Damaschin (episodul 1)

Când s-a născut Damaschin, era o primăvară nici caldă, nici rece, nici cu ploaie, nici tocmai senină. Şi mai era şi noapte.
Primăveri din acelea sunt chinul oamenilor bolnăvicioşi. Ăştia, nu ştiu cum se face, dar mereu se găsesc primprejurul lor oameni voioşi care, cum dă primul boboc în verde, cum încep să li se aprindă tălpile şi să-i roadă hărnicia. Nu se mulţumesc să zburde de capul lor prin lumea proaspăt dezmorţită din iarnă. Nu! Doamne fereşte să vadă ei pe vreunul mai molcom, ori mai leneş, ori mai bolnăvicios, cum spuneam, căruia îi place mai mult aşa, prin casă şi uşor pe lângă.
Mai ales bolnăvicioşii. Ăstora le e şi ciudă când vine primăvara şi nu îşi pot bine scoate nările la aer fără să se lipească de ei vreun beteşug. Şi toţi ceilalţi îi iau în râs şi peste picior, că cică de aia-s aşa, că le e frică de aer şi de cerul liber, că se sperie de o boare de vânt şi de un strop de ploaie.
Tocmai aşa era mama lui Damaschin. Norocul ei că abia acum îl năştea, pe 26 aprilie 1986, către ora trei dimineaţa. Chiar cu asta, îl blestemase în gând că se găsise el, Damaschin, să o scoată în puterea nopţii din casă şi să o poarte cale de vreo cincizeci de kilometri până în oraş, la spital. Tare i-ar fi plăcut să rămână însărcinată până ce o răpunea bătrâneţea, să o mai cruţe de lucru şi de umblătură soacră-sa şi bărbat-su. Abia atunci să-i facă vânt neprielnicului plod în lume.
– Of, că bine te-ai găsit tu, Damaschine, să te naşti tocmai în vremea aceea!
Aşa îi spunea mamă-sa mereu când îşi reamintea, iar bietul Damaschin tăcea încurcat şi îşi frângea degetele, de parcă trebuia să îi fie ruşine. Ca şi cum îl împinsese pe el ispita şi nemernicia sufletului să dea buzna peste oameni noaptea în casă şi să le strice somnul.
Norocul lui că nu îl ducea nici capul tare mult, altfel ar fi căzut pe gânduri să se întrebe dacă bine a făcut să se nască.
Tată-su era altfel de om. Aprig, încrâncenat, un pic beţiv, dar harnic nevoie mare, îi spunea întruna să nu mai stea el la poveşti cu mă-sa. Să vină la muncă, să îi arate cum se fac toate lucrurile, de ce trebuie avut grijă când s-a duce el şi o seamă de multe altele. Tot aşa l-a ţinut pe Damaschin toată copilăria, zicându-i mereu că trebuie să facă om din el, apoi a murit.
Pe vremea când se pornise bătrânul pe lumea cealaltă, Damaschin avea un pic peste douăzeci de ani şi tot un flăcău fără minte şi fără rost era. Singurele lucruri pe care le moştenise de la taică-su erau gospodăria cu pământurile şi o limbă de vie, de care nu era în stare să se îngrijească, şi dragostea de băutură.
– Că nu degeaba a dat dracu’, Doamne iartă-mă, să te naşti tu tocmai când au dat ruşii cu racheta!
Gândul acesta, că s-a născut „când au dat ruşii cu racheta”, s-a ţinut scai de Damaschin toată viaţa. Mai târziu, din vorbă în vorbă cu unii şi cu alţii, a aflat că de fapt explodase un reactor al unei centrale nucleare, chit că îi era greu să îşi imagineze cum venea asta. Să întrebe îi era teamă, ca să nu pară prost cum şi aşa îl credea toată lumea. Dar în mintea sa prindea contur, tot mai vie, povestea în care el s-a născut pe sine, de unul singur, în cel mai prost moment al istoriei. Şi tare mult şi-ar fi dorit să mai dreagă cumva busuiocul, să îşi mai spele obrazul de păcatul acesta, dar habar nu avea cum.

Cristian Zoicaş