Cosmin Leucuța (născut în 1986, la Arad) a debutat în anul 2013 cu romanul Laptele negru al mamei, în urma câștigării concursului de debut al editurii Adenium. Au urmat: volumul de proză scurtă, Numele altora (Casa de pariuri literare, 2017), romanul Hoodoo (Polirom, 2018), pentru care obține premiul „Tânărul Prozator al Anului”, volumul de proză scurtă, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (Casa de Pariuri Literare, 2020) pentru care primește a doua oară premiul „Tânărul Prozator al Anului” și romanul Cerul ca oțelul (Humanitas, 2022). Este prezent cu proză scurtă în antologiile Treisprezece și Dragostea când te doare, ambele apărute în cadrul colecției Biblioteca de proză contemporană, la editura Litera.
În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent roman al său, Cerul ca oțelul, apărut în anul 2022 la editura Humanitas, în colecția 821.135.1 Scriitori români contemporani.
Aș începe prin a spune că avem de a face cu un roman foarte puternic, atât din punct de vedere al subiectului tratat, cât și prin prisma atmosferei pe care autorul reușește să o imprime scriiturii sale. Ca gen romanesc, Cerul ca oțelul este o veritabilă distopie care pornește de la un relativ sfârșit al lumii, în sensul că în urma unui incident misterios, o foarte mare parte din populația lumii dispare efectiv de pe fața pământului, nemaifiind găsite nici măcar trupurile moarte. Putem vorbi așadar despre un scenariu post-apocaliptic, și nu atât pentru că am avea de a face cu un sfârșit total al lumii, ci mai curând pentru că starea de fapt a lucrurilor propune cumva o revoluție a umanității, o regândire din temelii a ideii de om.
În centrul acțiune este o femeie însărcinată, fără nume, care după ce își pierde și soțul și fiica, pornește într-o cursă aproape absurdă pentru supraviețuire, refuzând efectiv să își aștepte sfârșitul, presupus inevitabil. Înarmată doar cu o lamă (și ulterior cu un pistol gol), mult curaj și aș zice chiar și cu o mare doză de nebunie, aceasta trece printr-o serie de întâmplări care o transformă dintr-o femeie disperată și fragilă, într-o adevărată luptătoare și în final într-o (probabil ultimă) supraviețuitoare, dar, mai mult decât atât, care îi oferă prilejul de a-și analiza și de a-și updata perpetuu propria umanitate, capacitatea de a empatiza și de a înțelege modul de a gândi și a acționa al tuturor oamenilor (printre ultimii supraviețuitori), cu care intră într-o formă sau alta de contact, pe tot parcursul peregrinărilor sale spre… sine. Pentru că din finalul romanului nu aflăm dacă aceasta a găsit sau nu o izbăvire reală din coșmarul generat de acel straniu incident apocaliptic, în schimb, o aflăm, după nașterea copilului, într-o stare de împăcare cu sine însăși și bineînțeles cu lumea și cu destinul.
Nu voi înșirui aici aventurile prin care trece eroina romanului, nu atât pentru că ar însemna să dau spoilere și să răpesc cititorilor din plăcerea lecturii, cât mai ales pentru faptul că, după părerea mea, acțiunile ce se succed în acest roman nu sunt decât o sumă de pretexte pentru a ilustra ideea de bază, anume aceea că, pus în situația de a se lupta pentru supraviețuire, omul are mai degrabă tendința de a se transforma în animal decât de a evolua spre o dimensiune a sa mai spirituală, care l-ar ajuta, poate, să vadă altfel situația în care este pus. Desigur, descoperim și episoade în care empatia învinge, dar puse într-o balanță, mai frecvente sunt cazurile în care omul se animalizează. Din fericire, finalul romanului, nașterea copilului eroinei într-un decor ce nu lasă a se înțelege că ar mai exista și alți oameni pe lume, ne duce cu gândul la ideea de regenerare din temelii a lumii, de nou început pur și luminos.
Am remarcat, de altfel, că pe tot parcursul romanului, nu apare niciun nume, ci personajele sunt „numite” în funcție de gen, statut sau de o trăsătură fizică: „fata”, „femeia căruntă”, „tânăra”, „bărbatul”, „diavolul cu barbă” etc, și de asemenea, nici măcar nou-născutul eroinei nu „primește” un sex la naștere, fiind numit doar „copilul”. Dar mi-am dat seamă că inclusiv aceste așa-zise lacune identitare nu fac altceva decât să mute atenția pe ideea de om / umanitate. Din acest punct de vedere putem spune inclusiv că noul roman al lui Cosmin Leucuța este o parabolă a ideii de moarte și înviere a umanității.
În ceea ce privește atmosfera creată, aș spune doar că romanul Cerul ca oțelul este unul cât se poate de cinematic, și chiar aș recomanda ecranizarea lui. Ar ieși un veritabil thriller psihologic, în care s-ar succede secvențe extrem de alerte, tipice filmelor de mister și acțiune, cu lungi cadre tarkovskiene, care ar imortaliza dezolantele peisaje apocaliptice, atât pe cele din natură, cât și pe cele urbane, lipsite de aproape orice formă de viață. În final aș spune, în pofida refuzului meu constant de a face clasamente de lectură, că noul roman al lui Cosmin Leucuța este unul dintre cele mai puternice romane din literatura română (și nu numai), pe care le-am citit de o bună bucată de timp încoace. Aș îndrăzni chiar să spun că am constatat inclusiv un mare salt calitativ de la volumul său de proză scurtă, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii și romanul Cerul ca oțelul, semn că autorul este pe o pantă scriitoricească ascendentă, pe care îi urez să o continue cu un nou roman cel puțin la fel de puternic.
Romeo Aurelian Ilie s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Ovidius din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din anul 2008 publică poezii, cronici de carte și eseuri literare în diverse reviste culturale. În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (Editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017. Al doilea volum de poeme, Lacrima tatălui, i-a apărut la editura C.D.P.L., în 2022.
Lasă un răspuns