De vorbă cu Petronela, partea a doua

E cald ca dracu’. Mijloc de iulie și temperaturile se apropie de valoarea IQ-ului celor din Mensa. Petronela se pregătește de concediu și îmi dă un telefon:
– Bă, am nevoie să ai grijă de câini cât timp sunt plecată.
– OK. Cât timp vei fi plecată?
– O săptămână. În seara asta îmi iau zborul. La propriu.
– Păi, înainte să pleci, treci pe la mine și îmi lași cheia de la casă.
– Nu pot. Plec direct la aeroport după ce ies de la birou.
– Aha. OK, atunci cum facem?
– Unde ești acuma?
– Prin oraș. În centru. Îmi caut o cravată.
Petronela scoate un sunet de parcă ar fi văzut cel mai drăgălaș lucru din lume, și zice:
– Oh, pizdă ce ești!
– Ha-ha! o maimuțăresc eu.
– Bine, hai că trec prin centru să bem o cafea și îți las și cheile.
– Perfect.
Închid și îmi caut câteva cravate. Aleg două, le plătesc și mai casc gura prin centru vreme de 20 de minute, când îmi sună din nou telefonul.
– Da?
– Hai la cafeneaua de lângă catedrală. Mă îndrept spre ea acum.
– OK.
Ajung la cafeneaua aceea și mă așez la o masă. În jurul meu nu prea e lume. Două femei pe la 40 ani stau la o masă alăturată și discută:
– Am probleme cu tiroida. Dă-mi pace! Iau pastile de mă doare capul!
– Te-ai gândit să faci niște yoga? Am auzit că ajută.
– Să știi că am vorbesc cu o prietenă de-a mea de ceva timp, să merg la yoga, dar încă nu s-a concretizat nimic.
Apare Petronela, își trântește geanta pe unul dintre scaune și mă întreabă dacă vreau ceva la bar.
– Tu ce îți iei? întreb.
– O cafea. Îți au și ție ceva?
– Au Cola aici?
– Nu. Poate Pepsi.
– Nu vreau Pepsi.
– Au suc de portocale, din ăla proaspăt stors. E bun.
– OK, vreau unul din ăla.
Dispare și se întoarce după 5 minute. Îmi pune în față un pahar de plastic transparent, plin-ochi cu suc de portocale. Un pai verde iese prin capacul de plastic. Iau o gură din el. Absolut atroce. Petronela se lasă pe scaunul de lângă mine. Își depune cafeaua pe masă și începe să scoată din geantă bricheta, telefonul și țigările. Poartă blugi simpli și teniși, iar în partea de sus e acoperită de ceva, un sac de culoarea pișatului care atârnă grotesc pe ea. Pe cap are o pălărie fucsia infectă. Nu mă pot abține și zic:
– Petro, arăți ca dracu!
– Nu prea dorm.
– Nu mă, hainele tale arată ca dracu. Zici că ești o manelistă din aia care vinde semințe în piață.
Începe să râdă.
– Nu glumesc. De unde naiba ai luat pălăria asta?
– Ce-ai, mă? E o pălărie bestială!
– Arată ca un coșmar.
– Mai taci din gură!
Își aprinde o țigară.
– De ce nu dormi?
– Bă, s-au futut lucrurile pe la mine.
– Cum așa?
– Pleacă lumea din firmă și am rămas aproape singură. Am dat afară o tipă care era acolo de un milion de ani. Nu făcea aproape nimic toată ziua și nu se justifica salariul pe care i-l dădeam. Apoi am mai dat afară, la ordinele șefului, alte două angajate. Ca să ne revenim cu cheltuielile, știi?
Dau din cap că da, apoi mă întind și îi iau de pe cap pălăria. O arunc pe un scaun de lângă mine și zic:
– Îmi pare rău, nu te pot lua în serios cu chestia aia pe cap.
Râde, dar nu se întinde după ea.
– Ce ziceai? întreb eu.
– Ziceam că, pe lângă faptul că am dat afară niște angajate care frecau menta toată ziua, m-am trezit cu alte angajate, cele care chiar fac treabă și care sunt mâinile mele drepte, că vor să plece și ele.
– Nasol!
– Cel puțin.
Se face liniște. Petronela contemplează situația. Zice:
– Una din ele, o tipă pe care am învățat-o tot ce știe, a venit ieri și mi-a spus că pleacă, iar cealaltă, tot așa, o tipă care e de mult cu noi, acolo, a venit și mi-a spus că se gândește să plece. Mi-a spus că nu mă lasă cu curul în baltă, că o să stea până îmi găsesc pe altcineva, dar după ce se rezolvă problema, o taie.
– Urât.
– Da, frate.
– Bă Petro, din câte îmi amintesc nu e prima dată că pățești așa ceva. Adică, ți-au mai plecat oameni din firmă așa, în turmă. Te mai surprinde chestia asta?
– Nu, dar …
– De ce pleacă lumea? Au găsit joburi mai bune? Salarii mai mari?
– Bă, având în vedere că le plătim să stea și să nu facă mai nimic, nu cred că au găsit ceva mai bun. Nici salariile nu sunt rele. Cu mult peste medie.
– Mai ales pentru cineva care nu face nimic toată ziua, completez eu.
Petronela suflă fumul afară:
– Exact!
– Și atunci?
– Cred că s-au speriat. Au crezut că le-am dat afară pe primele trei pentru că ne apropiem de faliment. Reduceri de personal, măsuri de criză, căcaturi de genul ăsta.
– Sunteți în faliment?
– Normal că nu. Pur și simplu încercăm să eficientizăm procesele. În loc să am șase oameni care lucrează fiecare câte 4 ore pe zi, mai bine am 3 oameni care lucrează 8 ore pe zi. Și costurile sunt mult mai mici.
– Mi se pare corect.
– E adevărat că am dat de un fel de vid al pieței. E cam uscată treaba în perioada asta, dar nu e ceva ce aș numi faliment. E doar un coborâș.
Mă privește și are ochii triști. Soarbe din cafea și mai trage un fum din țigară. Zice:
– Ce nu înțeleg este de ce trebuie să fie așa? Iei un om, îl pregătești, îl înveți tot ce știi, împarți cu el bune și rele, și apoi, într-o bună zi se ia și pleacă în altă parte.
– Se întămplă, Petro. Peste tot. Nu mai trăim vremurile în care luai un om, îl angajai și murea lucrând pentru tine. Lumea nu mai stă în același loc.
– Știu asta, dar … mă simt legată de multe dintre fetele care lucrează la noi. Adică, la nivel personal.
– Și ți-e greu să te desparți de ele.
– Exact.
– E invitabil. Sunteți o firmă mică. Ai timp să interacționezi cu oamenii, ajungi să îi cunoști foarte bine, mai ales dacă îi crești. Și apoi, când pleacă, te simți abandonat. Un fel de sindrom al cuibului părăsit.
– Cred că da.
O privesc și pentru o clipă senzația că Petronela va izbucni în plâns e atât de puternică încât îi spun:
– Petro, să nu plângi. Nu te iau în brațe!
Începe să râdă și își trece degetele peste ochi.
– Poți să mă insulți și să îmi jignești pălăria, dar nu mă poți lua în brațe dacă e nevoie?
– Atunci când te insult eu, e ca și cum te-aș lua în brațe.
– Clar, râde ea.
Iau încă o gură din sucul de portocale. Proaspăt stors pe dracu! Ăsta e vechi de două zile.
– Așa e cu firmele astea mici, reiau eu. – Când te desparți de soldații tăi, e mai greu decât ai crede. Uite, la noi la firmă, tipa care mi-e supervizoare e în aceeași situație. OK, are vreo 10 ani pe baricade, e bătucită rău și nu se mai agită pentru orice. De multe ori ne spune și nouă să nu mai punem atâta suflet în toate căcaturile pe care le întâlnim zilnic, pentru că nimic nu contează. A doua zi vin alte probleme, și trebuie să le faci loc. Nu poți căra tot bagajul acela după tine mereu.
– Deșteaptă tipa.
– Da. Dar chiar și așa. Firma e mare. Supervizoarea mea are o echipă de 30 de oameni, nu 3, ca tine. Iar în producție sunt peste 1000 de oameni. Îți dai seama că abia are timp să ne salute la venire și la plecare. De unde să lege cu noi legături strânse, cum le ai tu cu fetele tale? Și totuși, atunci când pleacă lumea în alte locuri, o văd că se întristează. Și nu e vorba de lipsa de personal. Pur și simplu îi cade greu. La începutul anului am avut mulți colegi care s-au cărat prin alte locuri. Oameni buni, de încredere. Și de fiecare dată când se anunța câte unul că pleacă, o vedeam cum se întristează. Nu pot să îți descriu exact cum îmi dădeam seama, dar avea pe față aceeași expresie pe care o ai tu acuma.
Petronela mă privește în tăcere. Stinge țigara și își aprinde alta. Pe stradă trec două fete superbe în pantaloni scurți care abia le acoperă fesele. Oftez.
– Nu știu, zice Petronela. – Nu știu ce să fac. M-am săturat să chestiile astea. Acuma trebuie să o iau iarăși de la capăt? Pentru a nu-știu-câta-oară?
– Ăsta e mersul lucrurilor. Dacă vrei să fii manager, trebuie să te confrunți și cu chestiile astea.
– Te doare când trebuie să îi dai afară, te doare și când pleacă de capul lor, oftează ea.
Stăm câteva clipe în liniște. Mă întreabă:
– Ce face Ioana? Cum e la noul ei job?
– Ah, e bine. Săptămâna asta e foarte ocupată. Prima săptămână la noul loc de muncă.
– O muncesc?
– Nu cred că o muncesc așa tare. Se agită ea mai mult decât ar trebui pentru că e prima săptămână.
– Îi place?
– Aici îi place mult mai mult decât în locul anterior.
– Păi care era problema acolo?
– Acolo stagna. Timp de un an de zile a făcut doar muncă mecanică, iar în domeniul ei, dacă nu înveți încontinuu, poți la fel de bine să te lași de meserie. Și salariul era de căcat.
– Cât?
– 2000. Brut.
– Și aici cât ia?
– 2500 net. Pe perioada de probă. Iar apoi se va mări substanțial.
– Sună bine.
– Cred și eu. Dar pentru ea cel mai important e să facă ceva ce contează. Să se simtă împlinită, înțelegi? Niciodată nu i-a plăcut să fie doar o maimuță care apasă pe butoane.
– Da, clar. Mi se pare că e foarte important să faci ceva ce îți place. Poate chiar mai important decât să te pricepi la ceea ce faci. E greu să găsești un joc care să îți ofere satisfacții de genul ăsta. Un job care să te țină mereu în priză și să nu te plictisească.
– Petro, nu e dificil. E imposibil. Din punctul meu de vedere, nu există un asemenea job. Rutina se instalează peste tot. Și dacă sari cu parașuta ca îți câștigi pâinea, mai devreme sau mai târziu te vei plictisi de chestia asta. Sunt joburi și ești plătit să le faci tocmai pentru că nu trebuie să îți placă. Cred că depinde și ce fel de aspirații ai. Ce vrei de la viață.
Oftează și ridică din umeri:
– Mereu am căutat să fac ceva ce mi-a plăcut. Nu cred că aș suporta să fac ceva ce nu mă împlinește.
– Cred că depinde și de câți bani câștigi.
– Crezi?
– Sigur. Uite, tu îți permiți să spui că vrei un job care să te facă fericită, un job care să însemne ceva, ceva important. Vrei să creezi ceva, să lași în urma ta ceva. Vrei un job care să dovedească că ești om. Dar motivul pentru care îți permiți să ceri așa ceva este pentru că nu te interesează banii. Câștigi foarte bine. Majoritatea oamenilor, cei care câștigă abia cât să își ducă viața de la o lună la alta, preferă joburi de orice fel, atât timp cât intră banul în buzunar. Și banul e de obicei subțire pentru această categorie de oameni. Ei vor accepta orice muncă, în principiu. Nu își pun probleme de genul ”ce înseamnă munca mea?” sau, mai important, ”ce înseamnă munca mea pentru mine?”. Nu îi interesează asta, pentru că au alte probleme.
Petronela clatină din cap:
– Există și excepții.
– Clar. De exemplu Ioana. Ioana are un master în dreptul afacerilor, dar lucrează pe bani mai puțin decât o femeie de serviciu. Și asta pentru că îi pasă de ceea ce face, și alege să facă acel lucru cu orice preț. La propriu.
Petronela râde. Râd și eu. Aproape mi-am golit paharul. Zic:
– Cât îți datorez pentru sucul ăsta?
– E gratis, zice ea.
– Îl faci tu?
– Mhm.
– Plată pentru că îți hrănesc potăile?
– Mhm.
– Bă, atunci să știi că îmi pare bine că nu dau bani pe el.
– De ce?
– Pentru că e fucking groaznic.
Ridică sprâncenele:
– Nu îți place?
– Nu. Are gust de pișat cu zahăr. Probabil că se pișă în el.
Petronela râde:
– De unde știi tu ce gust are pișatul?
– Păi, l-am mirosit.
– Și? Ce legătură are una cu alta?
O privesc:
– Petro, gustul e dat de miros. De aceea ai nasul deasupra gurii, și nu la ceafă. Prima dată miroși ce bagi în gură, iar asta determină cum percepe limba gustul.
Petronea râde:
– Vorbești serios?
– Da.
– Nu știam asta.
– Pentru că ești o tembelă care încă mai crede că un pahar cu suc de portocale ”proaspăt stors” – fac semnul ghilimelelor cu degetele – costă atât de puțin.
– Du-te-n mă-ta!
Își aprinde o altă țigară. Zic:
– Luna viitoare îmi apare cartea.
– Ah, da? Ce fain!
– Da.
Tace câteva clipe, apoi iese al iveală capitalistul din ea:
– Te vezi făcând bani din scris?
– Aici? Nu. Cel puțin, nu cât timp sunt viu. Poate după, dar nu cred nici asta.
– De ce nu?
– Pentru că la noi oricum piața de carte e la pământ. Nu se prea cumpără cărți în general, pentru că suntem o națiune de analfabeți sedați de televiziune și rețele sociale. Iar dacă se cumpără cărți, alea sunt majoritatea străine.
– De ce?
– Pentru că cei mai mulți scriitori de la noi, cei care au reușit să își facă un renume, sunt încă obsedați de comunism. Literatura noastră colcăie de povești depre comunism. Despre cum puneau oamenii bananele înfășurate în hârtie maro, pe dulap, să se coacă. Despre cum aveau apă caldă doar o oră pe zi. Despre tichetele de concediu și fanatismul dictatorului. Despre interminabila dezbatere: era mai bine atunci sau e mai bine acum? Și adevărul e că oamenii s-au cam săturat de căcaturile alea. OK, se mai scrie și despre altceva, dar subiectele alternative sunt încă subțiri. S-a scris și se scrie prea puțin despre altceva. Noua generație de scriitori nu mai abordează temelea astea, dar lumea ezită pentru că odată ce te-ai obișnuit să deschizi o carte și să citești despre comunism, ai impresia că poți deschide orice carte și vei da de comunism.
– De ce nu scrii și tu despre comunism?
– Pentru că m-am săturat de el. Am trăit doar 3 ani în el, și nu îmi amintesc nimic. Am crescut printre ruinele lui, dar sunt sătul de el. Nu mă înțelege greșit, înțeleg ce s-a întâmplat. Înțeleg frica și paranoia, lipsurile și toate mizeriile alea care s-au îmtâmplat, dar nu le-am trăit și nu mă pot forța să investesc în așa ceva. Nu pot scrie despre ceva ce nu cunosc și, de principiu, refuz să abordez tema comunismului. Iar restul scriitorilor, cei vechi, nu se pot lepăda de ea. La noi comunismul e ca o traumă națională din care nimeni nu își poate reveni.
Petronela mă privește. Nu s-a mișcat de două minute. Zic:
– Problema e că deja toată treaba asta devine plictisitoare. Lucrurile nu au stat atât de rău încât să zici că merită să lingem rana atât de mult. E ca și cu negri, mă, Petro. Sclavia s-a desființat de 150 de ani, și ei încă nu au trecut peste asta!
Mă aprobă din cap:
– Bine, dar nu-i chiar același lucru.
– Da, erau tratați ca niște animale, vânduți ca vitele. Dar s-au eliberat! Clar, mentalitățile nu se schimbă peste noapte, dar 150 de ani ar cam trebui să facă diferența, nu?
– Cred că da.
– Greșit. Nu timpul face diferența, ci oamenii. Le place să își plângă de milă. Câte oportunități îți trebuie să ajungi în final să faci ceva ca lumea? Hai să îi plângem de milă bietului negru! Hai să îi plângem de milă bietului fost comunist! Căcat.
– Presupun că lumea nu vrea să uite de teamă să nu repete istoria.
Râd:
– Da, asta sigur ne va ajuta. Știi ce cred eu? Motivul pentru care nu înaintăm, ca societate, este fiindcă ne agățăm atât de tare de trecut! Și dacă e să fiu sincer, nu mi se pare că toată treaba cu trecutul ne ajută să evităm greșelile. Viitorul are propriile lui greșeli, și multe din ele nu au nicio legătură cu trecutul. Astea-s vorbe vechi, nu se mai aplică.
– Nici nu mai știu despre ce vorbeam! râde ea.
– Că nu fac bani din scris pentru că nu abordez teme importante. Teme sociale. Nici nu o voi face vreodată.
– De ce nu?
– Pentru că cred că lumea are probleme mai mari la ora actuală. Nu mă interesează ce a fost acum 30 de ani. Mă interesează terorismul. Mă interesează poluarea, crizele financiare. Faptul că planeta e distrusă tot mai mult în fiecare zi. Mă interesează faptul că există șefi de state care ar putea confunda butonul care aduce cafeaua cu butonul care declanșează al treilea război mondial. Astea sunt teme care merită să consume cerneală, nu comunismul, mort și îngropat de 30 de ani. Cu trecerea timpului, imaginea nu mai e la fel de vividă, uiți chestii, sau le distorsionezi. Totul pare artificial, forțat. Zic eu.
Stăm în liniște. Oftez:
– Nu știu. Poate ce spun sunt prostii. Doar că m-am săturat de trecutul ăsta pe care nu îl cunosc și care mă bântuie încontinuu. Și nu vreau să scriu despre el.
Petronela râde:
– Deci nu vrei să faci bani din scris, chiar dacă s-ar putea?
– Nu, nu aș vrea. Cred că dacă ajungi să scrii cu gândul la câți bani îți vor aduce cărțile … pur și simplu pierzi ceva esențial. E ca și cum te-ai prostitua. Mereu te gândești: bă, oare o să se vândă chestia asta? Că dacă nu, trebuie să să scrii ceva ce se va vinde. Iar asta, de cele mai multe ori e contrariul a ceea ce vrei să scrii. Ești scriitor, nu ești un entertainer. Nu de aia scrii, ca să te aplaude lumea. Scrii pentru că trebuie să scrii. Pentru că nu poți altfel. Nu văd cum ai putea să capitalizezi de pe urma chestiei ăsteia și să îți păstrezi demnitatea. Să rămâi pur.
– Nici eu, dar cred că aici ai cam luat-o pe ulei.
– Ai dreptate. OK, să fiu sincer, nu m-ar deranja dacă aș face bani după ce am scris o carte. Adică să scriu ce vreau și să se vândă bine. Asta ar înseamna că lumea înțelege și apreciază ceea ce fac. Nu e nimic în neregulă cu asta.
Fac o pauză, să contemplez acest univers paralel inaccesibil, apoi zic:
– Ar fi perfect.
Petronela râde:
– Dar te-ar deranja să vină cineva și să îți spună să scrii despre ceva anume, într-un fel anume.
– Da. Aia m-ar deranja. Așa ceva nu cred că aș putea face niciodată.
Sorb ultimele picături din pahar și Petronela își mai aprinde o țigară:
– Bă, apropo de terorism, să știi că chestia asta e deja groasă. Ai auzit că au bombardat ăștia Barcelona?
– Da. Tu mergi în Italia, nu?
– Mhm.
– Eh, acolo încă nu au ajuns, dar probabil nu mai au mult.
Clatină din cap:
– Nu știu ce să zic, omule. Acum câțiva ani, când au început să lovească și în Europa, credeam că e ceva izolat. Au împușcat oamenii ăia în Paris, sau unde dracu’, pentru că erau supărați pe francezi că le-au denigrat religia în articolul de ziar. Am crezut că a fost ceva izolat. Apoi au început să pună bombe peste tot. Să conducă mașini grele în mulțimi de oameni. Zilele astea nu știu ce o să aud când mă trezesc.
– Și te sperie asta?
– Pe tine nu?
– Un pic. Dar nu cred că trebuie să îți faci prea multe griji. Pe noi n-or să ne bombardeze prea curând.
Suflă fumul afară:
– De ce zici asta?
– Pentru că nu există nicio miză pentru ei aici. Pentru ei, noi suntem pe altă planetă. Noi avem destule probleme. De fapt, cred că avem atât de multe probleme încât chiar și teroriștilor le e milă de noi!
Râde:
– Hai, mă, nu-i chiar așa!
– Petro, te rog să stai și să te gândești la imaginea asta: teroriști bombardând țara asta. Țara asta! zic eu și arăt spre pământul de sub mine.
Petronela își ridică ochii spre cer, își mută privirea dintr-o parte în alta. Zice:
– Ai dreptate. E puțin probabil.
– Știu. Suntem pur și simplu atât de insignifianți încât nici măcar teroriștii nu contemplează ideea de a ne face rău.
– Se înmulțesc, știi asta, nu?
– Teroriștii?
– Nu. Adică nu neapărat. Am un prieten care e în America, și cică Trump încurajează populația albă să facă copii, cât mai mulți copii. Campania sugerează, subtil, că rata natalității la caucazieni e mult mai redusă decât la negri, și că în curând negrii vor fi mai mulți decât albii.
– Probabil așa este, ridic eu din umeri.
– Da, frate, dar nu sunt singurii. Și nu negri sunt problema. Problema e că și cei din țările astea musulmane se înmulțesc foarte repede.
– Și crezi că lui Trump îi e teamă că toți musulmanii ăia or să devină teroriști?
– Cred că da. Pare destul de cretin încât să creadă asta.
– Nu mi se pare că problema ar fi culoarea lor. Problema e credința pe care o au. Ce le bagi copiilor în cap de când sunt mici. Să urască Occidentul, să bombardeze oameni nevinovați. Să se sinucidă pentru ceva ce nu cunosc și nu înțeleg. Aia-i adevărata problemă.
– Asiaticii mi se par a fi dintr-o altă lume. Toți.
– Eh, eu un stil de viață mai aparte, dar cred că popoarele din Asia sunt mult mai înțelepte decât noi, din punct de vedere spiritual.
– Vorbești de budiști? Taoiști?
– Nu, frate. Ăia sunt ca elvețienii. În mijlocul munților, îi doare în cur de toată lumea. Nu zic nici da, nu zic nici ba. Sunt ca și morți. Ăia nu se implică în nimic. Ard tămâie toată ziua și se plimbă în grupuri de câte trei.
– De ce câte trei?
– Habar n-am!
Râdem.
– Nu știu, frate, ce să zic! oftează Petronela.
– Chestia cu stimularea natalității nu cred că are vreo legătură cu frica asta că negri vor asupri lumea și albii or să rămână fără. Cred că e chestie pur economică. Cineva trebuie să țină capitalismul în picioare. Ai nevoie de o nouă generație care să cumpere ceea le vei vinde. Cineva trebuie că consume toate căcaturile de pe rafturi. Cineva trebuie că cumpere noul model de iPhone. Cineva trebuie să conducă următorul model de Tesla. Cineva trebuie să plătească pensiile celor care acum muncesc. Pentru că altfel, or să se trezească și ei că au aceleași probleme pe care le avem noi. Prea puțini oameni care muncesc și prea mulți oameni care trebuie întreținuți. Dacă nu reușești să echilibrezi chestia asta, atunci ți se duce economia dracului! Așa cum face PSD-ul cu noi, acuma !
– Crezi că de aia nu ne bombardează teroriștii? râde ea.
– S-ar putea. Propriul nostru guvern ne terorizează mai tare decât ar fi vreodată în stare să o facă talibanii.
Petronela aprobă din cap:
– Mda.
Îndeasă chiștocul în scrumieră și își aprinde altă țigară.
– Apropo de copii: ai de gând să îți faci?
– Copii?
– Mhm.
– Niciodată nu m-ai întrebat asta. De ce mă întrebi acum?
– Nu știu. Vorbeam de înmulțire.
Se gândește câteva clipe, apoi spune:
– Bă, nu.
– Nu îți faci?
– Nu.
– De ce?
– Pentru că nu îmi plac. Sunt foarte enervanți. Am fost la un eveniment acum câteva zile, și erau acolo câteva cupluri cu copii mici. Copii de 3-4 ani. Bă, și nu le mai tăceau melițele pruncilor. Făceau scandal, țipau, plângeau din te miri ce! Și erau foarte obraznici. Să îi fi răspuns eu lui maică-mea așa cum o făceau copii ăia, m-ar fi călcat pe cap! Crezi că îmi trebuie mie așa ceva? Pe dracu!
Ridic sprâncenele.
– În plus, nu știu cum m-aș descurca cu ei. Îi văd pe alții cu câte doi-trei copii … Mi se pare ceva suprarealist. Nu știu, pur și simplu nu mă văd făcând copii.
– Eh, nu-i chiar așa de rău. Nu are cum să fie atât de greu să îi crești. Ai noștri cum ne-au crescut pe noi?
Petronela râde:
– Bă, țin minte că nu ne prea creșteau!
– Ai dreptate, chicotesc. – Ne-am cam crescut singuri, așa-i? Mereu cu cheia la gât. Țin minte că maică-mea venea de la lucru și mă întreba dacă mi-am făcut temele. Dacă ziceam da, îmi spunea să ies la joacă și să nu mă întorc până nu se întunecă. Și să nu uit cheia.
– Exact! râde și ea.
Lacrimi mici i se adună în ochi. Zice:
– Nu pricep de ce cred părinții din ziua de azi că pruncii lor vor ca ei să petreacă cât mai mult timp cu ei. Lasă, frate, copilul în pace, să se joace și să copilărească. Crezi că pruncul ăla vrea să stea cu tine?
– Mda, probabil că nu vrea!
– Exact!
– Și apoi se miră toți că au legume în loc de copii. Cum dracu’ să nu fie niște legume dacă îi cocoloșești până la vârsta de 30 de ani?
– Îl știi pe Sebastian, nu?
Petronela aprobă din cap.
– Vorbeam acum câteva zile cu el despre copii lui. Zicea că e greu să fii părinte. Trebuie să aloci timp serios. Cică își duce copii la școală cu mașina zilnic, și vrea să o facă măcar până la liceu.
Petronela râde:
– Pe mine m-a dus maică-mea la școală doar în prima săptămână din clasa I, să învăț drumul până acolo.
– Exact, și pe mine la fel. După aceea, până mi-am terminat liceul, mergeam tot singur la școală. La facultate nici nu mai zic. Și asta era în alt oraș.
Petronela se așază mai bine în scaun:
– Câți au copii lui?
– Fata are 10 și băiatul 12.
– Hm. Destul de mărișori. De ce îi duce cu mașina la școală?
– OK, să fiu sincer, școala e destul de departe de casă. Sebastian zice că îi e frică să nu dea mașinile peste ei.
Petronela mă privește cu o mină imobilă, ca și cum nu înțelege care e problema:
– Și?
– Atât, ridic eu din umeri.
– Păi bine, frate, dar și acum zece ani erau mașini. Și acum douăzeci de ani erau mașini.
– Să fim realiști: nu erau nici pe departe atâtea mașini. Și nu se conducea ca acuma. Dacă ești atentă la trafic, îți dai seama că dimineața toți sunt nervoși la volan. Se claxonează pe străzi ca într-un bazar turcesc.
– Iar copii au toți ADHD, sau cum dracu’ îi zice.
– Exact. Sunt înconjurați de atâtea lucruri mereu încât le e greu să fie atenți la ceva. La faza asta îl înțeleg pe Sebastian. Totuși, nu mi se pare OK să presupui că un copil nu e în stare să traverseze strada singur la vârsta de 12 ani! Ce o să faci, îl duci de mânuță la școală până când termină liceul?
– Probabil.
– Și apoi îl duci de mânuță și la facultate.
– Probabil.
– Și apoi te trezești că pruncul tău are 30 de ani, e încă virgin și îi e frică să iasă afară din casă, pentru că nu ești tu acolo să îl ții de mânuță. Are anxietăți și nu e în stare să își ungă o felie de pâine pentru că nu e mami sau tati acolo lângă el să îi aprobe fiecare mișcare.
Petronela se cutremură:
– Sună groaznic.
– Știu.
– Cum dracu’ să învețe copii ăștia să trăiască normal, când părinții îi asfixiază cu afecțiunea asta bolnavă? Și apoi tot ei se miră că pruncii trăiesc o depresie continuă.
Pauză. Pentronela zice:
– Bă ce copilării faine am avut!
– Da, era mult mai fain decât acum. Nicio tabletă, nicio rețea de socializare, niciun părinte care voia să ”petreacă timp” cu tine. Eram doar noi și cheile de la gât.
Încep să râd:
– Bă, Petro, știi cum a sunat asta?
– Cum?
– Ca doi boșorogi care se plâng că în comunism a fost mai bine decât acum.
Ea pufnește în râs.
Ne privim unul pe altul. Petronela reia:
– Am un prieten care are vreo 30 de ani și încă stă cu maică-sa. Pur și simplu nu poate pleca de acasă pentru că a stat atât de mult lipit de fusta ei încât nu știe nimic altceva.
– Toți adulții zilei de mâine vor fi niște copii cu sâni și barbă.
– Simultan, râde Petronela. – Da, e ciudat. Îi vezi uneori pe stradă și îți dai seama că e ceva în neregulă cu ei. Se uită la tine de parcă nu știu ce ești. Se uită în jurul lor de parcă sunt pierduți. Parcă o caută pe mami, să îi salveze.
– Trist.
– Să știi, bate ea cuiul. – De aceea nu o să fac copii. Dar, ce vreau să fac este să adopt un copil.
Zâmbesc:
– Nu vrei să faci un copil, dar o să adopți unul?
– Da. Asta o să fac. Mi se pare că trebuie prima dată să avem grijă de cei care sunt printre noi. Nu pot să aduc pe lume un copil când știu că sunt atâția abandonați. Pur și simplu nu mi se pare corect.
– Nu aș fi crezut că tu ai idei de genul ăsta, Petro.
– Bă, uite că am. Știi că maică-mea voia să adopte o fetiță?
– Nu, nu știam asta. Când a fost asta?
– Acum vreo douăzeci de ani.
Mama Petronelei e asistentă, și lucrează la secția de nașteri a unui spital.
– De ce?
– Frate, știi cum e acolo, la ea la serviciu? În fiecare săptămână cineva abandonează câte un copil. Regulile le permit asistentelor să îi crească acolo, în secție, până la vârsta de doi ani. Apoi sunt trimiși unor asistenți maternali până când mai cresc și pot fi dați la orfelinate. Da, frate, știi cum e acolo? Stau toți într-o cameră-tunel, cu o lumină aprinsă undeva în capăt. Îți dai seama că nu există nici pe departe personal destul încât să se ocupe și de ei. Când intri în camera aia a lor, toți sunt legați de paturi …
– Ce? Legați de paturi?! strig eu.
– Da.
Văd în fața ochilor un fel de pivniță întunecată și umedă, cu lanțuri atârnate de pereți, iar copii atârnă de lanțuri.
– De ce dracu’ sunt legați de paturi?
– Pentru că nu pot fi supravegheați mereu. Sunt mici, majoritatea au până la un an, și dacă sunt lăsați de capul lor se pot răni.
Râde, apoi explică:
– Nu sunt legați ca nebunii ăia de la ospiciu. Sunt legați atât cât să nu cadă din pat. Ei se pot mișca în voie. În principiu.
– Așa…
– Și cum îți zic, când intri în camera lor, toți sunt legați de paturi și îți întind mâinile, să îi iei în brațe. Li se pare că toată lumea care intră acolo e mama și tata.
I se umezesc ochii. Zice:
– Nu știu dacă îți poți închipui o cameră plină de copii abandonați, toți cu ochii pe tine și brațele lor întinse, să fie luați de acolo.
– Asta e imaginea care te-a făcut să vrei să adopți un copil?
– Da.
– Ce s-a întâmplat cu fetița pe care a vrut maică-ta s-o adopte?
– Păi, maică-mea nu o putea adopta pentru că era femeie singură, divorțată, și mă avea și pe mine pe cap. Voia foarte tare să o adopte pe fetiță, pentru că a crescut-o practic, până la vârsta de doi ani. Dar nu i-au dat voie. Nu îndeplinea criteriile necesare. Așa că a reușit să își convingă un prieten să adopte fetița. Adică, aproape l-a obligat! râde ea.
– Și tipul s-a băgat?
– Da. Era căsătorit, dar nu puteau avea copii. A fost, așa, o soluție elegantă.
– Ce s-a ales de fată?
– Bă, e o tipă foarte deșteaptă și foarte frumoasă. Stai așa…
Îmi arată o fotografie de pe profilul fetei de Facebook. Într-adevăr, fata arată foarte bine, dar pare mult mai matură. Mai apropiată de 30 de ani decât de 20.
– Știi ce a făcut după liceu? Taică-său adoptiv a dat-o la facultatea de inginerie, dar ea a renunțat după un semestru și s-a înscris la postliceală. Vrea să devină asistenă, ca maică-mea.
Ridic din sprâncene:
– Drăguț.
– Da. Câți copii născuți crezi că vor să urmeze un job atât de greu și de lipsit de răsplată, doar pentru că mami și tati au făcut asta toată viața?
– Mda. Nu prea mulți.
Soarele bate peste noi. Umbrela nu mai ține umbră pe partea noastră. Zic:
– Cât stai în concediu?
– O săptămână, ți-am mai spus!
– Ah, da.
– Cred că o să îmi placă în Italia.
– De ce nu ți-ar plăcea?
– Pentru că în Spania nu mi-a plăcut, și pe acolo, pe la Mediterană, toți sunt la fel de nebuni.
– Când ai fost tu în Spania?
– Acum vreo 5 sau 6 ani. Bă frate, a fost groaznic! Am jurat că nu mai merg acolo în vecii vecilor!
– Ce ai pățit?
Trage aer în piept și clatină din cap. Își aprinde o altă țigară, și îi dă drumul:
– Păi, când am ajuns acolo, ne-au pierdut bagajele. Am ajuns la apartament în blugi și cu o geacă de piele pe mine, și atât! Erau vreo 35 de grade afară și asudam ca o vită!
– Păi de ce dracu’ aveai blugi și geacă de piele pe tine?
– Când am plecat de aici era frig.
– Și ți-ai recuperat bagajul?
– Da. După 4 zile.
Râd:
– Și ce dracu’ ai făcut 4 zile fără haine? Te-ai dus la shopping?
– Da, mă, a trebuit să merg să îmi iau un costum de baie. Când am ajuns la apartament, nu l-am găsit pe proprietar acolo. Ne-a lăsat doar un bilet. Zicea că e plecat și să simțim ca acasă. Zicea că dacă sunt probleme, să apelăm la vecini. Era o clădire în formă de U, și noi stăteam pe partea interioară. Vecinii aveau apartamentul față în față cu al nostru. Bă, și cum am ajuns acolo au început măgăriile.
Râd în anticipare:
– Ce măgării?
– Îți dai seama că eram transpirați ca niște porci când am ajuns. Am zis că facem o baie.
– Noi?
– Eram cu un tip.
– Ah.
– Da. Mă bag eu prima la duș. Apa: rece. Dar nu așa, cum e la noi. Fucking arctică, știi cum zic? Nu se putea sta sub ea. Am lăsat-o să meargă puțin, mi-am zis că se încălezește. După 10 minute era parcă și mai rece.
Râd.
– Da, mă! La ei nu-i ca la noi, băga-mi-aș piciorul să mi-l bag! Am mers la vecini. Ăia, niște demenți. O întreb pe tipă care e faza cu apa, nu este apă caldă? Îmi zice că există un sistem de încălzire pe bază de butelie.
Mă opresc din râs:
– Cum?
– Da, exact. Sistem de încălzire pe bază de butelie! Lor nu le vine apa caldă pe țeavă, de la sistem, frate. Și nici centrale nu au. Există, undeva, o futută de butelie și altundeva un futut de întrerupător, și așa îți încălzești apa ca să te speli.
– Tu vorbești serios?
– Da, mă, era … medieval! Am găsit butonul ăla, dar nu voia să stea apăsat. Așa că el a ținut degetul apăsat pe buton până când eu am făcut duș. Apoi am schimbat, dar se terminase gazul.
Pufnesc iar în râs:
– Hai, mă, cât de rece putea să fie apa? La nevoie am mai făcut și eu duș cu apă rece, nu e insuportabil până te săpunești și te clătești.
– Bă, era rece ca dracu’! Partea proastă e că apucase tipul să se dea cu șampon în păr, apoi s-a terminat gazul și apa s-a răcit. M-am dus iar la vecina. Zice: ”Ah, păi s-a terminat gazul.” Bun, și ce fac? ”Trebuie schimbată butelia.” OK, unde mă-sa o schimb? ”Peste autostradă.”
– Unde?
– Apartamentele erau chiar lângă autostradă, iar în partea celalaltă se găsea o benzinărie.
Râd și mai tare.
– Bă, deci tipul cu care eram s-a enervat atât de tare că a ținut butelia aia numai în șuturi până la benzinărie.
Suflă fumul afară, cu emfază. Zice:
– Apoi a reușit să facă duș. După aceea ne-am dus pe plajă. Frate, o plajă ca în filme. Nisip: perfect. Apă: perfectă. Numai noi și dracul pe acolo.
– Sună bine.
– Da, numai că eram literalmente numai noi și dracul pe acolo. Nicăieri o bodegă de unde să cumperi un sandviș sau o sticlă de apă. Un cocktail, o limondă, ceva! Nimic, mă, știi ce-i aia ”nimic”?! A trebuit să mergem a doua zi cu ladă din aia frigorifică pe plajă, ca să nu murim de sete și de foame.
– Nu cred! râd eu.
– Să crezi. Apoi, ce m-am gândit eu: hai că fac niște cumpărături, să gătesc acasă și să avem de mâncare câteva zile, să nu spargem bani pe restaurante. Și cumpăr niște pește. Îl fac cu cartofi și cu mujdei. Eu fac mujdeiul cremă.
– Clar! Așa se face.
– Bă, i-am văzut pe unii făcând mujdeiul doar cu apă.
Râdem amândoi:
– Ăla nu-i mujdei!
Petronela își schimbă poziția picioarelor și continuă:
– Mă, și fac mujdei și gata, aveam mâncare pentru măcar vreo trei sau patru zile. După câteva clipe îmi bate la ușă vecina dementă. Că vai, ce bine miroase, că vai, ce ați gătit? Zic așa, cu jumătate de gură: ”Am făcut niște pește, vrei să intri … să guști?” Da, vrea, cum dracu’ să nu vrea? Bă, și s-au pus aștia la masă și mi-au fucking terminat peștișorul în doi timpi și trei mișcări! Tot! Ras! I-am zis să aibă grijă cu mujdeiul, că e tare. Frate, știi cum făcea? Ungea peștele dintr-un capăt în altul, așa cum ungi pâinea cu unt.
Râd de mă prăpădesc.
– Da, mă! Ca termitele! Și apoi îmi zice: ”Trebuie să veniți la noi la țară, facem un iepure la rotisor, o să fie bestial!” Mna, și după vreo două zile mergem la ei la sat, pe acolo pe lângă Valencia.
Începe să râdă și elaborează:
– Bă, s-a adunat acolo, gen, toată familia. Eram vreo 16 oameni.
– Pe un singur iepure?
– Da. Era un iepure pricăjit, vai de el, cred că dacă mă chinuiam bine, îl mâncam singură pe tot.
– Păi și cum dracu’ v-ați săturat toți din el?
– Au avut niște antreuri din fructe de mare, și alea au cam pus capac. Erau așa de snobi! Jur că nu am văzut oameni mai snobi ca ăia! Ne-au dat un tur al casei și mereu ziceau ”asta e casa mai săracă, avem o casă mai mare și mai frumoasă la oraș”.
– Și cum arăta casa?
– Arăta destul de bine, să fiu sinceră.
Râd. Petronela oftează:
– Erau atât de snobi. Să vezi cum se uitau la noi și ce întrebări puneau.
– Ce întrebări?
– Căăă … dacă avem acasă curent electric. Că dacă avem apă curentă.
Încep să râd din nou:
– Tu vorbești serios?
Petronela:
– Da, mă. Era ireal. Eu mă uitam la ei și mă întrebam: pe bune? Ăștia cu apa lor încălzită la butelie, ei mă întreabă pe mine dacă am apă curentă?
– Asta chiar e tare! zic eu, cu lacrimi curgându-mi pe obraji.
– Jur că ne-au întrebat așa ceva. Apoi: avem televizor? Și ce facem cu el? Zic: ”Da, frate, avem televizor. Ne uităm la el, ce dracu’ crezi că facem, ne închinăm la el?” Și tot felul de faze.
– Bă, mi se pare chiar aiurea. Serios, chiar puneau întrebările astea?
– Da, mă. Era ireal! Și apoi a venit poanta cea mai tare: bătrânul, capul familiei a adus o lubeniță.
– Era mică? pufnesc eu în râs.
– Nu, era mare. Și a început să ne zică: ”Asta este o lubeniță. Este un fruct exotic, care crește doar aici, la noi. Are miezul foarte dulce și e foarte apreciată prin locurile astea. Să nu mâncați coaja, coaja nu se mănâncă. Are și semințe. Alea trebuie scoase. Mai rămâne destul miez după ce le scoateți, nu vă faceți griji.”
Am ochii largi. Îmi șterg lacrimile. Petronela zice:
– Bă, în clipa aia am zis că tâmpesc.
– Ce i-ai zis moșului?
– I-am zis: ”Bă, nene, noi lubenița o dăm la porci!”
Râd de mă sparg:
– Nu cred că i-ai zis asta!
– Ba da, jur că așa i-am zis! La care moșul, bulversat: ”Cum-cum, lubenița o dați la porci? Nu se poate!” Ba da, zic eu. La porci cu ea. Moșul se crucea. Cum să dai lubenița la porci? Era inuman! Apoi s-am mai liniștit și a început să povestească cum el a fost toată viața șofer pe camion. La un moment dat cică l-au trimis și în afara țării. S-a întors profund tulburat. Afară nimeni nu vorbea spaniola.
Sunt iarăși cu ochii în lacrimi.
– Da, mă, fucking tragedie! Nimeni nu vorbea spaniola, nu te puteai înțelege cu ei, nu puteai comanda o cafea, nimic! Moșul era pur și simplu … fără cuvinte. Cum să nu vorbească lumea spaniola? Și atunci a hotărât că nu voia să mai facă drumuri în afara Spaniei.
– Sfinte Cristoase! zic eu după ce îmi recuperez răsuflarea.
Petronela clatină din cap:
– Știu că pare halucinantă treaba, dar îți jur că genul ăsta de conversații le-am purtat cu ei.
Îi șterg ochii și încerc că mă calmez. Ea zice:
– Apoi, a doua zi ne-am plimbat prin oraș. Ne-au arătat străzile principale, atracțiile principale, câte dracu’ erau, vai de capul lor. Adică, na, Valencia nu e chiar Barcelona, înțelegi? Nu e un oraș urât, dar nu prea ai ce vedea acolo. Ne arătau mașinile și erau toți uzi, vezi doamne ce mașini au spaniolii.
– Ce mașini au?
– Jafuri, în principiu. OK, nu e chiar ca în Slovenia, nu vezi străzi pline de Zastava și Lada. Dar nu erau cine știe ce mașinile lor. Am văzut un X5 și ne-am oprit pe stradă, să se închine la el! râde Petronela.
– Nu erai impresionată.
– Căcat.
– Ce au zis?
– M-au întrebat dacă noi avem multe din astea pe la noi?
– Și ce ai răspuns?
– Am zis că da. Le folosim să transportăm lubenițele la porci.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.