Am murit. A treia oară!
Veți spune cum e posibil și câte vieți mai am? Uite…așa! Mi-au mai rămas vieți la jocul acesta al trăirii. Îmi simt încă inima bătând și pe deasupra mai bate și cu puterea unui ciocănit enervant. Ușa însă rămâne închisă, ferecată! Între timp mi-am adăugat niște lacăte, siguranța mea este ceea ce mă va țintui jos la pământ și-mi va reține plăcerea zborului, acolo unde imediat se găsește căderea. Dureros impactul cu imaginea lumii.
Povestea morților mele a început acum vreo opt ani de zile! Să fi trecut deja atâta timp de la prima mea moarte? Cum mai trece vremea…nici în mormânt timpul nu stă! O „ea” a îndrăznit să mă lase să îmi dau seama că mi-a zis „Pa!” și în același timp i-a zis „Bună!” altuia! Da, a fost teribil de dureroasă înșelăciunea aceea. Nu a fost doar trădare, a fost furt! Mi s-a scurtat cu o viață simțirea! Dar mai bine să vă povestesc ce a urmat, pentru că e simplu să mori. Într-o clipă nu mai ești! Vă voi face deci, portretul unui singur sentiment ce până recent a curs de la acea moarte. Câteva versuri răzbeau de la casetonul din mașină ” I’m learning all about my life by looking through her eyes” și domnul Fatma, instructorul auto stă în dreapta mea și îmi descrie, cu vocea plictisită, manevra de garare cu spatele a mașinii de școală, sub podul de pe Calea Șagului, unde întoarce treizeci și treiul, exact pe locul unde Cd-playerul pentru mine continuă să învârtă același cântec, la fel cum mă învârt și eu pe sub centura de siguranță ca în brațele goale și lungi care mă doreau atunci. Apoi îmi întind centura, aerul pare că îmi părăsește plămânii și dintr-o dată devine insuficient. Mă simt ca-ntr-un coșciug putrezit de tot timpul pierdut de mine fără acea dintâi viață.
A doua oară am murit mai ușor. A fost o rană superficială iar ce a condus la moartea mea a fost mai degrabă timpul prea lung, de supurare a rănii. Curgea puroiul zi de zi timp de mai mulți ani iar eu mă simțeam tot mai slăbit. În cele din urmă am cedat. S-a făcut mult tamtam la moartea mea de-a doua, deși eu mă simțeam în sfârșit fără pic de durere. Vă voi povesti ce a rămas din acea moarte. Prin plasa de țânțari de la etajul unu al locului meu de muncă apare în depărtare, spatele celei lângă care adormeam mângâindu-i capul, ocrotitor ca pe al unui copil. Plecând, consider că am înțărcat. Așa și mă gândesc privind-o rămasă aceeași. Doar părul i-a albit, îl ghicesc pe sub vopseaua permanentă, însă copilul din ea e tot acolo.
A treia oară e cu noroc! Depinde pentru ce, mă-ncumet să adaug! Am căutat acea primă moarte din nou, citisem prea mult Platon, apoi când am citit Adam și Eva am fost lămurit că asta mi s-a întâmplat și mie! Nu, nu era doar nepotrivire de caracter, era destinul cel care ne juca feste. Atât mie, cât și ei. În toți anii în care noi ne-am depărtat unul se altul, orașul și străzile lui complotau să ne arunce în același peisaj. Eu mă uitam lung, uneori îmi încruntam privirea și ea se uita și mai lung și ba mă saluta, ba nici nu mai era necesar să ne zicem vreun salut. Era destul că mă vedea și o vedeam. Era sfâșietor să o văd cum râde. Dar era la fel de cumplit să o văd și că nu râde. Încă auzeam vorbe despre ea printre cunoștințe comune. Ce știau ei, doar eu o cunoșteam cel mai bine! Fățarnică și narcisistă cum era, imediat îi recunoșteai descrierea, fără să fie nevoie de a se spune vreun nume. Căutând-o am regăsit-o. Ne-am învoit la un fel de afacere. Să locuim un an de zile împreună și să ne dăm toată silința de-a fi fiecare pentru celălalt ce e mai bun! Mi-am atins maximul în capitolul toleranță. M-am terfelit la picioarele ei ca un câine înaintea stăpânului și dădeam bucuros din coadă în timpul cât ea arunca bățul cât mai departe să-mi vadă credința și determinarea de-a mă întoarce. Până într-o zi, când fiind plecat iarăși în deplasare, m-am întors și am ezitat în avântul meu înapoi către ea. De acolo de unde eram o priveam liniștit. Nu zicea nimic. Nu striga după mine, nu fluiera și nu își agita mâinile ca să mă înapoiez. Și am stat și m-am uitat. Era liniște și puteam să aud vântul cum șuieră alene, cum copii râd veseli și am observat cum fetele mă priveau curioase și chicoteau trecând pe lângă mine. Viața era frumoasă și senină și fără ca eu să alerg. Dar bățul era lângă mine, acum simțeam doar o datorie ciudată de-al depune în brațele ei. Și îmi ziceam că nu îi voi mai da ocazia să îl arunce din nou. O să trec pe lângă ea după ce o îmbrățișez ca pentru tot ce a fost, pentru că a fost destul și întinzându-i bățul îl voi rupe, mi-am calculat, în exact trei bucăți. Aceasta e cea de-a treia oară când mor și acum doar fac pregătirile. Antrenament știu că am!
Treceți voi prin viață fără să muriți! Pentru că eu cred că exercițiul este mama învățăturii, altfel cum mă voi putea obișnui cu moartea de la final!
Am murit ieri și astfel întrec cifra trei! A patra moarte!
Deja nu mai rezist. Mă simt astăzi ca un fel de mort viu, umblu fără ca picioarele mele să o ştie şi mi-am gătit de dimineaţă masa de prânz doar pentru că fără ea nu mai am nici un fel de fus orar. Mi-am greşit direcţia. Cică ştiu că mâine ar trebui să lucrez pentru circa treizeci şi şase de ore, ore pe care le voi petrece într-un patetism al manualităţii serviciului meu cu gândul departe, înspre pijamalele ei, cele pe care ochii mei dinăuntrul meu, de acolo din sertarul cu memorii precise despre ce face ea, le văd şi le simt transpiraţia de peste noapte. Oare mă torturez aici, singur printre stări lâncezi de visare? Căci, dacă vă amintiţi, acum sunt în starea de după moarte. A, cum am murit? Am murit foarte simplu. Îmi vine să râd şi veţi râde şi voi când veţi afla. Eram în celălalt oraş în care sub semnul mare al întrebării locuiesc cu numele pe adresa ei. Eram cu ea şi mă uitam la ceasul meu de la mână şi vedeam cum mai am doar treizeci de minute de petrecut împreună. Apoi eram nervos şi am iscat o ceartă în minutele dintre noi doar ca să mă eliberez de emoţiile ce mă înghesuiau. Îmi venea fizic să o adun toată în braţele mele şi să o sufoc acolo ca să nu mai trebuiască să plece, ea la casa ei şi ca eu să nu trebuiască să mă dezlipesc. Revenind amândoi în aglomeraţia de oameni ce vuia în jurul nostru nu am putut să fac nici un gest. Nici să mă ridic de pe scaun, nici să mă menţin în picioare, nici să mă apropii de ea. O vedeam cum aşteapta mutarea mea, cum vroia gestul meu. Acel gest care pentru mine se îngreuna, atârnând de mine ca o stâncă. Mi-a zis întrebându-mă dacă ” Noi ne mai vedem?” şi eu urlam în mine şi urletul îl scoteam prin priviri că ” Normal că Da! ” doar eu o iubeam şi ea mă iubea. Apoi nu am mai suportat toată vieţuirea aceea şi am întors spatele şi am plecat ca ultimul şi primul vinovat de la locul faptei şi mai ales de la locul acela al întrebării ei. Plecând, mişcarea rapidă făcută de picioarele mele îmi desfăcea nod cu nod, toată viaţa ce până atunci a curs prin mine. Şi cu ochii de zombie am zâmbit trecătorilor fără să mă întorc să o mai văd. Murisem complet!…Mi-a rămas să bântui şi să râd mort.
De câte ori voi mai muri?
Asta e întrebarea grea și aștept să îmi răspund eu mie un număr. O cifră finită, în orice caz. Cred eu, că morțile mele sunt mai vii uneori chiar decât viața care se desfășoară în timpul meu calculat de atunci, în absența ei. Probabil mi se ghicește de către dumneavoastră, cum se cântărește timpul încă de dinainte de a avea onoarea să mor prima oară, și mai exact e tot timpul acesta, care pe lângă că e relativ, e cum ziceam, împărțit în momente minutate cu ea și momente secundate fără ea. Din toată perioada aceasta liniară de timp s-au construit parabole ce îmi organizează, în fond, povestea vieții. De altfel, mult mai lung e traseul secundelor fără ea și le simt ca mii de ace de acupunctură înfipte până la ultimii nervi de pe creier. Mă perpelesc în imaginile ce îmi fug prin minte ca nebunele, legate de zâmbetul ei colorat și îmi construiesc o realitate cu care să mă pot împăca știind că am ratat să trăiesc în realitatea clipelor ei. M-a alungat sau am fugit eu și ceea ce contează este că a uitat să mă cheme înapoi, deși și-a lăsat ușa larg deschisă și mă privește de acolo, din tocul ușii, rujată și fardată anume pentru a se ascunde de mine ca și când dacă acum aș întinde mâna, ea, e așa de aproape încât ating vitrina după care stă fixată, încremenită ca o acuarelă în profunzimea unei pânze. Ciudat e să respiri știind că inima ta stă țeapănă pe loc în pofida tic-tacului de ceasornicar ce reverberează surd în vena încheieturii mâinii drepte, exact în cocoloașa aceea pe care ea, uneori, se juca apăsând cu o răutate bolnavă doar ca să îmi congestioneze zona sau poate doar ca să aibă după, un motiv, să își lase sărutul și saliva pe roșeața iscată.
Cred că sunt încă la începutul numărătorii…
Revistă de literatură și alte mofturi
Cred ca e cel mai bun text al tau de pina acum. Poate sa incerci deci sa scrii din persperctiva „lui” de acum? :)
zombieuiesc = bintui (suna mai firesc si nu pierzi nimic)
Partea cea mai buna este de la paralela cu acel ciine dresat sa aduca batul incolo.
Parerea mea este ca exagerezi putin cu morbidul, mai ales la inceput. „Cosciug” nu are ce cauta. Prins, intepenit intre doua stinci, complet imobilizat, amortit – suna mult mai firesc.
Dar buna ideea cu „muritul cite putin”. Si eu m-am gindit la asta desi nu am scris despre. Murim/imbatrinim asa cum spui, de fiecare data cind moare un prieten, cind ne paraseste o iubita, cind vezi un om care sufera, cind suferi.
Bun text!
Cornel, mă bucur mult că textul sau ideea lui a plăcut. „Zombieuiesc” nici nu există dar m-am molipsit de la jocurile de pe comp. :) da, „bântui” sună mult mai firesc.
Mi-am amintit că am o temă nefăcută, printre altele și anume descrierea unui personaj. :)
Bun asa, asteptam personajul, nu te grabi…
Are foarte mult potențial textul ăsta. Ai atins mare parte din el, mai trebuie doar să revii și să-l șlefuiești nițel.
Mi se par în plus „Așa, doar o mică întrebare!” și „Cum mai trece vremea…nici în mormânt timpul nu stă!”.
Aș mai sugera totodată să renunți și la o parte din semnele de exclamare – frazele par ca și cum ar fi strigate și parcă unele nu ar avea nevoie.
Îl ultimul rând, de-a mai scădea din surplusul de „ea” din pasajul „Eram în celălalt oraş în care sub semnul mare al întrebării locuiesc cu numele pe adresa ei. Eram cu ea şi mă uitam la ceasul
meude la mână şi vedeam cum mai am doar treizeci de minute de petrecut cu ea. Apoi eram nervos şi am iscat o ceartă în minutele dintre noi doar ca să mă eliberez de emoţiile ce mă înghesuiau. Îmi venea fizic să o adun toată în braţele mele şi să o sufoc acolo ca să nu mai trebuiască să plece, ea la casa ei şi ca eu să nu trebuiască să mă dezlipesc de lângă ea. Revenind amândoi în aglomeraţia de oameni ce vuia în jurul nostru nu am putut să fac nici un gest. Nici să mă ridic de pe scaun, nici să mă menţin în picioare, nici să mă apropii de ea.” – pentru a fluidiza lectura.Plăcut.
Mulţumesc, Mihai. Iau în calcul sfaturile tale cât şi pe acelea ale lui Cornel. Într-adevăr e mult „ea” în acel paragraf. Dar cum eu nu sunt bărbat nu îmi pot da seama cât de mult se plimbă prin mintea unui bărbat acest pronume…tu îmi zici că ar trebui să se plimbe cu măsură. :)
Nu se plimbă de loc. Bărbații (nu știu femeile cum fac) nu gândesc cu fraze cu subiect, predicat și pronume personale, ci cu identități sintetice. Cam 20% din gânduri sunt fraze cât de cât inteligibile, restul sunt construcții proprii intelectului, ireproductibile. Când scriu, îmi opresc firul gândurilor și încep să traduc în limbajul convențional.
:)
Hahaha! Eu folosesc păcătos de mult pronumele „ăsta”, ceea ce mă face o fiinţă mică şi singură, acolo în mintea mea. Dar când dau glas gândurilor îmi place să împopoţonez pronumele şi să îi dau un grad în plus de respect şi astfel mă surprind rostind substantive arhaice pentru timpurile noastre, pe un ton sobru care îl face pe cel căruia mă adresez să caşte ochii mari şi să gândească despre sine că e foarte influent. Iar eu râd. „Ăsta” a înghiţit complimentul. Îmi aduc aminte de o întâmplare când am fost jignită în prezenţa unor prieteni, când „asta” eram eu. Vai ce m-am supărat! :))
Florin, m-ar distra daca ai putea sa dai un exemplu de astfel de gind, cum spui aici: „Nu se plimbă de loc. Bărbații (nu știu femeile cum fac) nu gândesc cu fraze cu subiect, predicat și pronume personale, ci cu identități sintetice. Cam 20% din gânduri sunt fraze cât de cât inteligibile, restul sunt construcții proprii intelectului, ireproductibile. „
Nu e ca şi cum aş citi în gînd. Când citesc, gândesc cuvintele citite cam cu aceeaşi viteză cu care aş citi cu voce tare. Când stau aşteptând de exemplu la stop şi privesc maşinile, blocurile şi pietonii, gândul e mai rapid decât cuvântul. Dacă văd o maşină marca Ford de culoare roşie, nu pronunţ în minte cuvintele Ford şi roşie, ci le scurtcircuitez. Înţeleg despre ce gândesc, fără să pronunţ realmente cuvintele, deoarece mi-am format în timp shortcut-uri.
Mecanismele psihologice ale gândirii se formează în timp în copilărie până pe la 10-11 ani. Mai întâi copilul învaţă să interacţioneze cu obiectele şi persoanele concrete. Pe la 5-6 ani începe să interiorizeze, apar noţiunile abstracte. procesele cognitive de generalizare, abstractizare, inducţie şi deducţie, proprii gândirii adulte, apar după 11-12 ani.
Odată cu posibilitatea relaţionării dintre simbol şi semnificat, proces datorat abstractizării şi generalizării, putem să asociem mental noţiunilor diverse nu numai cuvinte, ci şi scheme cognitive extrem de complexe. Aşa funţionează gândirea: cu scheme cognitive complexe, a căror transpunere în limbaj secvenţial scris sau vorbit este imposibilă.
Dar înţeleg ce mi-ai zis: să simulez asta. Au făcut-o scritorii avangardişti într-un mod genial. Literatura dicteului automat asta este, sau încearcă să fie.
:) Simt provocarea! Eu, fată alias femeie, dacă văd pe stradă o maşină măcar Ford roşie voi încerca în primul rând să ghicesc ce marcă e după siglă şi asta fără vreun rezultat, apoi când, să zicem, maşina în care eu stau confortabil pe scaunul din dreapta faţă, voi încerca pe sub ochelari să citesc toate literele înscrise acolo jos în lateral spate şi chiar, de ce nu, depinde de starea şi dispoziţia soferului, adică cât e de ok să mă comport ca un copil sau ca un bătrân, voi şi da glas atât la marcă cât şi mai ales la culoare… Ford, roşu! E de specificat!
ups…se va apropria…
Da? Să știi că e posibil să ai dreptate, fără glumă, la anumite persoane. În practică se numește a avea ochiul format. Se câștigă doar în timp, cu ajutorul exercițiului. Un profesor experimentat poate de pildă să corecteze o pagină dintr-o singură privire. Știe unde să se uite. Fiecare profesie are profesioniștii ei.
Nu! Se aplica ce am zis doar dacă e vorba despre un Ferrari rosso corsa…
Acum, cum zici, fara gluma eu sunt de parere ca nu putem generaliza. Sunt momente cand pentru a retine o imagine sau chiar o idee, trebuie sa ne ajutam de memoria sonora si atunci, indiferent ca rostim un substantiv, un verb sau de ce nu, un pronume si lista e deschisa, avem un plus de informatie ce ulterior va functiona ca o dublura de cheie.
Ai dreptate, ai intuit corect. În practica psihologică așa se și procedează: există tipuri de memorare / învățare auditivă și vizuală. În catalog, poate nu știai, în dreptul fiecărui copil specifică asta – e valabil însă doar pentru copiii cu probleme speciale.
V-am urmarit, mda, asa ceva.. Cel mai tare exemplu e in situatiile de panica, daca ati fost vreodata in asa ceva. Atunci toata imaginea, situatia in care te afli se condenseaza ca o picatura de ulei scapata pe o plita incinsa si tot ce vezi e o masina, rosie care se apropie in viteza de tine, vezi soferul si ala panicat si cu ochii holbati, vezi si strada si cerul, dar de fapt toate astea sint amestecate intr-un singur cuvint care nu vine din cap ci din maduva spinarii: fuuuck!
Ah, sa-mi aduci aminte, Florin, peste un timp sa va povestesc cum am coborit eu din greseala noaptea sau seara tirziu in Urziceni.. eram pustan pe atunci..si am trecut printr-o mahala de mi-era ca-mi ramin oasele pe acolo. Mersesem cu nasul, ma urcasem in trenul gresit. Aventuri :)
Cea mai frumoasă ilustrare a misterului limbajului și al gândirii este experiența lui Lucian Blaga, care până la 4 ani nu a rostit nici mama și nici tata, nici un cuvânt, ca într-o bună zi să vorbească fluent, normal pentru vârsta lui.
Este relatat în cartea lui autobiografică Hronicul și cântecul vârstelor.
Deci între structurile gândirii și limbajul articulat există o diferență substanțială. Omul, vorba lui Descartes, este o trestie GÂNDITOARE și nu vorbitoare, și asta are o anumită însemnătate.
Cu trenul și eu am avut experiențe horror. Iarna trecută am făcut niște cursuri la București în weekend și trebuia să iau trenul la ora 3 noaptea, dar cum ajungeam în gară odată cu trenul, și cum în gară la mine nu este tunel trebuia să alerg la urma trenului ca să-l ocolesc prin spate, prin nămeți, și ușa de la ultimul vagon era blocată deoarece era vagon de dormit, și atunci eu alergam cu sufletul la gură și mai tare, și trenul fluiera că pleacă…
Mă mir cum de Cornel nu a adus în discuție romanul lui Pamuk, Mă numesc roșu, care începe cam așa:
Acum sunt un om mort – un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare,inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat.
Mi-am adus aminte de începutul ”ăsta” citind textul Ioanei.
Mulţumesc,Pavel!Textul meu,ex mea sententia e umil în comparaţie cu citatul din Pamuk. Îmi place mult epitetul de „ticălosul meu ucigaş”. Nu am citit cartea, spre ruşinea mea nu mi-a căzut niciodată în mâini şi pot să spun că acum mi-a atras atenţia. :)