Dacă tu nu erai bolnav

Mi se pare stupid să aud povești despre familii care se ceartă din cauza politicii. Totuși, când mi-am auzit soția vorbind, m-am lăsat cuprins de panică și am răspuns pe măsură:
— Lori, toate scenariile de care te-ai temut din 2020 încoace o să se întâmple datorită idioților ăstora în care ești dispusă să-ți investești votul. Sunt exact personajele potrivite să distrugă lumea, dacă asta le va fi benefic. Ai crezut în toate conspirațiile posibile în ultimii ani, iar eu nu mai pot trăi așa. Viața ta e o goană constantă după frici, fobii și drame. Am tot sperat că putem redeveni soț și soție, dar sunt deja prea multe care ne despart. Cred că trebuie să revenim la ideea de a fi colegi de apartament sau să ne despărțim.
După vorbele astea m-am pus în pat. Eram cuprins de și mai multă panică, cea inițială fiind dublată de vorbele aruncate și verdictul dat. Ea rămăsese șocată de tot ce a auzit. De mulți ani ignor politica, putând spune că sunt mult mai liniștit de atunci, dar de data asta nu m-am abținut. A încercat să-mi explice cum e cu libertatea de a vota cu cine simți, dreptul de a te exprima și de a alege pe oricine vrei. Avea dreptate. Chiar dacă, în opinia mea, nu era alegerea corectă, avea dreptate. Dar nu am ascultat și i-am dat înainte.
În pat m-am învârtit de pe o parte pe alta. Îmi reluam cuvintele, simțindu-le de fiecare dată tot mai grele, ca o palmă, ca un pumn, ca un ciocan, iar apoi le-am simțit tăioase, ca un cuțit, ca un topor sau ca o sabie. M-am întors din nou, căutând prin întuneric forme care să șteargă tot ce am zis, să dea timpul înapoi și să-mi coase buzele. M-am uitat le ceas. Doar unu și jumate. Am luat calculatorul și am pornit un serial, ca să-mi liniștesc creierul și să pot adormi. Am adormit la al doilea episod. Când am căscat ochii, sufrageria încă era cuprinsă de întuneric. M-am uitat la ceas, patru și douăzeci. Puțin mai devreme ca de obicei, dar ținând cont de ora la care adormisem, era mult prea puțin. Am dat drumul, din nou, la un serial, apoi la altul. La șase eram convins că nu voi merge la sală. Mușchii mi-erau încordați. Încheieturile mi-erau moi. Am citit încă vreo oră, apoi m-am ridicat să-mi încep rutina. Cum am sărit peste sală, totul era dat peste cap. M-am spălat și m-am pus la calculator. M-am pierdut puțin în rețelele sociale, apoi am pornit motoarele și am început ziua de lucru.
Pe la zece și ceva mi-am dat seama că nu mâncasem nimic, așa că am fugit în bucătărie și mi-am făcut o omletă cu avocado și sos picant. Am mâncat-o pe nerăsuflate. Stropul de energie primit mi-a pus zâmbetul pe buze și mi-a luminat puțin creierul, aducându-mi aminte că intenționam să plec pentru două nopți la o cabană în Mărcești, aproape de Beliș. Lori refuzase să vină, dar Mira, fetița noastră urma să mă însoțească. Acolo urma să ne vedem cu Laci, Reka și fiica lor, Ildi.
A fost o zi puțin mai încărcată decât de obicei, deoarece a trebuit să ne ocupăm și de o problemă sensibilă de pe serverul de producție. Am început să reacționăm, fiecare, conform specializării sale, ca o echipă. Capul meu tulbure de nesomn sărea în sus la fiecare semnal de alarmă, văzând lucruri închipuite în locuri în care treaba se face mereu bine, așa că am fost nesimțit de vreo două sau trei ori. Când a venit ora cinci am pus pixul jos și mi-am început sfârșitul de săptămână.
Mira își făcuse bagajul cu ajutorul lui Lori, așa că am dus tot ce trebuia în mașină, am făcut și niște cumpărături, iar apoi am plecat. La șase jumate îmi strângeam mâna cu Laci.
— Ați ajuns repede.
— Am venit prin Baciu, chiar dacă e puțin mai lung.
Dacă am fi mers prin Florești, cei aproximativ patruzeci de kilometri ar fi fost făcuți în două ore sau mai mult.
Mira s-a dus ață la țarcul câinilor. Nu eram pentru prima dată la cabana asta, așa că a fugit să-i salute pe Rojo și pe Luna. Eu am descărcat și am aranjat lucrurile în frigider și în cameră, apoi am simțit junghiul din stomac și mi-am dat seama că nu mâncasem nimic de dimineață.
— Pregătesc un foc să-mi fac niște carne de pui, i-am zis lui Laci.
Mira intrase în cabană și se juca cu Ildi, sub supravegherea Rekăi.
— Ți-aduc o bere.
— Când sunt numai eu cu Mira, prefer să nu beau. Rămân doar la fumat.
Am pus surcele peste un ghem de hârtie, pe care am aprins-o. Am privit cum flăcările ling tot mai mult din lemnul uscat. Am adăugat bucăți mai mari. Pe când am terminat de fumat o țigară, ca niște piromani pasionați ce suntem, deja aruncasem în flăcări și trei butuci. Apoi încă vreo câțiva.
— Așa nervos am fost, că nu m-am putut controla. A vorbit gura fără mine, am încheiat povestea zilei anterioare.
— Man, trebuie să-i înțelegi punctul de vedere. E dreptul ei să aleagă, chiar dacă nu-ți convine.
— Crezi că nu știu? am ridicat vocea frustrat. Așa nervos am fost că nici măcar nu mi-am luat tratamentul azi și nici nu l-am adus cu mine. Mă doare-n cot dacă pățesc ceva.
— Exagerezi. Lasă. Până duminică vă liniștiți. Când ajungi acasă, îți ceri scuze, vă luați în brațe și vă împăcați.
Restul serii s-a dus pe povești și pauze de țigară. Mira venea din jumate în jumate de oră să mă roage să-i prelungesc timpul de acces la telefon. Puțin înainte de miezul nopții am văzut-o că doarme. Am mai ieșit cu Laci la o țigară, apoi ne-am retras la somn.
Dar dacă n-o să meargă așa de ușor cum a zis Laci?
Îmi urăsc gândurile. Au o pasiune morbidă de a complica lucrurile, de a analiza în detaliu toate scenariile în care lucrurile nu merg bine, aruncând la coșul de gunoi orice brumă de speranță din mine. Mi-am reluat rotirile și învârtelile, dar n-am așteptat mult. Am pus mâna pe laptop și am pornit un serial. După patruzeci de minute l-am pornit pe următorul. Când s-a terminat m-am dus să verific focul și am mai pus câteva lemne în sobă. Întors în pat, am pus un alt serial și am adormit.
Următoarea dată când am deschis ochii m-am dat jos din pat automat și m-am dus să verific focul. Am pus trei bușteni, i-am urmărit cum se aprind, am închis ușa sobei și m-am întors să merg la somn.
— Nu mai am somn.
— Mirucă mică, e devreme. Haide la mine în cameră. Dau drumul la televizor și ne uităm la desene.
— Cine a zis că vreau desene? a zis zâmbind.
Ne-am pus în pat, ne-am făcut un selfie și i-am dat telecomanda să aleagă la ce să ne uităm. Am luat telefonul și i-am trimis lui Lori poza făcută. La mulți ani, mămică mărțișor. Atunci am văzut că e doar patru jumate. Nu ține telefonul în dormitor peste noapte, așa că știam că nu o va trezi mesajul.
Pe la șapte ne-am dat jos din pat. Ne era foame. Am fiert trei ouă, unul Mirei și două mie. Le-am curățat și le-am mâncat. Apoi am luat oasele și carnea rămase de la grătarul nocturn și ne-am dus să-i hrănim pe Rojo și Luna.
— Vrei o cafea, m-a întrebat Laci când a coborât din cameră.
— Nu prea am voie, dar azi beau una, că-s obosit. Una din când în când nu face rău.
Peste cinci minute eram amândoi afară cu țigările într-o mână și cafeaua în cealaltă.
— Este un șablon în filmele SF. Când ajung extratereștri să cucerească o planetă dezbinată, le este foarte ușor. În schimb, dacă dau peste o planetă ai cărei locuitori conlucrează și cooperează, totul făcându-se în beneficiul individului, nu al unei corporații sau al unui guvern, lupta este mult mai dură. Ce voiam să zic? Avem nevoie de o invazie extraterestră ca să realizăm că unul fără altul suntem zero.
— Mai este o variantă, a zis Laci. Să se întemeieze familii între case prezidențiale. Fiul lui Putin să facă nuntă cu fiica lui Zelensky, iar fiul acestuia cu fiica lui Trump. Așa poate s-or lăsa în pace și or negocia pacea în interesul oamenilor, de dragul copiilor lor.
Am mai divagat puțin pe tema posibilității începerii celui de al treilea război mondial, a necesității unei revoluții a americanilor pentru a-și da jos conducătorul rus de la Casa Albă și a posibilității ca aceștia să-și mai asasineze un președinte.
— Nu știu dacă pot veni cu tine la cumpărături, mi-a zis după ce s-a trezit Reka.
Intenționam să dăm o tură cu mașina până în Rîșca, pentru a cumpăra ouă, cartofi, usturoi și niște marmeladă. Era o plimbare de mai puțin de jumate de oră, dus-întors, cu mașina.
— Reka s-a trezit de câteva ori peste noapte să aibă grijă de Ildi, așa că azi trebuie să stau eu cu pitica și să-i dau ei timp să se odihnească.
— Merg singur. Mă descurc. Stai liniștit.
Până să se trezească Ildi, am mai fumat câteva țigări și am mai băut două cafele, pentru a-mi putea ține simțurile treze.
Pe la zece am pornit la drum. Am demarat cu geamul deschis, să intre aer curat. Deși aveam sub treizeci de kilometri pe oră, simțeam curentul lovindu-mă puternic în frunte. Am închis, dar am rămas cu ciocane lovind în tâmple, bum, bum, când în stânga, când în dreapta. Am cumpărat cele necesare, m-am întors și am descărcat. Miru începuse să-și facă temele, pentru a-i rămâne timp de joacă în restul zilei.
Am ieșit și am băgat două țigări, apoi am mers să văd cum se descurcă.
— Lasă-mă să termin. Verifici la urmă. Oricum vreau să fac o pauză acum.
M-am aplecat să o sărut pe creștet. Când mi-am îndreptat spatele am simțit că amețesc. Am luat loc pe scaunul de lângă și am început să respir adânc. Mi-am revenit puțin în câteva clipe, dar mi-am zis că aerul curat o să-mi facă și mai bine. Am pășit atent, grăbit, dar nu foarte tare, iar afară m-am trântit pe prima bancă din dreapta ușii.
— Ce-i cu tine, man?
Laci venise după mine.
— Ce-i cu mersul ăsta de om beat?
— Am amețit puțin. Îmi trece la aer curat.
Am stat afară aproape o oră. Venea din când în când la mine. Mi-a adus un pahar de pepsi, să-mi crească glicemia, lucru benefic, conform lui. Data următoare mi-a adus o cană mare cu apă. Când m-au cuprins frisoanele am intrat în casă. M-a urmat până în cameră, să se asigure că sunt bine. I-am zis că vreau să încerc să dorm puțin și m-am întins, învelit în plapumă.
Durerea de cap creștea. Frisoanele se întețeau. Ciocanele din tâmplă erau dublate de bătăi puternice în piept, cu reverberații resimțite până în gât, apoi până în falca stângă. M-am întins după telefon. Mâinile îmi tremurau. Am deschis WhatsApp și i-am scris Florinei, primul medic peste care am dat în agendă.
Hello. Scuze de deranj. Mă doare capul rău de tot. Mai devreme am amețit.
Poate ai tensiunea mare. Mi-a răspuns instant.
Cred că da.
Poți să îți iei tensiunea?
Nu am la mine cu ce.
Ai ce să iei pentru tensiune?
Mi-am uitat tratamentul acasă, am mințit eu.
Du-te să cumperi.
Sunt la patruzeci de kilometri de Cluj.
Vomiți?
Nu.
Ești singur?
Nu.
Cheamă salvarea și pe cineva să stea cu tine. Între timp bea apă și încearcă să te relaxezi.
— Laci, am strigat în timp ce scăpam telefonul din mâinile al căror tremur nu-l mai puteam controla.
În secundele trecute până a venit mi-am adus aminte de tata. În ultimele ore de viață a fost ca un sloi de gheață. Nu-și putea controla mișcările. Abia reușea să vorbească. M-a cuprins panica.
I-am zis parola de deblocare a telefonului, a format unu-unu-doi, a pus pe speaker și mi-a apropiat telefonul de gură, ca să pot fi auzit.
— Bună ziua. Cred că am tensiunea foarte mare. Nu mă simt bine.
Cuvintele îmi ieșeau greu din gură. Vocea îmi tremura, dar trebuia să răspund întrebărilor.
— Sunt în apropiere de Beliș, la o cabană. În județul Cluj.
Fiecare răspuns aducea lovituri de ciocan din ce în ce mai puternice.
— Sunt foarte obosit. Am dormit puțin în ultimele două nopți. Am fost și stresat. Lucru. Viață. Azi dimineață am băut trei cafele. Ba e mult, că am fost diagnosticat cu hipertensiune arterială acum o lună. Da, iau tratament, dar am uitat să-mi iau pastilele cu mine la cabană, am mințit pentru a doua oară pe tema asta. Joi le-am luat ultima oară. Nu știu ce pastile iau, că nu prea reușesc să țin minte numele medicamentelor. Nu e nicio farmacie în apropiere.
— Și eu i-au tratament pentru hipertensiune, zice Laci, începând apoi el să răspundă la întrebările celor de la ambulanță. Propisol.
Asta am reținut eu din numele medicamentului pe care-l lua ca și tratament.
— De zece miligrame, a continuat el. Da, merg să-i aduc o pastilă, a mai zis și a lăsat telefonul lângă mine.
Am început să dau indicații despre cum să se ajungă la cabană, deoarece nu e la drumul principal și nici nu știam să zic adresa. Am înghițit pastila adusă chiar pe când terminam convorbirea.
— Vă rog să țineți linia neocupată. Dacă cei de pe ambulanță nu găsesc drumul vă vor suna.
Zi-mi te rog ce medicamente iau.
I-am trimis doar mesaj lui Lori, ca să pot răspunde celor de pe ambulanță în clipa în care sună.
Laci a rămas cu mine de povești.
— Îți bate inima cât pentru toată suflarea apuseană.
I-am zâmbit și am făcut o glumă proastă, la care am râs amândoi. Vorbele-mi ieșeau din gură fără a fi procesate de creier. Entități separate. Așa și eu, două fațete. Una râdea fără să știe de ce, iar cealaltă încerca să uite de loviturile de ciocan în tâmplă și în piept. Scurgerea timpului fusese gâtuită de durere. Ochii îmi fugeau în toate direcțiile, fără a mă putea uita fix la ceva.
— Mai bea o cană cu apă, mi-a zis el. Ai auzit ce au zis. Trebuie să te hidratezi.
L-am ascultat.
— Cheam-o te rog pe Miru, să vorbesc cu ea.
Până s-a desprins de televizor și a venit, eu am apucat să merg la baie. M-am așezat pe marginea patului și am așteptat-o.
— Mirunică fără frică, hai să-ți pun ceva pe obraz. S-a lăsat sărutată, în timp ce se așeza pe genunchiul meu. O să vină salvarea cu doctori să mă consulte. Nu trebuie să te sperii. Probabil îmi vor da niște medicamente și vor pleca.
Mi-a zâmbit, m-a sărutat și s-a întors la desene animate.
Laci a rămas cu mine. Mi-aducea câte o cană cu apă și încerca să mă facă să râd. Am făcut cinci drumuri la baie până să ajungă ambulanța. Trei ca să mă piș, iar două au fost alarme false, când am avut impresia că-mi vine să vomit.
Durerea se șmecherise de la o vreme. Mă lăsa puțin mai moale, apoi, pe când credeam că sunt pe drumul cel bun mă copleșea, lovindu-mă ca un tsunami.
— De ani de zile nu m-a durut capul, am zis la un moment dat, în timp ce am început să-mi masez tâmplele.
— Îți simți mâinile reci?
— Da, am confirmat.
— Nu te atinge la tâmple. După aia te doare mai rău. Crede-mă. Știu că e greu, dar e mai bine așa.
— A venit ambulanța, a strigat Reka din ușa cabanei.
În timp ce-mi prindeau brațul stâng în manșetă, pentru a-mi lua tensiunea, am răspuns la întrebări.
— O singură dată am amețit. Nu, nu am căzut. Nu am vomat, dar am avut senzație de vomă de două ori. Am frisoane și mă doare capul groaznic. Da, mi-a dat colegul un propisol de 10 miligrame.
— Prestarium, a zis Laci din spatele echipajului de pe ambulanță, în timp ce aparate piuiau în jurul meu.
— Aveți 173 cu 94. E foarte mare tensiunea. Ați avut-o mai mare înainte să luați pastila de prestarium. Nu știți ce tratament luați?
— Laci, verifică, te rog, dacă mi-a scris Lori.
— Nici măcar ce gramaj?
— Nu, nu știu. Am rezultatele controlului la Regina Maria și scrie acolo.
— Rezolv eu, a zis Laci. A luat laptopul, a deschis pagina lor și a dat pe autentificare. Care ți-e parola? Nu trebuie, văd că e completat.
— Caută rezultatele controlului de la final de ianuarie, am zis.
O persoană din echipajul de pe ambulanță s-a apropiat de monitor.
— Noliprel de 2,5 miligrame. Probabil ați avut peste două sute înainte să luați prestarium de zece. Pune-i o branulă și adu un ring, s-a adresat apoi unei alte persoane.
Ochii îmi zburau în toate direcțiile, fără a se putea focaliza pe nimic. Puteam răspunde, puteam urmări dacă vorbesc cu Laci, cu vocea unu sau cu vocea doi, știam că vocea unu e de doamnă și vocea doi de domn, dar aici se oprea totul. După ce a fost pusă branula mi s-a administrat conținutul unei fiole, apoi am fost rugat să țin o pastilă sub limbă. Mi-au lipit niște chestii ca ventuzele pe piept și le-au cuplat la cabluri de diferite culori.
— Vă veți simți mai bine după asta. Vă administrăm și electroliți. Asta vă va face să urinați, fapt ce va ajuta să eliminați din cafeaua băută.
— Voi face pe mine?
— Nu, a răspuns vocea unu, probabil zâmbind. Veți avea timp să mergeți la baie.
Pe când s-a întors vocea doi, a ieșit o nouă măsurătoare.
— 171 cu 94. E mai bine, dar n-a scăzut suficient. Valoarea mare trebuie ca măcar să se apropie de 150, iar cea mică să fie sub 90.
Au cuplat o pungă cu lichid transparent la branulă, iar vocea doi a rămas pironit să o țină, în timp ce vocea unu mi-a mai administrat o fiolă de ceva.
— Vă va lăsa durerea de cap în câteva minute. Ați mâncat azi?
— Două ouă fierte. Cred că și un iaurt.
— Neapărat să mâncați. Electroliții vor suplini pierderea pe care o suferiți prin administrarea diureticului, dar trebuie să vă hrăniți. Iaurt, fructe, legume sau orice. Sare puneți în mâncare?
A urmat o serie de întrebări despre regimul meu alimentar și stilul de viață. În timp ce răspundeam, începusem să admir liniștea de pe chipul doamnei, vocea unu. Îmi vorbea pe un ton hotărât, dar fără a fi alarmant. Avea ochii calzi. Transmiteau încredere.
— Continuați cu mișcarea și cu regimul. Tratamentul pe care-l urmați nu e greu, dar trebuie să-l urmați zilnic. Dacă slăbiți e posibil chiar să scăpați de tratament.
— Am înțeles.
— Probabil v-ați și speriat. Acum aveți 157 cu 86. E mult mai bine.
— Și acum sunt speriat.
— Ce a fost mai rău a trecut. După ce plecăm puteți să mai rămâneți să vă odihniți puțin, dar neapărat să mâncați.
— Pot conduce? M-aș întoarce în Cluj. Știți…
— Ridicați-vă încet, fără mișcări bruște. Dacă într-o oră vă simțiți mai bine, puteți conduce, dar să nu vă porniți pe noapte.
Au mai urmat câteva schimburi de cuvinte, întocmit de acte și apoi semnat.
— Așa semnătură clară de mult n-am mai avut, am zis mândru.
— Adică?
— Cu mână așa de sigură.
Doamna mi-a admirat semnătura și mi-a zâmbit. A repetat recomandările apoi mi-a primit mulțumirile și, împreună cu colegul, vocea doi, un bărbat solid, la vreo jumătate de secol, au plecat.
S-a auzit telefonul piuind. Noliprel și sortis.
— Acum a plecat ambulanța, i-am zis după ce a răspuns. Nu te panica. Sunt bine. Nu, nu veni. Începem să ne pregătim și venim acasă. În maxim o oră plecăm.
— Poate nu ar fi bine să pleci la drum, man.
— Vă pot duce eu cu mașina, l-a dublat Reka.
— Hai să facem focul la grătar, am zis către Laci. E târziu și ați stat cu mine în loc să pregătiți mâncarea. Dacă într-o oră mă simt bine, mă pornesc.
Am trebăluit pe afară. În capul meu era din nou ordine și disciplină în gânduri. Am pus lemne pe foc și le-am urmărit cum ard. Ne-am chinuit să reaprindem și focul din sobă. Ne-am întors la grătar și, ca doi piromani pasionați, am mai aruncat niște butuci pe foc.
— Miru, i-am zis când am intrat în cabană, haide să ne adunăm lucrurile și să mergem către casă. Ne așteaptă mami.
În zece minute ne luam la revedere de la Laci, Reka și Ildi.
— Mulțumesc pentru tot, am zis către ei, apoi m-am apropiat de Laci și l-am îmbrățișat. Am lăsat țigările pe masă. Lasă-le la proprietar. Fă-le cadou. Ține-le tu, dacă vrei, deși poate ar fi mai bine să te scapi de ele. Dacă tu nu erai bolnav, eu acum puteam fi mort. Ne-am bătut pe spate zâmbind, am promis să conduc prudent și să-i sun când ajung acasă, așa că, puțin peste o oră mai târziu, au primit un selfie cu mine în pragul ușii.

Bogdan Mihai Bati

Și-a făcut debutul cu o mențiune la prima ediție a Concursului Național de SF & Fantasy organizat de Renașterea Buzoiană, la secțiunea SF, iar la ediția a treia a luat locul al doilea. De asemenea, a câștigat primul loc la Concursul Național de Proză Scurtă SF Helion, ediția a 39-a. A publicat proză scurtă pe liternet.ro, Liternautica, Ficțiunea, Revista Utopiqa, Helion SF, CSF Earth, Galaxia 42 și în fanzin ArtZONE SF.