Cum se încheie un roman

S-a consumat multă „cerneală” pe subiectul începuturilor de roman, găsim peste tot pe net titluri explozive care încep cu “cele mai bune…”, ba chiar în literatura română şi-a găsit de curînd locul şi un roman “al începuturilor de roman” (premiat anul acesta la concursul Augustin Frăţilă).
În principal, începutul unei cărţi are rolul de a capta atenţia cititorului. Răsfoind noile apariţii de pe raftul unei librării este foarte probabil că vei deschide cartea undeva la mijloc sau pe la primele pagini (titlul, coperta şi prezentarea de pe coperta patru sînt de asemenea importante) la fel cum foarte bine ştii că este aproape imposibil să o faci deschizînd la ultima pagină. Motivul e cît se poate de logic: în cazul în care te hotărăşti să cumperi cartea, nu doreşti să îţi strici surpriza finalului.
Din punctul de vedere al cititorului, un roman poate începe mai puţin bine – bizar sau întortocheat –, dar e obligatoriu să se încheie extraordinar. Finalul trebuie să fie surprinzător, elegant, să dezvăluie ceva nou, să te facă să pui cartea deoparte cu regretul că “aventura” s-a încheiat.
Un scriitor profesionist nu grăbeşte sfîrşitul. Din contră, un scriitor care se respectă va lăsa cartea neterminată, luni sau ani de zile, pînă va găsi acel final perfect. În caz contrar, în cazul în care ultima impresie a cititorului va fi cea de insatisfacţie, acesta va “ocoli” pe viitor acel autor, ba poate chiar îi va pune în gardă şi pe prietenii lui iubitori de proză bună (sau cu gusturi apropiate), să stea deoparte de respectiva carte, de respectivul autor.
Pentru mine, finalul unei cărţi este incomparabil mai important decît începutul, iar arta de a scrie un roman bun are ca ingredient principal arta de a găsi un final deosebit.
Dacă aţi citit vreodată vreun interviu cu scriitorul John Irving, aţi putut lua notă de obsesia pe care o are în ce priveşte sfîrşitul romanelor sale. Bineînţeles, nu este el singurul care are fixaţia asta, dar este singurul care o spune în aproape toate interviurile şi conferinţele la care ia parte. Tipul pretinde că nu se poate apuca de un roman pînă nu vizualizează în cap fraza de final, cuvînt cu cuvînt, virgulă cu virgulă. Mai mult, porneşte povestea de la sfîrşit la început, o tehnică în aparenţă destul de dificilă, pentru că romanul “Last night in twisted river / Ultima noapte în rîul întortocheat” a fost finalizat în douăzeci de ani.
Explicaţia pe care o oferă e legată de o deficienţă de lecturare şi concentrare numită dislexie. Unii copii dislexici citesc cuvintele şi propoziţiile invers, de la sfîrşit la început.
John Irving afirmă deasemenea că în ceea ce îl priveşte, modelul lui de intrigă de roman rămîne cel clasic, al literaturii secolului nouăsprezece: Dickens, Thomas Hardy, Herman Melville. “Cînd îi aud spunînd despre intrigă că este ceva învechit sau care nu merită atîta importanţă în zilele noastre, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva scriitorul care afirmă acest lucru nu o face tocmai pentru că el sau ea nu poate elabora acea intrigă.”
Cu toate că eu nu am scris decît două romane, pot spune că finalul m-a preocupat în mod special la ambele, încă de la început. Cînd de-abia începusem să scriu la Escroc SRL (fără să ştiu că va ieşi de cinci sute de pagini), fiu-meu m-a întrebat odată, prin iarna lui 2010, într-un vagon RER (în drum spre Paris) dacă ştiu cum voi termina cartea. Desigur, i-am spus. Apoi, la insistenţele lui, i-am povestit scena de final – care nu dezvăluie mare lucru dacă nu ai citit toată cartea. Mi-a cerut replicile de final şi i le-am spus:

– S-a găsit numai o felicitare, pe care erau scrise câteva cuvinte, cu creionul. Dar au luat-o cu ei.
– O felicitare pe care scria „Nu se poate sfârşi aşa…“?
– Da. Mai exact, „Nu se putea sfârşi aşa…“
– Eu i-am scris-o, ultima oară când l-am vizitat! „Nu se poate sfârşi aşa…!“ Ştiu sigur! Şi-un buchet de trandafiri…
– Îmi permit să vă contrazic. Am fost atât de tracasată de dispariţia asta, încât am citit-o de patru ori.
Pe felicitare scria “Nu se putea sfârşi aşa…!”

Trei ani mai tîrziu, cînd romanul a fost publicat şi am intrat în posesia unui exemplar, primul lucru pe care l-a făcut fiu-meu a fost să deschidă cartea la ultima pagină. Încă îşi amintea conversaţia noastră din tren şi voia să mă verifice. Sînt sigur că am crescut în ochii lui cînd a găsit acolo acele rînduri, aidoma cum le rostisem atunci în Franţa.
La al doilea roman a fost mai complicat. După ce am dat cartea spre a fi citită “de probă” de către aproximativ zece cititori, am schimbat exact ultimul paragraf! ☺
Şi acum, după această scurtă introducere personalizată prin lumea sfîrşiturilor de roman, să dau cîteva exemple care m-au atins la “corazón”.

Autobiografia lui Elia Kazan (marele regizor dar şi autorul unor excelente romane, cum ar fi “The understudy / Dublura”) se încheie cu două capitole deprimante: autorul îmbătrîneşte, soţia îi moare bolnavă de cancer, prietenii se duc pe rînd, totul e negru. Apoi, chiar la final, în ultimele paragrafe, autorul septuagenar ne dezvăluie că s-a combinat cu secretara lui cu vreo treizeci de ani mai tînără. Printr-o răsturnare de atmosferă cu 180 de grade, în numai o pagină, cartea se încheie aşa:
Tot ce-mi spun acum este: Doamne, dă-mi cît mai multe zile!

Ernesto Sabato sfîrşeste „Tunelul” aşa:
N-a existat decât o fiinţă care înţelegea pictura mea. Picturile pe care le voi face de acum încolo vor confirma acest punct de vedere. Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate.

Umberto Eco sfîrşeste povestea lui „Baudolino” aşa:
“ – …Şi, mai mult, cui i-ar place să vîre în capul cititorilor săi noţiunea că Pocalul Sfînt chiar există acolo, undeva sus, printre gheaţă şi omăt, laolaltă cu împărăţia predicatorului Ioan, în ţinuturile îndepărtate? Cine ştie cîţi nebuni s-ar porni să bîntuie la nesfîrşit, pentru secole şi secole?
– A fost o poveste extraordinară. Păcat că nimeni nu o s-o găsească.
– Cu siguranţă nu crezi că eşti singurul scriitor din lume. Mai devreme sau mai tîrziu, un micinos mai mare decît Baudolino o va spune!”

Ryu Mukarami sfîrşeste „Albastru nemarginit” aşa:
Să nu crezi, te rog, că dacă am scris romanul ăsta m-am schimbat. Sunt acelaşi de atunci.

 Mark Twain sfîrşeste „Aventurile lui Huckleberry Finn” aşa:
Dar socotesc că trebe’ s-o şterg spre Teritorii înaintea tuturor, pentru că mătuşa Sally o să mă adopte şi-o să mă tivilizeze şi nu suport! Am trecut deja prin asta!

Albert Camus sfîrşeste „Ciuma” aşa:
Rieux îşi amintea că bucuria este mereu ameninţată. Căci el ştia un lucru pe care această mulţime cuprinsă de bucurie îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre ne­norocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobo­lanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită.

 Chandler sfîrşeste „Nu-i ușor să spui adio” (The Long Goodbye) aşa:
N-am văzut pe niciunul dintre ei din nou – cu excepția polițiștilor. Nu s-a inventat nici un mod să-ți iei la revedere de la ei.

 George Orwell sfîrşeste „Ferma Animalelor” aşa:
Creaturile de afară arătau ca de la porc la om, și de la om la porc, si din nou de la porc la om; dar deja era imposibil de spus ce anume era fiecare.

Gabriel Garcia Marquez sfîrşeste „Dragoste in vremea holerei” aşa:
Florentino Ariza (…) spuse:
— Să mergem drept înainte, drept înainte şi să ne întoarcem iar în portul La Dorada.
(…) căpitanul nici nu o luă în seamă, pentru că era năucit de înspăimântătoarea putere de inspiraţie a lui Florentino Ariza.
— Chiar vorbiţi serios? îl întrebă.
— De când mă ştiu, răspunse Florentino Ariza, n‑am spus decât lucruri serioase.
Abia atunci se uită căpitanul la Fermina Daza şi văzu sclipind între genele ei primele boabe de chiciură. Apoi îl privi pe Florentino Ariza, calmul lui imperturbabil, iubirea lui de neînfrânt, şi‑l înfioră bănuiala târzie că nu moartea, cât viaţa e fără de margini.
— Şi până când dracu’ credeţi că o să ne putem fâţâi de colo‑colo? îl întrebă.
Florentino Ariza avea răspunsul pregătit de cincizeci şi trei de ani, şapte luni şi unsprezece zile cu nopţile lor.
— Toată viaţa, spuse.

Vă invit acum pe voi să daţi unul sau două exemple care v-au impresionat. Asta, bineînţeles, dacă pe lîngă scris mai şi citiţi cîte ceva!

P.S. Finalurile la Baudolino, Huckleberry Finn, Nu-i ușor să spui adio, şi Ferma Animalelor sînt traduse de mine.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.