Damaschin (episodul 2)

Of, Damaschine! Oare ce piază rea te-a pus să te opreşti din drum, să te zgâieşti la zidul acela mâzgălit? Nu puteai tu să îţi vezi de fericirea ta cea nestatornică, lălâie şi tâmpă, care te apuca vioaie dimineaţa iar spre seară abia îşi târâia hoitul obosit?
La urma urmei, oarecum fericit erai. Sau stai! De fapt cu totul altfel e rânduiala: în lumea asta, ori eşti fericit, ori nu eşti.
Se făcea că era dimineaţă, pe când mergea Damaschin de la internat, unde locuia acum, la şcoala profesională unde învăţa cum să fie om-om, cu meserie adevărată, cum îi spusese tat-su. Dimineaţa, mâncarea de la cantină mai era cum era şi i se mai potoleau ghiorăiturile de foame asmuţite peste noapte. Masa de seară era de obicei ori slabă şi nesăţioasă, ori spurcată din cale afară la gust.
Cel mai rău era ghiveciul de legume. Dacă toamna, mai pe la începutul şcolii, ghiveciul mai avea şi câte o lingură de orez şi o părere de carne, spre sfârşitul anului şcolar devenea o zeamă fiartă de roşii cu ceapă şi castraveţi muraţi. Mare norocos era şi cel căruia i se nimerea măcar o bucată de castravete în farfurie. Aşa mergeau lucrurile, după buget.
Mă-sa îi tot trimitea mâncare cu autobuzul ce venea săptămânal din satul lor, singurul semn ce arăta că nu erau cu totul rupţi de lume. Damaschin se ducea conştiincios la autogară să îşi primească pachetul dar, de prost şi încuiat ce era, nu mânca din mâncarea de-acasă, de frică să nu râdă colegii de bucatele pregătite de mă-sa, înfofolite în pungi şi foi de ziar unsuroase.
Să le arunce pe drumul de la autogară spre internat, tot nu putea, că trebuia să trimită înapoi geanta de rafie cu fermoar pentru viitoarele expediţii. Să scoată mâncarea din geantă lângă un tomberon de gunoi iar nu era bine, că i se făcea ruşine de trecătorii care l-ar fi putut vedea.
Tot aşa, din una în alta, până la urmă mâncarea i se strica sub pat şi se împuţea până îl înjurau toţii colegii de dormitor. Atunci, tot de ruşine, o scotea din geantă şi o ducea afară, la gunoi. Apoi, în săptămâna ce urma, primea altă mâncare, cu cea de-a doua geantă de rafie care făcea regulat naveta aceasta, dar tot la fel se întâmpla.
Atâta de prost putea fi Damaschin ăsta.
Dar dimineaţa era fericit, fiindcă primea brânză topită, ceva salam îndoielnic, margarină şi un ceai palid, dar dulce de îl ustura în gât după el. Alteori era vreun gem de îl puteai sorbi cu paiul sau un sfert de pateu gata împojghiţat în farfurie. Dar era bine.
Şi, de prea bine ce era, undeva pe lungul celor doi kilometri dintre internat şi şcoală, lui Damaschin i se poticniră ochii de o inscripţie pictată strâmb pe peretele muced şi scorojit al unei foste centrale termice de cartier. Zicea aşa:

„Sunt un val orb, spumegând
izbindu-mă de toate
malurile Morţii”

Iar atunci, în toată prostia lui (pentru că niciodată nu eşti suficient de prost cât să fii la adăpost de amărăniile lumii), Damaschin cugetă că mâhnirea lui de seară cu foamea şi zeflemeaua colegilor era biet mizilic pe lângă tristeţea neagră şi adâncă ce răzbătea din mâzgăliturile scribului necunoscut.
Şi se înduioşă bietul Damaschin cu amărăciune adevărată, cinstită şi deplină faţă de nefericirea aceluia, mai să îi dea lacrimile şi să îl scuture sughiţul. Apoi se mai întâmplă ceva: cum bănuia că astfel de tristeţi nu au cum să îl ajungă pe el, simţi că şi le doreşte de-a binelea, ca pentru a fi şi el în rând cu lumea, cu băieţii ăia de la liceu care citeau cărţi şi ştiau tot felul de lucruri, de li se topeau fetelor ochii sclipicioşi şi îşi muşcau buzele când îi auzeau vorbind.
Cu toate că era, după toate semnele, un prost, îşi dăduse el seama că fetele de la profesională era nişte hlizite şi nişte tâmpite, aşa că mai degrabă le-ar mai fi muşcat şi Damaschin buzele fetelor de la liceu. Iar aşa, tristeţea nu mai contenea.

Cristian Zoicaş