De mîine va fi mai mult loc în baie

Senzaţia nouă, ciudată, cu care se trezise sîmbătă dimineaţă era ceva între ceea ce s-ar putea numi premoniţie şi lehamite.
Îi era lehaminte să mai încerce şi avea un fel de premoniţie că nu va reuşi niciodată să ajungă unde îşi propusese.
A mîncat, s-a uitat la un documentar despre evadări spectaculoase, şi-a dus căţeaua Collie la tuns (a aşteptat o oră în maşină ascultînd muzică la radio). Reîntors acasă a gătit mazăre cu carne de pui. A scos oasele şi le-a pus în coşul de hîrtie pentru resturi menajere. Cu ceva timp în urmă i-ar fi dat oasele la ronţăit căţelei dar prietenul lui veterinar, Ovidiu, îi spusese că mulţi cîini sînt aduşi la cabinet cu maţele perforate de la oase de pui nesfărîmate bine.
Căţeaua dădea din coadă şi Ciprian – aşa îl cheamă pe stăpînul căţelei -, era convins că în ciuda celor patru luni care trecuseră de la discuţia cu Ovidiu, ea nu uitase că oasele ar fi trebuit să fie ale ei. Gustînd pentru ultima oară pentru a se convinge dacă s-au înmuiat boabele, s-a fript teribil de rău la limbă şi a înjurat cu voce tare, gîndindu-se că nu o să simtă aroma vinului pe care îl turnase în pahar pentru a-l bea în timpul mesei.
Şi-a aruncat hainele în coşul cu rufe ştiind că intrase în ele miros de ceapă călită apoi şi-a făcut o baie fierbinte în cadă. În cadă a răsfoit cîteva pagini din Dragoste în vremea holerei – deschisese cartea la întîmplare şi dăduse exact peste pagina în care Ferminei Daza îi piere brusc interesul pentru Florentino Ariza, atunci cînd se întoarce şi-l vede în spatele ei de foarte de aproape.
Ca şi alte daţi, Ciprian căzu pe gînduri încercînd să înţeleagă cum poate să îţi treacă brusc iubirea pentru o femeie. Iubirea este aspiraţia unei fiinţe de a se uni cu altă fiinţă de care este îndrăgostită – şi de ce? – pentru că îi pare înzestrată cu o perfecţiune sau alta. Iar iubirea nebună, aşa cum existase pînă la acel moment între cele două personaje de roman, trebuie să includă calităţi ale spiritului precum şi ale fizicului. Numai proştii se îndrăgostesc strict de aspectul exterior. Oare la care dintre aceste aspecte încetase să corespundă Florentino Ariza dintr-odată şi de ce?
Un mister de dezlegat în timp ce apa picura indiferentă din robinet.
Ciprian îşi aduse aminte de o veche iubire de-a lui din liceu, o fată frumoasă, plăcută şi inteligentă. Dragostea de ea îi trecuse într-o secundă – se aflau la ştrand, în apă –, cînd ea se apropiase de el cu mişcări cam haotice pentru că nu ştia să înoate bine. Avea părul ondulat natural şi brusc, trăsăturile ei, un pic crispate de efort i se păruseră mai mult decît nefeminine… pur şi simplu asociase capul ei cu un cap de urs şi de atunci nu putuse să o vadă altfel decît aşa: ca pe o mare ursoaică blajină. Şi asta a fost tot.
Dacă nu putea explica de ce dragostea pierise din el dintr-odată nu putea avea pretenţia să înţeleagă de ce plecase la fel de brusc din Fermina Daza. Dar cel puţin ştia senzaţia aia, ca o trezire bruscă dintr-un vis. Aşa devenise şi Florentino Ariza un bărbat obişnuit. Apoi redevenise special prin răbdarea cu care o aşteptase zeci de ani fără să o deranjeze în vreun fel, fără să fie supărător. Plutise în jurul ei fără să se facă deloc remarcat, exact ca un plop cu suflet şi ochi in loc de frunze – ce te poate urmări zi de zi, al cărui puf e trimis cît mai aproape şi discret de fiinţa iubită.
Spre deosebire de alţi copaci plopii foşnesc neîncetat, de parcă ar avea viaţă, o fac chiar şi cînd nu adie vîntul. Din cauza asta îi venise în minte comparaţia cu plopii, pentru că, în timp ce stăteau la umbră pe o bancă, soţia unui amic, spusese odată la modul foarte serios că după părerea ei plopii, ei singuri, pot stîrni un vînticel mic de tot, altfel cum se explică adierea ce numai în zona respectivă nu încetează niciodată în timp ce în restul oraşului aerul zăcea încremenit?
Da, poate că în fiecare plop e un suflet refuzat – de iubit sau de iubită. Freamătă şi nu are linişte. Aşa că primăriile unor oraşe fac foarte bine că îi taie şi îi înlocuie cu alte soiuri care nu eliberează puf dăunător astmaticilor şi nu stîrnesc vînt inutil.
Pe hol a aruncat o privire în oglindă cercetînd în ce stare se prezenta corpul sau. Cu burta un pic suptă găsea că arăta mulţumitor. S-a spălat pe dinţi cu periuţa electrică gîndindu-se că e o invenţie potrivită oamenilor comozi cum era el.
“Doar nu am înnebunit să scriu despre ce fac prin casă, aşa ceva numai lui Bukowski putea să-i iasă ca lumea. Şi nouăzeci la sută din scriitori îl imită pe Bukowski!” (citise o povestire autobiografică de Charles Bukowski în care era descrisă uciderea unui păianjen dintr-o toaletă în timp ce autorul îşi făcea nevoile fiziologice).
Pentru că îi rămăsese gîndul la documentarul de dimineaţă, şi pentru că evadările prezentate acolo avuseseră loc din închisori americane de maximă securitate, seara a căutat pe youtube un documentar despre închisorile ruseşti. Nu existau documentare despre evadări din închisorile ruseşti de maximă securitate pentru că era imposibil de evadat. O simplă deplasare dintr-o celulă în alta se făcea tîrînd deţinutul între doi gardieni care îi forţau cît mai sus mâinile încătuşate la spate. Majoritatea criminalilor avea tatuate pe spate biserici ortodoxe: cîte turle, atîtea crime. Un bătrîn, închis pe la sfîrşitul anilor şaizeci, avea tatuat portretul lui Stalin în dreptul inimii – în comunism se pare că aşa scăpai de pedeapsa cu moartea, soldaţii nu puteau trage în chipul lui Stalin.
În pat a recitit din nou primele trei capitole pe care le scrisese cu un an în urmă la un roman a cărui acţiune începea într-o închisoare.
“Poate la asta să continui mîine…”
Dar în ziua următoare s-a trezit cu aceeaşi senzaţie. Îi era lehamite să se apuce de scris. La serviciu, un coleg care avea ca hobby de week-end vînătoarea i-a povestit despre achiziţionarea unei camere video specială pentru filmarea animalelor în pădure. Colegul punea un sac de mere într-un loc, unde, din cîte aflase, cutreierau căprioare. De sus, camera, activată de senzorul de mișcare, filma în infraroşu ori de cîte ori se apropia un animal. În felul acesta, dacă nu vedea pe înregistrare un exemplar demn de ucis – era interesat exclusiv de cerbi – , muta camera în alt loc şi o lua de la început. Colegul avea cîteva trofee superbe, era colecţionar de capete de cerb.
Ciprian avea un fel de premoniţie că nu o să ajungă nicăieri, că-şi va irosi timpul degeaba dacă ar fi scris o poveste despre vînătoarea de cerbi dar s-a străduit să reţină totuşi cît mai multe detalii.
Colegul l-a întrebat dacă nu ar vrea nişte carne de vînat, dar Ciprian l-a refuzat politicos spunînd că oricum nu ar şti cum se găteşte. Seara a adormit prea repede şi s-a trezit la 5:30 cu o sete cumplită. Visase că se afla în apropierea unei fîntîni de care îi era teamă să se apropie pentru că cineva instalase o camera de filmat deasupra. Şi acel cineva l-ar fi putut alege ca pe-un exemplar numai bun de împuşcat. Şi-a făcut ness cu lapte şi cu cana într-o mînă s-a dus la debaraua din hol. Depozitase acolo două sute de exemplare ale “romanului” rămase nevîndute după doi ani – noroc că în loc să le caseze, editoarea drăguţă îl întrebase dacă nu le vrea pe gratis.
“Douăzeci de exemplare de autor la lansare şi uite că aveţi acum încă două sute la final.”
Scrisul fusese viaţa lui şi nu ştia ce urma să facă de-acum cu timpul liber. Odată cu lehamitea simţea că i se terminaseră ideile.
Maică-sa îl rugase să nu mai scrie despre familie.
Mona îl rugase să nu scrie despre femei.
La redacţie, la patru luni de la angajare îl chemase şeful în birou să semneze un document în care i se cerea să nu divulge nimic din ce se întîmpla la serviciu, nici în discuţii private, nici în articole, nici în lucrări de ficţiune. Fără autorizaţie prealabilă nu avea voie să facă fotografii la serviciu şi nici înregistrări audio-video.
Amicii îi ceruseră să nu scrie despre ei – dar i se părea ironic faptul că tocmai cei despre care nu ar fi avut ce să scrie îi cereau insistent asta. Ce putea să scrie despre nişte familişti care lucrau zece ore pe zi şi apoi se grăbeau să ajungă acasă?
Într-o seară îi spusese sarcastic Monei că nu i-a rămas decît să scrie un roman politic sau unul despre cîini. În cele din urmă Mona i-a dat voie să scrie despre ea, inclusiv scene de sex, dar totuşi să le conceapă de aşa manieră încît oricine ar citi să nu se poată gîndi că ar fi vorba de ea.
Luni dimineaţă s-a trezit cu o stare febrilă, visase ceva interesant. Prezenta şefului, o cerere de mărire de salariu; în vis, doar o dată pe an, toţi angajaţii stăteau la rînd să-şi expună propunerea. A intrat în sfîrşit el în sala de prezentări şi a început să se laude cu măsură – dar numai ce începuse şi şeful l-a întrerupt pentru că pe strada din faţa clădirii trecea chiar atunci un camion sau un utilaj de construcţii şi nu se putea auzi bine ce zicea. A aşteptat să treacă utilajul, a reînceput, dar şeful l-a întrerupt din nou. Trecea alt utilaj. După ce a încercat de cinci ori, scena repetîndu-se de fiecare dată identic, şeful s-a uitat la ceasul din perete şi i-a spus că timpul lui a expirat, să vină din nou la anul pentru mărirea de salariu. În vis i se păruse culmea ghinionului dar în timp ce se spala pe dinţi cu periuţa electrică, şi-a reamintit dialogul şi a început să rîdă singur. Totuşi visul avusese loc la serviciu şi nu se simţea chiar confortabil să descrie o scenă din care oricine i-ar fi înţeles frustrarea pentru salariul, din punctul lui de vedere, insuficient.
Şi dacă se gîndea bine nici roman politic nu ar fi putut scrie pentru că Mona lucra la guvern şi toată lumea din biroul lor (în frunte cu ea) ţinea cu PSD pentru că le promiseseră măriri de salariu. Iar el instinctiv nu putea suporta un partid care emanase din fundul uscat a lui Ion Iliescu. În tinereţe, în 1990, fusese noapte de noapte la universitate în “zona liberă de neocomunism” iar acum nu se ducea la proteste ca să nu o supere pe Mona.
“Deci nu-mi rămîne decît să scriu cîteva poveşti scurte despre animale de companie.”
Îşi aminti că un prieten de-al său, Dan Seghesan, scrisese o poveste superbă de cartier în care în fiecare noapte era omorît cîte un cîine vagabond: unul era găsit sfîrtecat, unul otrăvit, altul spînzurat de bătătorul de covoare. Două personaje principale, doi vecini, jucau şah şi între două mutări încercau să elucideze misterul. Deci se putea! Dacă Dan a scris o povestire scurtă, el, care se considera la fel de talentat ca Dan putea scrie un bun roman psihologic cu animale de companie, fie cîini, fie pisici.
Ciprian Marin scrise pe o foaie lucrurile mai deosebite pe care le făcea căţeaua lui. Pentru că o certase de mică să nu latre noaptea cînd simţea că trece un cîine pe culoar (ca să nu deranjeze vecinii), Lolita lui strănuta în loc să latre. Strănuta de frustrare. Cînd îi punea boabe în farfurie, Lolita lua o gură de boabe din castron, le punea pe covor şi mînca una cîte una de pe covor. Cînd o certa că se linge pe laba stîngă, unde îşi făcuse rana cu dinţii şi pe o suprafaţă cît un bănuţ îi căzuse părul, Lolita imediat îşi lăsa laba şi începea să-l lingă pe el pe ciorap. Deşi se făcuseră doi ani de cînd murise pisica lor albă, Angel, cînd strigă “pisica” sau “unde-i pisica?”, Lolita se ducea înnebunită la geam exact ca şi atunci cînd trăia Angel.
După o scurtă cugetare, tăie această ultimă notă pentru că i se păru prea tristă. Fără să vrea îşi adusese aminte experienţă înregistrării lui Angel în vederea eutanasierii. Slabă de-i cădeau pieile, trist, trist de tot, se uitase din cuşcă după el cum pleacă – şi el în maşină izbucnise în plîns ca un copil.
După cîteva zile abandonă proiectul romanului cu căţeaua.
Nu putea scrie despre prieteni, dar putea scrie despre prietenii cu care se certase. Aici avea de unde alege dar candidatul principal era un amic poet-softwarist şi partener de tenis. Pe vremea cînd jucau tenis îi spunea Alec dar acum îl numea simplu “bouleanul”. Cînd Cărtărescu se dusese la Filit acum cîţiva ani, se întîmplase de Alec fusese trismis în delegaţie la Iaşi; îi ceruse legitimaţia de ziarist şi el i-o dăduse cum rar îşi putea refuza prietenii.
La întoarcere, Alec îi spusese radiind că îi luase un interviu lui Cărtărescu. Alec era fan Cărtărescu, dar fără să-i citească proza. Era fan Cărtărescu-poetul, nu prozatorul Cărtărescu şi Alec se simţise destul de penibil să-l tot întrebe pe marele scriitor numai şi numai despre poezie cînd acesta tocmai îşi lansase ultimul volum din Orbitor.
Ascultase şi el interviul, avea părţi interesante şi chiar fusese curios ce avea să facă Alec cu interviul. Trecuseră şase ani de atunci şi Alec păstra în continuare interviul doar pentru el, aşa cum ai ţine un tablou de artă. Şi de la asta se şi certaseră. Ciprian îi ceruse interviul pentru ziar, Alec promisese că i-l va da. Ieşiseră de vreo şapte ori la terase şi de fiecare dată se scuzase furnizînd motive penibile cum ar fi transcrierea care ia foarte mult timp sau lipsa diacriticelor. Tot de atunci începuse să îl admire şi el pe Cărtărescu ca om, pentru că acceptase să îşi piardă patruzeci şi şapte de minute din viaţă pentru a răspunde întrebărilor idioate ale unui necunoscut, care arăta ca Alec, dar purta legitimaţia cu numele Ciprian Măcesaru. Se simţea întrucîtva îndatorat, deoarece la urma urmei Cărtărescu îi acordase interviul lui, acelui nume printat pe legitimaţia de jurnalist la care în mod sigur nu se uitase atent.
Toate aceste gînduri supărătoare îi reveneau în timp ce o plimba pe Lolita pe lîngă ghena urît mirositoare a blocului, privind nişte buruieni crescute parcă în batjocură la adresa aşteptărilor ce le-ar fi putut avea DEX-ul la definiţia cuvîntului “citadin”. Şi în timp ce ocolea fecalele altor cîini care le-o luaseră înainte pe exact acelaşi traseu – şi nu că s-ar fi putut găsi multe variante de plimbare care să fi fost lipsite de aceste orori cu care practic se obişnuise –, se gîndea la cît de precis spusese Carterescu în acel interviu sortit neascultării pe vecie, referitor la micimea Bucureştiului: pînă să poată călători, crezuse sincer că era cel mai frumos oraş din lume şi dacă nu a fost aşa atunci încercase să-l fabrice astfel în creuzetele interioare ale imaginaţiei sale pentru că îl sedusese ideea de a avea un oraş propriu din punct de vedere artistic şi literar, aşa cum avusese Dostoievski St-Petersburgul şi Borges Buenos Aires – oraşe interioare, oraşe interiorizate de scriitor… ca toţi ceilalţi încercase să facă şi el din Bucureşti un fel de ombilic al lumii, dîndu-i din condei acea strălucire care în realitate îi lipsea. Şi Cărtărescu rămăsese în Bucureşti. Putea fi o altă dovadă mai bună că spusese adevărul în privinţa ataşamentului ce-l simţea faţă de oraş?
El în locul lui Cărtărescu ar fi împachetat imaginile, le-ar fi adăpostit în cotloanele ascunse ale memoriei şi ar fi făcut ceea ce făcuse Matei Vişniec din Paris sau Petru Popescu din Los Angeles: ar fi adus Bucureştiul cu el acolo.
Şi totuşi, se afla în acelaşi loc în care se afla şi Cărtărescu, poate că nu-i despărţeau nici zece kilometri, poate că şi Cărtărescu se pregătea să pună masa de seară aşa cum se pregătea şi el, poate că şi Cărtărescu îşi arunca nişte scrieri mai vechi de care nu mai era mulţumit, la gunoi, aşa cum făcu el, după ce se întunecă, cu cele două sute de exemplare al caror spaţiu urma să fie luat de o nouă maşină de spălat de dimensiuni alese tocmai cu scopul de a încăpea perfect acolo.
“De mîine va fi mai mult loc în baie…”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.