A dezrădăcina presupune a extrage din sol, cu rădăcină cu tot, cu sensul de a desființa, a extirpa, a stârpi. O accepțiune singulară: a ucide. În plan figurat, înseamnă a părăsi locul originii, al rădăcinilor natale. Astfel, a dezrădăcina presupune o acțiune violentă, în orice caz brutală, însă tranzitivă, întreprinsă de către un agent activ asupra unui obiect pasiv.
În Dezrădăcinare de Sașa Zare (Fractalia, 2022), acțiunea de a scoate din rădăcini devine reflexivă: a se dezrădăcina. A-și căra după sine, ca pe un membru inert, rădăcina, filtrul atașat de corp prin care mediul extern este absorbit către interior. Diateza pasivă devine astfel activă, întrucât există o mișcare voluntară de deplasare. Reflexivitatea acțiunii de deplasare încetează a fi doar gramaticală și descrie, în plan figurat, acțiunea în sine: aceea de deplasare, fizică și mintală, prin reflecție.
Sașa Vlas, protagonista acestui (să-l numim deocamdată) roman, reflectează pe toată durata operei. De la copilărie la adolescență, și până la cei douăzeci și șase de ani, vârstă la care scrie, Sașa încearcă să se înțeleagă prin analiza uneori obsesiv de detaliată a propriei vieți.
Astfel, după un început organizat ca un jurnal timp de o lună, și care are rolul de a ne introduce încet în miezul problemei, relația cu părinții, cu unii prieteni, partea a doua a cărții este organizată în scurte eseuri pe anumite teme (abuzuri și micro-abuzuri din copilărie) cele mai multe dintre ele discutate la terapie, integrând și detaliind ulterior prima parte, în timp ce a treia și ultima parte a cărții se situează temporal în perioada dintre 16/17 și 18/19 ani – intrarea Sașei în maturitate.
Cel mai lung capitol, practic o nuvelă de sine stătătoare, se concentrează asupra primei relații de iubire, trăite intens, problematic, toxic. Este explozia tuturor comportamentelor nesănătoase, momentul în care toate planetele se aliniază: traumele din copilărie cu narcisismul mamei și homosexualitatea, societatea patriarhală și literatura – perspectiva asupra literaturii. Un moment de maximă fragilitate pe care Sașa îl analizează, după nouă ani, cu luciditatea intelectualei queer, termen care desemnează și apartenența la comunitatea LGBTQIA+, dar nu doar atât (ar fi banal să credem că se referă doar la orientarea și identitatea sexuală): semnalează un întreg proces de devenire și autocunoaștere, o identitate în afara standardelor sociale (hetero)normative, o literatură cu adevărat queer, adică în afara canoanelor (binare) impuse, o regăsire a eului rătăcit, normativizat:
„Eu, care toată adolescența am citit despre personaje femei scrise de autori bărbați și de acolo am învățat mai întâi să scriu despre mine, și să scriu despre alte femei, și apoi a trebuit să dezvăț ca să-mi revendic scrisul, persoana, respectul de sine etc., se pare că aleg varianta a treia, renunț la integrarea în modurile existente și legitime de a scrie literatură din simplul motiv că nu vreau să renunț nici la mine, nici la scris (p. 331)”.
Iată de ce Dezrădăcinare nu poate fi definit ca un roman, jurnal, eseu, memoir, etc., deși conține în esența și în structura sa câteva dintre/toate aceste genuri. Dezarmează critica literară clasificatoare așa cum își dezarmează cititorii obișnuiți cu evoluția liniară, standard(izată), a unei povești.
Sașa Vlas își revendică spațiul în lume ca evoluție, ca o urmă lăsată în timpul deplasării. Dacă o plantă este mutată într-un alt sol mai prielnic, probabil poate și înflori. Această deplasare continuă presupune actul de a (se) fi dezrădăcinat, dar nu și acela de a-și fi eliminat rădăcinile: cum altfel ar putea supraviețui o plantă dacă nu continuând să se alimenteze prin rădăcini?
Sigur că amintirea solului neprielnic, toxic, încă e vie, și e posibil să nu dispară niciodată. Totuși, în noul spațiu în care a fost mutată, planta poate prospera la adăpostul benefic al literaturii și al noilor prietenii. Realizez că metafora dezrădăcinării poate fi greu de urmărit dacă nu o concretizăm faptic. Astfel că ar trebui să vorbim despre dezrădăcinări, pentru că acestea configurează profilul marii Dezrădăcinări din titlu, imagine, cred, centrală a textului Sașei Zare.
În primul rând, e vorba despre dezrădăcinarea de/din Sveta, mama protagonistei, narcisistă, manipulatoare emoțională abuzatoare – o femeie complet identificată cu „misiunea” de mamă cultural dominantă, tradiționalist-patriarhală, cea a mamei eroine, absolute și absolutizate à la Grigore Vieru. Este o dezrădăcinare fizică și psihică, o afirmare a propriei identități în discontinuitatea celei sufocante a mamei.
În al doilea rând, Sașa se dezrădăcinează de Moldova, țara de origine, și ia contact cu România, o continuare a proiecției așteptărilor mamei și ale familiei asupra ei: este vorba despre o dezrădăcinare lingvistică și culturală, în care statusul social superior la care se aspiră e atins atunci când limba moldovenească e complet înlocuită de româna standard, eliminând influențele slavo-ruse.
În același timp, e o dezrădăcinare perversă pentru că, pe cât de „superioară” poate fi dimensiunea purificată de rusisme, pe cât de gratifiantă schimbarea punctelor culturale de referință, pe atât de multă frustrare generează susținerea continuă a acestui complex de inferioritate față de România ca țară de adopție. Pactul social neexplicitat în Moldova, pare a sugera Sașa, întreține iluzia că moldovenii se pot „emancipa” complet din punct de vedere cultural și lingvistic, dar în același timp nu trebuie să-și ostenteze evoluția în prezența altor conaționali. Pot recita paritatea printre români, însă nu trebuie să uite că vor continua să rămână „inferiori” în comunitatea de apartenență.
A treia dezrădăcinare se petrece față de heterosexualitate, cu întregul sistem de reguli social dominante, normative, care susțin normalizarea hetero- și demonizarea homo-, bi-, ecc., queer- sexualității. Este vorba despre o maturizare ce traversează corpul și provoacă încă o dată sistemul de reguli universal acceptat.
Pe măsură ce Sașa devine conștientă de limbajul propriului corp, acceptându-și bisexualitatea și, în plan general, își definește propria sexualitate, aceasta descoperă și sistemul toxic de relaționare – o reiterare a celui folosit în raportul cu mama sa. Caută în permanență validare, atenție, se agață cu toate puterile de orice fărâmă de afecțiune provocându-și rău dinadins pentru a putea umple golul afectiv enorm la care a fost expusă în permanență pe durata copilăriei.
Acestea și alte dezrădăcinări (ca de exemplu cea față de literatura dominantă la care făceam aluzie inițial) sunt analizate de o voce lucidă, permanent definitorie, critică și autocritică, formativă. Este vocea propriei conștiințe evolutive, cu adevărat queer, mă repet, în accepțiunea generală a termenului, anume acela de mutabilitate, instabilitate, provizorat al identității.
Despre Dezrădăcinare se poate spune, așadar, că sfidează orice definiție atotcuprinzătoare, normativă, binară, etc. Este un text fundamental pentru evoluția literaturii de limbă română și a literaturii moldovenești/românești deopotrivă, fie și numai pentru că provoacă, distruge și construiește în același timp, creează, în cuvintele autoarei, „un spațiu comun de procesare și vindecare posibile” (p. 5).
Ultimele capitole ale cărții sugerează tocmai vindecarea, acceptarea trecutului și concentrarea asupra a ceea ce este benefic în prezent: literatura, prietenii. Titlurile acestor ultime două capitole pot fi citite și ca o frază de sine stătătoare: Dar ești dintotdeauna / Ancora.
Astfel, a dezrădăcina presupune, într-adevăr, o acțiune violentă și brutală, însă câteodată benefică, eliberatoare. Atunci când nu ne abandonăm acțiunii tranzitive, dezrădăcinarea nu înseamnă extirpare, moarte, ci eradicare reflexivă, plantare într-un sol stabil, mai rezistent, roditor – liniștirea, educarea copilului interior, vindecarea.
Dezrădăcinare ne învață cum să rămânem la suprafață, ca o navă care se oprește din derivă depozitându-și pe fundul mării ancora salvatoare. Chiar și la sute, mii de kilometri de portul din care a plecat.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Îmi pare un roman psihologic, care influențează destul de psihedelic starea cititorului. Nu cred că este scris pentru un grup masiv de cititori, doar pentru un grup țintă anume. Elaborată sinteză. M-a influențat numai parcurgerea sintezei, ce să mai vorbim despre lecturarea paginilor obscure ale romanului… :)
Excelentă analiză. E fain că te-ai dus adânc în profunzimile psihologice și nu te-ai rezumat la critica literară.
Vă mulțumesc amândurora!