea pictură, atunci Gioconda nu va mai vedea lumina zilei. Neavînd pentru ce sa fie scoasă “la lumină” spre a fi vîndută, nimeni nu avea să o mai vadă vreodată.
Vi se pare aşa absurdă ideea că cineva să poate îndrăgosti de un desen?
Chiar creatorul Mona Lisei, Leonardo da Vinci scrisese aşa: “Atît de mare este atracţia pe care o pictură o poate avea asupra minţii unui bărbat încît acesta poate fi vrăjit de o formă pe hîrtie – ceva ce nu are nimic de-a face cu o femeie vie”. Şi Leonardo mărturiseşte că, după un timp, unul din clienţii săi îi ceruse să modifice un tablou în sensul înlăturării elementelor de cult, divinitate. De ce? Pentru ca acesta să poată săruta în voie femeia din tablou fără să simtă că ar face o blasfemie.
Trecuse ceva timp de la furt şi ancheta nu avansa deloc. Oamenii continuau să viziteze salonul în care fusese expusă Mona Lisa, petrecînd chiar mai mult timp decît ar fi făcut-o dacă tabloul era acolo, zgîindu-se la locul prăfuit rămas gol. Depuneau flori în faţa locului. Se comportau ca şi cum salonul devenise un loc de reculegere în care pînă nu demult trăise cineva drag – un actor celebru.
Se spune că surîsul Giocondei este unic. Dar unicitatea stă şi în tehnica nouă utilizată de da Vinci, faptul că a folosit un stil nou de a picta în ulei (care nu era deloc popular pe atunci), “sfumato”: fără linii, fără contururi, aşa fin ca fumul, va spune artistul. O cercetare minuţioasă spectrometrică a dezvăluit că pictura a fost realizată în treizeci de straturi care – oricît ar fi de incredibil -, au adăugat numai cîte patruzeci de micrometri de vopsea. În ce priveşte surîsul Mona Lisei, Leonardo descrie în notele lui un vis care îi revenea mereu: senzaţia ca şi cum coada unei păsări îl mîngîia repetat, delicat, cu penele peste faţă. Freud sugerează mai tîrziu că acest vis poate fi declanşat de o amintire foarte plăcută, foarte îndepărtată din perioada copilăriei şi face legătura dintre mîngîierea cozii de porumbel cu faţa zîmbitoare a mamei aplecîndu-se peste Leonardo bebeluş şi atingîndu-l fără să vrea cu părul. (Partea cu părul am completat-o eu, că Freud nu a spus chiar aşa ☺ ) Freud observă acelaşi zîmbet în mai multe tablouri semnate de da Vinci şi trage concluzia că e zîmbetul mamei pictorului.
Dar, imaginați-vă, tot tabloul acesta minunat, pe care parizienii la vremea aceea erau înnebuniţi să-l regăsească chiar şi fără a şti că fusese pictat prin tehnică sfumato era de negăsit după doi ani!
Singura probă a dosarului “Gioconda” era un mîner de uşă laterală pe care se aflau nişte amprente.
Recompensa de 50000 de franci oferită de Paris- Journal pentru o informaţie care să ducă la recuperarea picturii condusese la tot felul de piste false. Dar una din piste este de mare interes. Un artist care furase de-a lungul timpului mai multe exponate din Louvre trimite o scrisoare ziarului în care se oferă să returneze o statuetă feniciană în schimbul unei sume de bani. Cere, bineînţeles să i se păstreze anonimatul. Ziarul recuperează statueta şi o expune chiar la sediu iar în paginile ziarului apare un interviu luat hoţului. Acesta destăinuie cu umor cît de uşor a sustras un exponat în 1907 şi cum a revenit de cîteva ori pentru a fura din nou. Într-un final îşi exprimă regretul că în urma furtului Mona Lisei paza muzeului s-a triplat şi se vede astfel nevoit să abandoneze această “activitate fermecătoare a furtului de obiecte de artă”.
Apariţia interviului, pune opinia publică pe jar. De-a dreptul indignaţi, oamenii cer să fie divulgat numelui hoţului şi să se înceapă imediat anchetarea lui. Nu mică va fi mirarea cînd mergînd mai departe în căutarea complicilor principali ai hoţului (un anume Pieret, rămas neprins) poliţia dă de doi principali cumpărători ai acelor exponate.
Unul dintre ei este Guillaume Apollinaire, întemeietorul cubismului, poet şi prozator. Este arestat. În timpul anchetei, Apollinaire divulgă numele unui bun amic de-al său care cumpărase de asemenea exponatele ştiind că-s de furat. În spatele uşii de pe boulevardul de Clichy numărul 11, adresă furnizată de Apollinaire, răspunde nimeni altul decît Pablo Picasso.

Cu cîteva nopţi înainte, îngroziţi de cele citite în ziar, cei doi umpluseră o valiză cu obiecte furate din Louvre şi voiseră să o arunce în Sena, dar pînă la urmă fuseseră prea speriaţi să ducă planul pînă la capăt. Ştiau că dacă ar fi fost prinşi, pedeapsa pentru distrugerea obiectelor de artă ar fi fost şi mai mare.
Obiectele au fost confiscate iar Apollinaire şi Pisasso au scăpat foarte ieftin. În plus, Apollinaire a căpătat o faimă pe care nu i-o adusese nimic din ce scrisese pînă atunci! În timpul anchetei, Apollinaire dezvăluie că îl folosise deja pe acest hoţ, Pieret, într-una din scrierile sale şi publicul este curios acum să citescă povestea.
Ca să vezi: publicitatea negativă funcţiona la fel de bine atunci ca şi acum.
Dar, în continuare, nici o pistă nu duce către Mona Lisa. Mulţi începeau să se gîndească la imposibil: Gioconda nu avea să se reîntoarcă în muzeu niciodată şi asta cu atît mai mult cu cît, într-o bună zi, vizitatorii sosiţi ca de obicei pentru a privi locul gol din spatele Giocondei lipsă, au fost uimiţi să vadă acel spaţiu ocupat de o pictură de Rafael!
Şi totuşi existau mărturii că Mona Lisa există.
Henry Duveen, unul din dealerii de artă cei mai cunoscuţi din Londra la vremea aceea este abordat de cineva… “o chestiune urgentă”. Acel cineva oferă Mona Lisa spre a fi cumpărată. Luîndu-se după înfăţişarea şi prezenţa ofertantului, Duveen este convins că propunerea nu este o farsă dar joacă teatru: izbucneşte în rîs spunînd că ar fi absurd să dea crezare celor spuse, apoi părăseşte brusc biroul. Pur şi simplu îi fusese teamă nu numai să facă tranzacţia dar chiar să afle cît de puţin despre “preumblările” Mona Lisei.
În sfîrşit, la scurt timp, un alt proprietar de galerie de artă din Milano, Alfredo Geri, primeşte o scrisoare de intenţie semnată “Leonard”. Leonard pretinde că are în posesia lui o pictură celebră, căutată de toată lumea. În cele din urmă cei doi se întîlnesc, convin asupra tranzacţiei secrete şi a sumei de bani iar Leonard (pe care de fapt îl chema Perugia) este destul de credul să îl conducă pe Geri în camera sa de hotel pentru a i-o arăta pe Mona Lisa. Bineînţeles, imediat ce părăseşte hotelul, Geri contactează poliţia. Mona Lisa este în sfîrşit recuperată iar hoţul arestat si totodată adulat: sute de oameni se strîng în faţa închisorii, primeşte bani, cadouri, e intervievat. Mulţi îl consideră un mare patriot care doar a încercat să returneze proprietarilor de drept o capodoperă a unui pictor italian. Sînt numeroşi cei care susţin că Mona Lisa ar trebui păstrată în schimbul picturilor luate ca pradă de război de Napolean Bonaparte dar singurul lucru pe care Franţa îl cedează italienilor în schimbul picturii este însuşi Perugia.

Geri primeşte Legiunea de Onoare şi 25 000 de franci dar după un timp îşi dă seama că ar vrea mai mult aşa că va da în judecată guvernul francez şi pretinde că tradiţia galică răsplăteşte cu 10% din valoarea obiectului returnat. Geri nu primeşte nimic mai mult, în schimb, în închisoare, Perugia cade în depresie la aflarea ştirii. În cele din urmă este judecat, dar îşi joacă foarte bine cartea patriotismului, şi plusează foarte inspirat, spunînd că alţi muncitori francezi din Lovre se purtau urît cu emigranţii italieni, numindu-i macaronari, jucîndu-le tot felul de feste de prost gust. Primeşte şapte luni închisoare – exact cît timp trecuse pînă la începerea procesului. Este eliberat!
Doi ani şi patru luni de la data dispariţiei, Gioconda îşi reia locul din Louvre dar povestea furtului nu se termină aşa…
Douăzeci de ani mai tîrziu, reporterul american Karl Decker, faimos la vremea aceea, dezvăluie povestea completă a furtului. Decker aflase toate detaliile încă din 1914 iar asta chiar din gura celui care fusese creierul acţiunii – dar promisese solemn că va păstra secretul. Eduardo, numit şi marchizul de Valfierno este un sud american pe care Decker îl ştie de mai multă vreme şi pe care îl simpatizează ca pe “unul din puţinele persoane lîngă care nu m-am plictisit”. Spilcuit, prezentabil, cu barbişon şi limbaj cizelat, Valfierno începuse să facă escrocherii cu obiecte de artă din tinereţe. Asociatul său este un pictor francez, Yves Chaudron, un artist desăvîrşit care poate reproduce orice pictură. În Paris cei doi vînduseră picturi false: Millets, Titians şi aşa mai departe, pînă cînd li se păruseră că ar fi fost frumos să facă o escrocherie cu adevărat deosebită la sfîrşit de carieră.
Mona Lisa era cadidatul ideal.
În 1910 cei doi reuşiseră deja să convingă un american că au “originala Mona Lisa”, pe care au reuşit să o sustragă din Louvre. Dar pictura nu fusese încă furată în 1910! Şi cu toate astea găsiseră o frumoasă poveste acompaniatoare pe care colecţionarul de artă o înghiţise cu cîrlig cu tot: Conducerea muzeului înlocuise adevărata Mona Lisa cu una falsă deoarece erau alarmaţi de cum ar fi putut reacţiona opinia publică la auzul ştirii furtului. Odată aflat în posesesia a ceea ce credea el că e Mona Lisa, colecţionarul se lăudase totuşi în faţa unor prieteni şi din gură în gură, ştirea ajunsese pe prima pagină a unui ziar parizian! Urmase o autentificare şi experţii confirmaseră că Mona Lisa din Louvre era adevărata Mona Lisa. Întîmplarea fusese însă un semnal de alarmă pentru Valfierno şi… acesta decide să fure Mona Lisa.
Pentru furt, complicele va fi lucrătorul italian cu care deja ne-am întîlnit, Perugia. Îmi imaginez cît de uşor i-a fost milionarului Valfierno să-l racoleze pe acest emigrant italian amărît.
Dar, bineînţeles, Valfierno este mult prea inteligent să aibă de-a face cu adevărata Gioconda. Cu cîteva luni înainte de furt, acolitul său, Yves Chaudron realizează şase copii ale Mona Lisei şi tot înainte de furt, le vor scoate lejer din Franţa – cum nimic nu se întîmplase, poliţia nu era în alertă. Copiile ajung cu bine în America unde vor fi vîndute după ce ştirea furtului Mona Lisei ajunge în ziare. În acel moment, orice colecţionar interesat de achiziţionarea de artă furată, va crede că o reproducere perfectă a Mona Lisei este chiar Mona Lisa!
Escrocheria lui Valfierno este perfectă pentru că, odată aflaţi în posesia tablourilor, nici un colecţionar din cei şase nu va putea expune sau reclama după aceea că i-a fost vîndut un fals.
Cum să reclami ceva ce ai cumpărat ştiind foarte bine că e de furat?!
După spusele lui Valfierno, Perugia fusese plătit regeşte dar îşi tocase banii în cazinourile de pe Riviera Franceză aşa că acesta va sustrage a doua oară tabloul Mona Lisei din locul în care Valfierno îl depozitase pentru o perioadă nedeterminată.
De ce a aşteptat Karl Decker pînă în 1932 pentru a face publică povestea?
Îşi respectase promisiunea dată lui Valfierno iar acesta murise.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.