Dear Deer

Ne plimbam până târziu pe străzile din Roma fredonând piese diferite, în același timp, până când una începea să dirijeze pescărușii care zburau deasupra Tibrului. Sfârșeam de fiecare dată râzând cu lacrimi, pe o bancă. Vorbeam mult, începeam mereu cu „Did you ever” sau „Did you know that”, petreceam nopți cu degetele pline de lipici, între machete și planșe, pe albumul lui Sixto Rodriguez. I-am făcut o fotografie în cămașa mea albastră, „your beautiful blue shirt”, în faţa unui perete galben.

Acum, Hannah mă aștepta în gara din Hamburg. Părul îi crescuse peste umeri, iar atunci când ne-am îmbrățișat, l-am simțit alunecând peste umerii mei. Bareta genții i s-a desfăcut, dar a prins-o în cădere. Și-a dus cealaltă mână la gură și, ca de obicei, s-a înroșit imediat. Purta ghetele mele ușoare, deși era început de septembrie.

Am lăsat rucsacul în mașina ei. Aveam să petrecem câteva ore în Hamburg, apoi să plecăm spre Berlin. Îmi fusese dor de ea, trecuse un an de când ne văzuserăm ultima dată. O dată la câteva săptămâni, ne scriam mesaje lungi. E-mailuri pe care le începeam cu „Dear H.” și de care mă foloseam să îmi pun gândurile în ordine. Doar că acum, față în față, discuțiile nu păreau să se mai lege la fel de ușor. Dacă aș fi fredonat ceva, probabil nu ar fi început să dirijeze pescărușii.

Venea de la părinții ei, așa că am început să vorbim despre ei. O „familie model”, mi-a spus, știam că are trei surori. Casa lor se modificase de mai multe ori, pe măsură ce apăruseră și crescuseră copiii, iar acum i se părea goală când ajungea acolo. Surorile mai mari locuiau în alte orașe, iar sora mai mică plecase într-o călătorie lungă. Am ascultat-o absentă. Apoi mi-a povestit de Emma, la care urma să stăm în Berlin. Era prietena ei din copilărie, aveau curțile lipite, se știau dintotdeauna și provenea tot dintr-o familie model, „cu mulți copii”, mi-a explicat. „E actriță acum”, a spus.

După-amiază ne-am întors la mașină, cu două sendvișuri mari, pe care le-am mâncat pe trotuar, sprijinite de portiere. Eu m-am descălțat și m-am așezat pe scaunul din dreapta. Am vrut să pun muzică de pe iPod, dar rămăsesem fără baterie. „Oricum nu merge”, mi-a spus și a apăsat aiurea butoanele casetofonului. Am vorbit tot drumul despre Emma, despre noul meu iubit și despre relația ei care se încheiase cu câteva luni în urmă. Îmi scrisese vag ce s-a întâmplat, dar nici acum nu reușeam să înțeleg prea bine. Nu am insistat.

Când am ajuns în Berlin se făcuse seară. Nu ne doream decât să mâncăm, să ne spălăm și să dormim, deși inițial plănuiserăm să ieșim la plimbare. Emma era la repetiții până târziu, dar Hannah avea cheile de la apartament. Cât timp am făcut duș, ea a gătit paste pentru toate trei. „Nu cred că or să mai fie bune când ajunge acasă”, a spus, dar a turnat puțin ulei peste ele și le-a acoperit. „Nu are niciodată timp să mănânce bine”. Am întrebat-o cât de des vine în Berlin. „Vara asta am venit des”, mi-a spus, „am tot plecat și m-am întors, dar, adunat, am petrecut mai mult timp aici.”

Mi-a extins canapeaua, ne-am schimbat și am continuat să vorbim. I-am spus că îmi place tabloul de pe șevalet. Era o vulpe cu păr ondulat prin care îi ieșeau urechile rozalii. „Emma l-a făcut, e un fel de autoportret. Și chiar seamănă, o să vezi”, mi-a spus râzând. „Mi-a făcut și mie unul mai demult, eram un iepure.” Am râs. I-am spus că nu m-am gândit niciodată că ea ar putea fi un iepure, dar nici nu am reușit să găsesc alt animal cu care să fi semănat mai mult. „Iepurele ei chiar semăna cu mine.” După miezul nopții, Hannah a mers să doarmă în camera alăturată.

Dimineață, când am deschis ochii, Emma deja pregătea micul dejun. Hannah m-a prezentat și ne-am zâmbit. Pastele erau încă pe masă, se uscaseră. „Nu ți-a plăcut rețeta mea specială?” a întrebat-o Hannah, în engleză, pe un ton teatral și au izbucnit amândouă în râs. Semăna cu vulpea de pe șevalet, dar nu i-am spus-o. Emma mi-a povestit cum Hannah pregătește mereu o porție de paste și pentru ea, deși nu-i plăceau la fel de mult și, oricum, mânca la filmări.

„Ce vreți să facem azi?” a întrebat Emma în timp ce beam cafeaua. „Aș putea să fac rost de încă o bicicletă,” a adăugat. Avea două legate pe scară, o cursieră și una de damă, cu portbagaj. Trebuia să mergem undeva aproape să o luăm pe a treia. Pentru mine era ok. Mi-au lăsat cursiera, iar ea a luat-o pe Hannah pe portbagaj. Mergeau în fața mea, vorbeau în germană și râdeau, întrerupte de câte un strigăt al Emmei, „this way”. Am luat bicicleta dintr-o curte interioară. O fată pe care nu am văzut-o bine ne-a aruncat cheia antifurtului de la etajul patru, în timp ce Emma vorbea cu ea la telefon.

Am început să pedalăm, eu mereu în urma lor. Opream din când în când la câte un magazin de haine, o cafenea sau un anticariat, când Emma ne făcea semn și striga „stop”. „Bănuiesc că vrei să vezi Memorialul”, mi-a spus. Voiam, dacă aveau și ele chef. „Te putem aștepta cât îl vizitezi”, a adăugat Emma. Hannah a spus că ar veni cu mine doar dacă îmi doream eu neapărat. Așa că atunci când am ajuns acolo, ele au rămas la margine, iar eu am intrat singură printre blocurile de beton. Auzeam vocile celor care se plimbau și, din când în când, mă intersectam cu alți oameni pe la colțuri. „Scuze”, unii râdeau, alții păreau iritați. M-am gândit la tabloul de care îmi spusese Hannah, cel cu iepurele, și mi-am imaginat o sută de iepuri albi, liberi printre blocurile de beton, mișcându-și doar urechile. Apoi o sută de vulpi dând din coadă.

Când m-am întors, Emma își cerceta pielea de pe brațe. Hannah se întinsese lângă ea, pe unul dintre blocurile joase, bătea un ritm cu piciorul. Își acoperise fața cu eșarfa. „Nu vreau să mă ridic de aici”, a spus. Le-am zis că putem să mai stăm, nu voiam să vizitez ceva anume și nu mă deranja să lenevim. M-am întins lângă ea. „Mă gâdilă părul tău”, mi-a spus. Am vrut să-mi mișc capul, dar a continuat, „I like it”. Am zâmbit. „Cum ar fi să vezi printre blocuri o sută de iepuri albi?” am întrebat eu. Hannah a chicotit și mi-a răspuns că ar arăta suprarealist. Emma își privea în continuare încruntată pielea. „Ar trebui să-mi cumpăr o cremă”, a spus.

Ne-am ridicat când soarele a intrat în nori. Am pedalat de acolo spre apartamentul unor prieteni ai Emmei, care ne invitaseră la cină. Am băut gin și aperol, am mâncat paste, „aici mănânc paste mai des decât în Italia”, i-am spus Hannei, „iar eu beau mai mult Aperol”, mi-a răspuns. Am ieșit împreună pe balcon şi am fumat. „Did you ever?” „Did you knew that?” Nu, nu știam că animalele visează. Nu știam nici că spaghetti la singular e spaghetto și nu am făcut niciodată scena cu spaghetto-ul mâncat de la ambele capete. Nici ea. Am râs mult. Emma a scos capul pe ușă și a întrebat-o pe Hannah dacă îi poate împleti părul în spic, cineva dinăuntru voia să înveţe cum se face. „Imediat”, a spus Hannah, „termin țigara asta și vin”, dar a rămas cu mine pe balcon până când au ieșit alții să fumeze. Emma dispăruse între timp. Când am observat, am întrebat-o pe Hannah unde e, dar nu avea idee, „câteodată dispare”, a spus. I-am propus să-i întrebăm pe ceilalți, dar nu mi-a răspuns.

Am plecat după miezul nopții, doar eu și Hannah. Bicicleta Emmei rămăsese legată în fața blocului. Pe drum am vorbit puțin. „Sunt obosită”, mi-a spus. „Mâine ce vrei să facem?” Nu voiam mare lucru. Să mă plimb, chiar și singură. Am întrebat-o dacă are cheia la ea, sperând că va spune ceva despre Emma. „Da, sigur”, mi-a spus și am continuat să pedalăm tăcute.

Când am ajuns, ușa era descuiată. Emma vorbea la telefon în dormitor. Hannah m-a întrebat dacă vreau vin și a venit cu două pahare și o sticlă începută. M-am schimbat și ne-am așezat pe canapea. Vorbeam în șoaptă, iar uneori mi se părea că încearcă să audă ce spunea Emma. Eu nu înțelegeam oricum nimic, dar mă derutau momentele în care ea devenea absentă. S-a uitat înspre tabloul cu vulpea și mi-a spus că eu aș putea fi o căprioară. „Dear Deer”, am spus și a râs. „Vrei să dormi?” m-a întrebat. I-am spus că puteam să stăm în continuare de vorbă, dar mi-am dat seama că se făcuse liniște în dormitor. Emma a stins lumina, iar Hannah mi-a spus, după câteva minute, „noapte bună”. Am adormit.

Dimineață le-am auzit vorbind în dormitor. Mi-am închipuit că Emma îi povestește ce s-a întâmplat, dar Hannah părea iritată, înțelegeam din tonul ei. Abia după ce s-au oprit, am pornit spre baie. Când am ieșit de acolo, ele erau deja în bucătărie, Emma fierbea apă pentru cafea. „Morning, coffee?” m-a întrebat fără să-mi zâmbească. Hannah își prindea părul într-un coc și ținea o agrafă în gură. A scos un „morning” printre dinți, apoi un „dear” sau „deer”, i-am ținut agrafa, mi-a mulțumit și a râs scurt. Emma și-a scos un elastic de pe încheietură și i-a zis că poate să-l ia, agrafa nu o să țină prea mult cocul. A ezitat puțin și a ales elasticul, iar eu am rămas cu agrafa în mână, jucându-mă cu ea.

M-a întrebat cum am dormit. Dormisem ok. „Hai să ne spălăm și noi”, i-a spus Emma. „Poți să te ocupi tu de cafea?” m-a întrebat Hannah, arătându-mi ibricul cu degetul, și m-au lăsat acolo. Le auzeam cum chicoteau în baie și m-am gândit că poate interpretasem greșit tonul din dormitor.

Hannah a ieșit prima, într-un halat tocit, cu periuța de dinți în gură. Fredona o piesă pe care nu am recunoscut-o. Aș fi vrut să fredonez și eu odată cu ea. Mă jucam cu agrafa ei pe masă, mi-a întins palma și i-am dat-o. A chicotit și s-a întors în baie să se clătească. Cafeaua era gata demult, eu băusem jumătate din a mea. Emma a ieşit îmbrăcată într-un halat nou. Şi ea își peria dinții. „Scuze că am stat atât”, a spus, cu capul lăsat pe spate, încercând să nu scape pasta din gură, „apa caldă vine mai greu”. La mine venise destul de repede. Iar periuța aia o văzusem şi în gura Hannei.

Irina Lupu

Ana Irina Lupu s-a născut în Giurgiu, pe 5 octombrie 1990. În 2015, a absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. A urmat cursul de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu. A debutat în revista iocan. A mai publicat proză scurtă pe revistadepovestiri.ro