Ascult de mult mai mult timp decât scriu. Înainte de a învăța să povestesc, mult timp am ascultat. Felul meu de a fi, rezervat, nesigur, acela al melcului ce se retrage speriat în cochilie la prima atingere brutală, m-a transformat în timp într-un foarte bun ascultător. Am ascultat de-a lungul anilor povești dintre cele mai diverse, unele care m-au făcut să râd cu lacrimi, altele dimpotrivă.
Nu de puține ori mi-a fost dat să aud povești despre indivizi vitregiți de soartă, născuți în familii sau medii ostile, fără a fi dăruiți de Dumnezeu cu vreun dar extraordinar, dar care s-au descurcat în viață, care „au știut să-și joace cărțile” astfel încât să reușească în tot ceea ce și-au propus. Și n-ar fi fost nimic rău în asta, ci dimpotrivă, de admirat, dacă toată ascensiunea lor n-ar fi fost împănată peste tot de atât de bine împământenitele obiceiuri balcanice ale „descurcatului”.
N-am agreat niciodată expresia „a te descurca”. Probabil este frustrarea celui care nu a avut niciodată posibilitatea de a se descurca nici sub comuniști, nici peste ei, nici sub sau peste FSN-iști, PDSR-iști, PSD-iști, PRM-iști, liberali, țărăniști, ecologiști, neo-comuniști și neo-marxiști și tot felul de alte nații politice, culturale sau bisericești care s-au tot perindat în fruntea plină de bube a țării. Cert este că în accepția mea, verbul a căpătat în timp înțelesul onctuos, diform și bălos al gheșeftului, al mitei, șpăgii, șperțului, ciubucului, al pachetului de Kent sau cafea, al sticlei de coniac sau whiskey frumos ambalată și împinsă discret pe tăblia unui birou sau ghișeu, al plicului cu mărci, dolari și apoi euro. În mintea mea, adevăratul său sens a fost înlocuit treptat și ireversibil de cel al șmecheriei, al „băieților destepți”, al împinsului, săritului la cap cu ceva, atenției, al strecurării ofidiene printre legile și regulile de bun-simț, eludării, evitării, al bișniței, afacerilor oneroase, cel al trasului sforilor, al para-ndărătului, al lui „mie ce-mi pică la afacerea asta”, al furtișagului, găinăriei sau, din contră, al tunurilor de miliarde.
L-am preferat dintotdeauna pe „a reuși” (cel care a preluat pentru mine, rând pe rând, toate sensurile alungate de celălalt), cu al său înțeles ușor contagiat de cel al smereniei (fără a cădea în căciulire), al concurenței loiale, al moralității și corectitudinii de orice fel, caracteristice unei comunități în care indivizii nu se ascund în spatele unor „trebuie să te adaptezi” sau „scopul scuză mijloacele” pentru a-și justifica acțiunile mârșave, în care competițiile nu se transformă într-un soi de cursă inechitabilă în care concurenților le sunt permise mișmașurile croite pe un set de reguli ambigue, dubioase, alunecoase precum mătasea, în care orice urmă de onestitate nu se scufundă încet și sigur în nisipurile mișcătoare ale duplicității, al orientării după cum bate vântul.
Într-o societate în care majoritatea vizibilă a populației (cea care iese în frunte ca păduchele la tot felul de manifestări) funcționează după astfel de reguli și principii strâmbe nu poți avea pretenția ca vreodată ceva să se schimbe în bine. Căci, precum Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, la fel și potentații zilei dau tonul și nasc generații întregi de indivizi cu năravuri la fel de păguboase precum ale lor, din rândul cărora, mai târziu, sunt aleși noii stăpâni, intrând într-un cerc vicios din care nația noastră încearcă să scape de mai bine de o sută de ani.
Nu poți transfera întreaga vină a găunoșeniei tale mediului în care trăiești sau societății căreia trebuie să i te adaptezi, așteptându-te ca totul în jurul tău să se transforme ca prin minune într-o bună zi, fără știrea ta. Plierea indivizilor ce formează o comunitate după astfel de norme îndoielnice nu poate duce decât la perpetuarea la nesfârșit a acestei moșteniri pe care doar un eveniment brutal ar mai reuși să o întrerupă.
Singurele momente în care mai marii zilei mai scot în față figurile perimate ale unor personalități de o probitate morală și profesională incontestabilă sunt cele ale marilor evenimente. Menite să anestezieze cumva acel soi de mustrare de conștiință mutantă, la fel de hâdă precum obiceiurile lor, manifestările organizate cu aceste prilejuri aduc pentru scurt timp în fața tuturor chipurile triste și ușor stânjenite ale celor în fapt nu doar uitați și ignorați, ci chiar huliți în tot restul anului, dar a căror apropiere le poate aduce inițiatorilor măcar iluzia apartenenței la lumea cu adevărat civilizată.
Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.
Ca să pun și eu sare peste rană, în seara de 1 decembrie Pro TV difuzează un documentar despre români de succes. Nadia, Angela Gheorghiu și ceilalți. Și, ce să vezi, fondul muzical este asigurat de Loredana, pe versurile: „Spune-mi cine se descurcă, România, la o sută!” Na!
Vezi? In curand va ajunge definitoriu pentru Romania.
„A fi descurcăreț” a fost și încă mai este o „calitate” mai apreciată în România decât a fi muncitor, școlit și altele asemenea. Totuși, a fi descurcăreț nu e neapărat un lucru rău (cei care supraviețuiesc sunt cei care se descurcă în situații neprevăzute, dificile etc.). Devine asta în momentul în care „a fi descurcăreț” e folosit ca un sinonim pentru „șmecher”, când „a-l fraieri pe altul” înseamnă că „te-ai descurcat”, când „ai luat fața altora” prin metode înșelătoare, dar și când îți publici cartea la o editură bună folosindu-te mai mult de pile și alte strategii :)
Corect, Mihai. Numai ca mie mi s-a fixat atat de mult sensul asta deformat, incat asocierea se face deja automat in mintea mea.