De ce am chef de nimic?

Nu e greu să scriem despre fiecare gând care ne blochează mintea pentru alt timp decât o simplă secundă şi astfel nu ne este greu să elaborăm înşiruiri de cuvinte după potriveala din capul nostru, o extragere din urna cu idei.
Dar ce se întâmplă atunci când îţi este dor să scrii, să spui ceva atât ţie cât şi întregii lumi şi habar nu ai ce să spui sau mai rău, nu ai habar de unde să începi sau cu ce să începi.
Eu azi am chef de nimic.
Nu mă voi explica şi nici nu voi explica de ce am chef de nimic.
Las cuvintele să curgă pe tastatură. Altcineva încearcă cu timiditate să mă locuiască acum. Nici nu are sens să mă opun foarte tare, m-am debarasat de orice piedică care să mă strângă în curelele anonimatului şi a modestiei. Nu este anonim mai necumpătat ca mine. Am fost un anonim şi asta nu a contat pentru mine la fel cum nu contează nici acum când lumea a început să mă ştie. În fond, se ştie despre mine mai mult decât un simplu nimic şi exact cât o mare de păreri asupra cărora eu nu am control decât tangenţial. Şi ce dacă mă expun? O fac dintr-o plictiseală, aceea de-a nu mai vorbi singură, în faţa unei prea tăcute oglinzi, în care mă aburesc doar eu. Iată de ce scriu. M-am săturat ca doar eu să mă recitesc. Să-şi bată şi ceilalţi capul cu ce am vrut să gândesc sau ce am vrut să exprim în cutare loc dintr-o propoziţie. Eu am obosit căutându-mi scuză doar pentru că degetele mele se aruncă grăbite pe câte-o tastatură cubică în relief. Să fie doar plăcerea de-a auzi zgomotul tipăriturii. Îmi place aşa de mult cum mi se agită vârfurile subţiri de mâini şi se apasă pe faţa fiecărei litere organizate grămadă în grupuri de coordonate, singurele grăitoare, prin care se încearcă o eliberare de trăiri. De ce folosesc fraze mai lungi decât mine, decât pot duce, după impresiile celorlalţi? Pentru că nu mă pot opri, pentru că cineva fuge mult prea alert şi altcineva vine fugind din urmă după fiecare idee ce se lasă cocoşată şi împinsă până în colţul unde este nevoie să se pună şi acel neprietenos şi nemernic punct. Pun punctul acolo unde pauza din gândire este mai lungă, unde stau şi privirea mi se roteşte în cap, şi fug toate rândurile cu fiecare literă înscrisă în maşina aceasta de scris care stă absurdă, de neclintit în faţa acestor ochi ai mei. Dacă văd un H atunci voi începe să nu mai gândesc ce cuvinte încep cu un D şi mă voi zbate până voi începe să dezvolt cuvinte din H-uri. Haina ideilor este o ţesătură complicată. Cum reuşim să scriem este precum acea haină. Spune despre fiecare povestea din spatele cortinei, teatrul în care jucăm şi scriem este mai mult decât acea scenă pe care ne torturăm şi ne alintăm actorii. Fiecare actor suntem în parte fiecare dintre noi. Ne expunem prin moravurile lor şi ne face o deosebită plăcere să ne contopim cu acei actori învăluiţi de noi prin cuvinte, la fel cum ne face plăcere să agonizăm în micile, marile actorii chiar noi înşine. Iată, am pus punctul de data aceasta mai rapid. Am pomenit de cuvinte care încep cu D-uri, pentru că în timpul în care scriu răzbunându-mă pe aceste rânduri, ochiul meu drept este aşezat peste cel stâng şi a creeat imaginea literei D. Totul, pentru ca, într-o căsuţă, peste negru existând albul desen al D-ului, să îmi apară pe fond emotiv că acest D este înconjurat ca într-o curte, izolat şi împrejmuit de toate celelalte litere de pe tastatură, ca într-o închisoare de noeme. Îmi trebuie mai multe cuvinte care să conţină tot mai mult această litera D, de care mă scap prin ocolirea fugită a degetelor mele. De ce? Nu pot scrie azi nimic în afara unei întrebări prostănace, simpliste şi insuficiente cu acest caracter…D-ul.
Încep molatic să casc. E şi prea banal ceea ce mi se înscrie în gândire. De ce? Când am dormit azi-noapte destul de bine. Din când în când, distanţele se micşorează între cuvintele ce îmi răsar în scris şi nespunând de fapt nimic îmi place să încerc să comunic peste graniţe de virtual cu fiecare individ care va alege conştient să îşi piardă timpul cu acest text. De altfel, prost şi insipid sau inocent de anost şi plin de cotidianul unei prezenţe care îşi pierde o mică parte din energie lovind tastatura Chicony, vă veţi prinde gândul în desluşire peste umbra gândului meu. Dar să mă feresc să încep o altă poveste. Acum litera caricaturizată aici în faţa ochilor mei moi mă obsedează într-o hărţuială de a îmi cere socoteala de ce şi de ce şi de ce  uit să-mi dezvolt ideile pornind de la ea şi de ce nu o includ mai des printre atingerile mele.
Din nou nu mai sunt capabilă să văd ceva mai mult decât bătăile degetelor prin şirul nesfârşit de aglomerări de cuvinte, acel amalgam care lipeşte literele unele de altele în născociri de simţiri. D-ul începe, ca un dumnezeu, să stea punct fix într-o grămadă de alte simboluri care descriu cercuri tot rotindu-se în jur, mişcare de electroni agitaţi a se presăra în legături de exprimări. De ce? Nu se găseşte chiar nici o altă întrebare pentru a mă pune într-o mai mare dificultate de a găsi o rezolvare a acestei observaţii aproape primitive şi barbare de cât am dezgolit învelişul acestei porniri de scriitură de azi? D-ul acesta din de ce-ul întrebării este culmea! Dar să mă avânt cu elan de detectiv peste puterea unei singure litere? Să o încolţesc şi să strâng lanţurile din jurul ei cu privirea fixată tot deasupra ei? Sau să încerc să ocolesc. Să mă prefac că e gol acel pătrat, plin doar de negru…să şterg conturul ei de alb cu acetona gândului criminal. De ce? Ce mârşăvie e întregul act care naşte laşitatea de a fi capabil să poţi pune întrebări. Soluţiile la oricât de multe întrebări nici nu mai conteză aşa de mult şi D-ul rămâne cu forma lui care a primit o culoare mereu un punct pe lângă care se comit întregi războaie digitale.
De ce am chef de nimic? Iar nimicul acesta este un nimic scris şi un nimic spus, având o învelitoare care se topeşte prin curgerea în şir de litere care joacă ca pe un şirag înlănţuirea de întrebări rămase fără răspuns.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi