De vorbă cu Petronela

– Alo.
– Alo! Ce faci, mă?
– Uite, pe la birou, zice ea jovială.
Mă uit la ceasul de la încheietură, și văd că e abia ora șase după-masa. Deci, da, e normal ca Petronela să fie încă la lucru.
– Tipic, râd eu. – Ce dracu’ răspunzi așa greu?
– Cum adică ”greu”?
– Păi, a sunat telefonul de vreo cinci ori înainte să răspunzi. Ce, ești prea importantă să mai răspunzi din prima la telefon? mă prefac eu supărat. – Ești vreun șef, sau ce?
Râde și zice:
– Termină, ce ai? Am răspuns cât de repede am putut. Sunt la birou, a trebuit să caut telefonul pe sub vrafurile de hârtii.
– Cât mai stai? Sau numai ce te-ai încălzit? râd eu.
– Să știi că nu mai stau ca pe vremuri.
– Ajungi acasă înainte de ora unșpe seara? o împung eu.
– De fapt, chiar înainte de șase.
– Acum e ora șase. Ești încă la lucru.
– Păi da, dar nu mai stau mult.
– Trebuie și viață socială, nu?
– Mda, cam așa.
– Te-am sunat să te întreb dacă mergi mâine spre Oradea. Seara.
Se gândește puțin, ceea ce, în cazul altor persoane, m-ar face să cred că urmează să îmi spună o minciună.
Dar îmi spune adevărul. O cunosc prea bine. Zice:
– Măă … chiar nu am drum încolo. O să merg duminică seara până la Tinca, dar știi cum? Cu cea mai mare viteză pe care mi-o permite Opelu’! râde ea. – N-am mai fost la Oradea de … o lună. Cred.
– Nu-i stres. Trebuie să merg mâine seara la Oradea, și mă gândeam că dacă mergi și tu, mă iei și pe mine. Pe gratis, normal.
– Normal.
Râdem amândoi. Eu mănânc înghețată și o picătură îmi cade pe pieptul cămășii. Observ asta și:
– Mă-sa!
– Care-i baiu’?
– M-am pătat. Mănânc înghețată.
– Unde ești? mă întreabă ea.
Dacă nu m-a expediat până acum, înseamnă că nu prea are de lucru, sau nu prea are chef de lucru. Conversația asta o să se prelungească. Cu Petronela nu port decât discuții foarte scurte sau foarte lungi.
– Sunt în fața Operei. Aștept pe cineva.
– Cu ce ocazie la Oradea?
– Păi mâine seara e bachelor party-ul lui George. Mergem apoi la Cluj să ne rupem! chicotesc eu, gândindu-mă la distracție.
– Ooo, fain așa!
– Da, categoric. Și fetele își fac party mâine. În Arad.
– Căcaaat! râde ea.
– Fiecare cu ale lui, atâta timp cât noi ne distrăm. Apropo, ne vedem la nuntă?
– Bă, sper că ne vedem mai devreme. Am vorbit cu Ioana, și zicea să ne vedem săptămâna viitoare la o oranjadă.
Ioana e prietena mea.
– Ah, da. Mi-aduc aminte. Zicea că vrea să vorbească ceva afaceri cu tine.
Petronela e ceva șefă la o firmă de publicitate, iar Ioana vrea să își facă publicitate.
– Da, cred că despre asta era vorba. Vii și tu cu noi? întreabă ea.
– Probabil că da.
Pauză, apoi ea revine:
– Bă, apropo de nunta lu’ George … vezi că o să vin cu Vali.
– Și cine mă-sa-i Vali? pufnesc eu în râs.
– Ăla cu care ne-am întâlnit în seara aceea, când am luat câinele.
– Distrusu’ ăla? râd eu și mai tare. – Te-ai combinat cu el?
– Da, zice ea cu jumătate de glas.
– De ce?
– Păi, mno … pula mea, eu nu mi-aș mai trage-o din când în când?
Petronela nu se sfiește să le spună lucrurilor pe nume.
Eu râd și aprob.
– Acum, serios, tipul e OK. Foarte OK! ținea ea să mă asigure.
– Trebuie să fie dacă se bagă la pânzele tale de paianjen!
– Ha-ha, foarte amuzant, ce să zic! Nu te mai lua de abstinența mea.
Petronela e o workaholică în cel mai pur sens al cuvântului. Complet dedicată muncii.
– Băăă, ăsta-i tipu’ cu restaurantul ăla plin de maneliști și borfași de la sat? întreb eu, pentru că tocmai mi-a picat fisa despre cine vorbim de fapt.
– Da, mă! râde ea, cumva ușurată de revelația mea.
Parcă îi și văd umerii săltând necontrolat, și ochii ei mici, plini de lacrimi.
Petronela plânge atunci când râde.
Eu zic pe cel mai serios ton posibil:
– Deci … umbli cu un manelist. Practic.
Nu e o întrebare.
– Te bag în mă-ta, pufnește ea. – Practic. Dar, da. Ai dreptate, se lamentează ea. – Umblu cu un manelist.
Dacă nu ai cum să o cosmetizezi, nici nu încerca. Asta ne-am învățat unii pe alții în liceu. Cea mai mare realizare a noastră, ca grup. Efectul este un simț al umorului și auto-ironiei pe care mulți îl invidiază.
– Bă Petro, da’ … ăla câți ani are?
– Vreo douășcinci.
– Ăla are douășcinci de ani?! izbucnesc eu. – Fuck off !
– Da, mă, are douăzeci și cinci de ani ! rostește ea cuvintele răspicat, așa cum vorbești cu cineva care are un ușor retard mental. – De ce întrebi?
– Petro, oftez eu, ăla arată de patruzeci!
Ea râde, pentru că știe că am dreptate.
– Hai mă, nu arată de patruzeci.
– OK, poate de treișcinci, zic eu serios.
Ea râde tare.
– Dacă îl tunzi bine.
Ea râde și mai tare.
– Știi că am dreptate. Aici ai ajuns, Petronela. Să ai treizeci de ani, și să umbli cu un patron de birt de maneliști, de la sat, care arată de parcă ar fi bețivanu’ de unchiu-tău! zic eu serios.
Petronela râde cu sughițuri.
Eu mă alătur sughițurilor.
În final de potolim și ea mă întreabă:
– În rest, ce mai zici? Cum e cu lucru?
– E bine, de când m-am mutat la altă firmă.
– Te plătesc bine și te lasă în pace? râde ea.
– În principiu, confirm eu.
– Îți dau și de lucru?
– Ocazional. Cât să nu mă plictisesc. Nu mă plâng.
– E bine așa.
– Tu? Ce s-a schimbat de anul trecut? Zici că ajungi acasă înainte de unșpe seara?
– Da mă, ce chestie. Adevărul e că … nu mai pot. Am treij’ de ani și mă simt de parcă aș avea șaizeci. Și oricât de mult m-aș odihni, nu mai reușesc să îmi încarc bateriile nicicum. M-am săturat să trag la jug. M-am plictisit. Așa că am zis: fuck it! Acum ajung acasă la ora șase.
– Și partea cea mai proastă parte e că acum te trezești cu atât de mult timp liber, brusc, încât nu știi ce să faci cu el.
– Exact! râde ea. – Ajung acasă și soarele e încă pe cer. De obicei ajungeam acasă, făceam un duș și mă culcam. Acum am aflat că oamenii mai fac și alte chestii după ce se întorc de la lucru!
– Nu știi ce să faci cu viața ta! râd și eu.
– Am sunat-o pe maică-mea și am întrebat-o ea ce face după ce ajunge acasă, de la lucru.
– Și ce ți-a spus?
– Păi, să fac cumpărături, să fac mâncare …
– Mâncare?! râd eu.
– Da, îți închipui! zice ea, și chiar mi-o închipui dându-și ochii peste cap. – Dar mă obișnuiesc eu. Săptămâna trecută am ieșit și la un suc, pe terasă. Și era lumină afară! pufnește ea.
– Trăiești periculos! aprob eu.
– Ah, și am fost și la film!
– Acuma deja bravezi!
– Serios.
Facem o pauză, să ne tragem sufletele. Ea sparge tăcerea:
– Și zici că mergeți la Cluj … Ce mai fac băieții?
– Ca de obicei. Blazați, sătui de viață. Femeile lor le scot peri albi. Același căcat de ani de zile. Cristi e tot mai chel, Victor tot mai gras …
– Mai gras?!
– Mai gras … decât standardul. Decât ceilalți, menționez eu.
– Vai de capul lui! Și Cristina la fel. M-am întâlnit cu ea săptămâna asta. E cât o vită!
– Ah, da. Am văzut niște poze pe net. În ce lună e?
– A patra … cred, zice ea nesigură.
– Și ce va fi? Eu am rămas în urmă cu informația asta.
– Fată.
– Fain! zic eu neinteresat, de fapt.
– Mănâncă toată ziua, bagă în ea ca un animal ! I-am zis: „Mă Cristina, faptul că ești gravidă nu înseamnă că trebuie să îți bați joc de chestiile astea! Nu-i o regulă că trebuie să arăți ca o bestie când naști!” Da’ crezi că mă ascultă?
– Păi, e datoria ta să îi spui asta, opinez eu. – Măcar o dată. Nu trebuie să fii nerezonabilă. Poate are pofte …, râd eu.
– O pulă! izbucnește Petronela, și o simt că e nervoasă. – Ce, trăim în anii `80? Pune botul la toate prostiile pe care le aude. Mănânci pentru doi și alte căcaturi din astea!
– Partea bună cu oamenii care nu te ascultă e că poți să le spui „Ți-am spus eu!” la final.
Râdem, apoi ea trage concluzia:
– Cu unii oameni pur și simplu nu te poți înțelege.
– Eh, ce treabă ai tu acuma cu femeia? Las-o să bage în ea, dacă așa simte.
– Mda.
– Cum a fost întâlnirea ta cu fetele?
Noi am fost colegi de liceu. Acum, după zece ani de la absolvire, încă mai avem vechea gașcă. Eu mă văd cu băieții, iar ea se vede cu fetele.
– Suportabilă, zice ea.
– Păi?
– Nu știu, în ultima vreme … în ultimii ani, mi-am dat seama că nu mai am aceeași răbdare cu ele. Nu mai am același chef să le ascult prostiile, ca pe vremuri. Ori ele au devenit mai plictisitoare, ori eu am devenit mai intolerantă.
– Cred că e puțin din fiecare, murmur eu, gândindu-mă că sunt în aceeași situație.
– Înainte puteam sta împreună cu orele, cu zilele, și totul era OK. Acuma? După două ore începe să îmi pară bine că ne vedem doar o dată la două luni. Uneori îmi vine să le iau de cap! râde ea.
– Pizdele! glumesc eu.
– Da, pizdele! Mda, așa-s întâlnirile noastre. Mai râdem, mai plângem, dar eu am cam început să îmi doresc să ne vedem tot mai rar.
Eu tac. Sunt cuvinte dure. Sunt sigur că încă le iubește pe fete, dar îi înțeleg frustrarea. E genul ăla de furie mocnită pe care o ai atunci când îți dai seama că, mai devreme sau mai târziu, toate lucrurile se duc dracului, iar tu nu poți face nimic, pentru că … ăsta e mersul tuturor lucrurilor.
– Ah, și colac peste găină, Nicoleta a venit cu băiatul.
– Cu Matei?
– Mda, zice ea pe un ton plat.
Încep să râd, și zic:
– Bă, între noi fie vorba, copilul ăla-i enervant!
Râde și Petronela:
– Da, foarte enervant!
Eu și Petronela nu avem copii. Încă.
Ne potolim râsetele, și ea zice:
– Râdem, glumim, dar … ai observat cum, în ultima vreme nu prea mai avem atât de multe în comun cu prietenii noștri?
Eu contemplez întrebarea.
– Poate ar trebui să ne facem niște prieteni noi! e de părere Petronela.
– Pe dracu’! Crezi să asta vreau la vârsta mea, să îmi fac prieteni noi?
– Ai dreptate, zice ea.
Eu mă gândesc puțin, apoi scuip perla:
– Cred că, de fapt, niciodată nu am avut prea multe în comun cu ei.
– Da, dar înainte era altfel. Ce s-a schimbat?
– Faptul că acum ne întrebăm ce avem în comun. Odată cu vârsta, ai nevoie și de motive.
Petronela se gândește puțin, apoi aud un murmur:
– Da, cred că iar ai dreptate. Înainte nu o făceam. Nu ne puneam întrebări … Băga-mi-aș pula, ce-am îmbătrânit!
Nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume.
Eu conchid:
– Așa-i. Înainte era de ajuns că ne întâlneam, râdeam și bârfeam. Cheltuiam banii părinților și ne durea fix în pulă de ce o făceam. Era ceva de făcut.
Se lasă liniștea. În fața mea, un porumbel se găinățează pe pavajul curat. Privesc scena vrăjit.
Petronela își trage nasul zgomotos, apoi zice:
– Bă, ce m-ai deprimat!
Eu râd și îmi privesc ceasul de la mână. E șase și douăzeci.
Îi zic:
– Bă Petro, tre’ să închid. Mă întâlnesc cu cineva.
– Cu cine? face ea , indignată.
– Cu una, ce-ți pasă ție? râd eu. – Tre’ să închid, că nu te mai suport!
– Nici eu pe tine, râde.
– Ne vedem săptămâna viitoare.
– Bine, mă!
– Hai, cară-te acasă, că-i târziu! îi sugerez eu.
Râdem amândoi, apoi ea zice brusc, ca și cum tocmai și-a amintit ceva important:
– Bă!
– Ce-i? întreb eu.
Și în loc de răspuns, îmi închide în nas.
O glumă din liceu.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.