Deasupra noastră, doar cerul înstelat

La fel ca Numărul 1 din Întuneric la amiază, și Ceaușescu își străjuia supușii – era oriunde, era peste tot – pe pereții claselor, în instituții, în fabrici, în birouri, în almanahuri, în calendare, în reviste și pe stadion. Românii, asemeni lui Rubașov, echivalau caracterul ubicuu al dictatorului, mai ales într-o societate unde indivizii erau îndemnați (sau forțați) să se urmărească reciproc, cu urechile atotascultătoare și cu ochii atotvăzători ai Partidului. Dar, mai ales, cu orânduiala stabilită de sistemul de represiune –  rânduire care părea că va dăinui etern, a victoriei (?) socialismului, care se țesea și se lăbărța precum o pânză lipicioasă, în toate colțurile societății și în toate detaliile vieții individuale, de dinainte programată, calculată și dirijată. Iar în centrul acestei rețele, de pe perete, de sub copertă, de pe prima pagină a ziarului, te privea, tânăr, zâmbitor, energic, încrezător,  „arhitectul vizionar al viitorului națiunii”.

Iată ce s-a întâmplat pe 18 decembrie 1989.

*

– Mie să îmi spuneți care l-ați luat. Că nu e bai. Îl punem la loc și rămâne totul între noi. Sau, cel mai bine, eu am să ies pe  hol cinci minute și voi îl suiți la locul lui, apoi mergem fiecare acasă.

Gusti P., directorul de la Întreținere și Reparații Utilaje Comerciale se uită încruntat la angajații săi, peste ochelarii cu rame groase, furios că nu înțelegeau cât de dată dracului era treaba asta. Se aștepta ca cei așezați pe scaunele din piele neagră, directorială, să sară cu Tovarășu` de pe unde îl ascunseseră. Era o glumă proastă, el o știa, o știau și ceilalți. O glumă proastă și periculoasă. Poate ar fi fost mai puțin dăunătoare cu câteva zile înainte, când nu umblau, ba nu! când nu scormoneau securiștii peste tot. Ar fi găsit o cale prin care să găsească altul și să îl agațe în locul care stătea gol, deasupra lor, a tuturor. Dar acum era prea târziu. Prea târziu și prea periculos.

Păi ce pizda mă-sii era așa greu? își spuse. Trebuia să le mai zică, de parcă ei nu știau, că dacă veneau aia peste ei, aia, știți voi – ĂIA (fir-ar al dracului de treabă!) – și nu îl găseau pe Tovarăș atârnat la locul lui, era groasă?  Concedieri, anchetări, arestări, sau, Doamne-ferește!, cine știe… Nu se cuvenea ca după atâta vreme… cât naiba fusese? Un sfert de secol? (25 de ani, cinci planuri cincinale) tocmai el (EL – cuvântul îi luci în minte ca o lanternă) să lipsească. Putea să dispară oricine din țara asta și uneori chiar dispăreau câte unii, măcar câteva zile. De obicei se întorceau docili și cuminți, cu botul pe labe – dacă îi întrebai ceva răspundeau ascultători: „E limpede acum, am înțeles” sau „da, să trăiți” sau „la ordine, execut”. Erau pregătiți băieții, nici nu te mai băteau, erau rafinați, tăiau cu precizie – din carieră, din familie, din viitor. Urâtă treabă. Niciodată Tovarășul. Niciodată. Nici măcar atunci când văruiau, își aminti. Stăteau cu ochii pe zidari ca pe butelie. Îl puneau într-o futută de plasă, sau într-un cearșaf, sau într-o rolă de plastic. Și chiar și așa, înfășurat ca într-un giulgiu, EL se uita înspre ei, cumva într-o parte, șui, cu buzele alea cărnoase și perfide.

Se scutură, cocârjat de gânduri, își aranjă bretonul subțire și se răsti la ei:

– Bă, voi înțelegeți cum stăm? Cred că nu, de aia strângeți fălcile. Păi, bă, dacă vin ăștia să ne caute pe aici și ne văd în halul ăsta, păi, mă, dau cu toții de pământ. Voi nu vedeți ce e afară? Pe rând ne fut.

Își drese vocea, rușinat. Arătă cu mâna spre geamurile întunecate ale mijlocului de decembrie. Afară era o beznă groasă, parcă mai adâncă decât de obicei, care încerca să intre peste ei și să îi înghită. Sau cel puțin așa i se păru lui Gusti P., care se șterse din nou, încins de sudoare.

– Uite ce e afară, voi vedeți?

Oamenii își întoarseră privirile la unison. Se chiorâră o vreme, care mai mult, care mai puțin, apoi, pe rând, se întoarseră către el. Nimeni nu zise nimic.

Directorul scutură din cap și scoase din buzunarul interior al sacoului un pachet de țigări Carpați, fără filtru. Frecă nervos piatra de la brichetă și trase cu setea omului care nu are. Speranțe, Tovarăș, liniște. Prin minte îi fulgeră o amintire pe care o păstrase ani de zile ca pe o amuletă. Tocmai ce fusese însărcinat de către Partid cu problemele de producție și ideologie la Întreprinderea de la marginea cartierului Freidorf, penultima clădire, aproape în câmp, înainte de GSDP, pe lângă care intra vântul în oraș – așa ziceau timișorenii. Intrase în biroul unui politruc, ăla era acum mare goangă pe la Comitetul Central. Fusese speriat, îngrozit, și mai transpirat decât era acum, iar primul lucru pe care îl observase erau dosarele, stivuite peste tot. Și însemnările conștiincioase pe care interlocutorul său le luase la fiecare trei cuvinte pe care le rostise. Penița scârțâise pe caietul învelit în piele neagră precum o sentință a vremelniciei sale. Dacă urma să calce strâmb, firește. Ceea ce nu făcuse până acum. Fusese de mai multe ori nevoit să se bâțâie într-un echilibru precar, ca un acrobat suit undeva sus de tot, pe frânghia subțire a ideologiei, tras într-o parte și-n alta de tâmpeniile care se discutau prin birourile sale (oameni proști, au prea multă încredere unii într-alții), fie de întrebările indiscrete ale Securității și de rapoartele pe care era obligat să le completeze. Uneori o mai îndulcea, alteori nu. De ce se mintă? Scrisese câteva note informative nu prea măgulitoare, sigur că da!, pentru că nu te credea nimeni dacă spuneai că toți sunt fericiți și că îl iubesc pe Tovarășu’ și Partidul. Dar asta era doar treaba lui, povara lui, compromisul obișnuit, vechi de dinainte de el.

Scrumă pe jos, nepăsător la podeaua cu linoleum verde. Îi privi atent pe fiecare, din ce în ce mai furios. Apoi pe geam. La GSDP era întuneric. Probabil plecaseră acasă, pentru ce naiba să mai stea pe aici. Mai ales cu balamucul de afară, de prin Centru. Îi veni o idee.

– Bine, mă. Vă cred pe cuvânt. Nu l-ați luat niciunul dintre voi. O fi chiar așa, nu zic nu, dar eu nu mă duc dracului din cauza vreunui idiot. Și nu vă las nici pe voi. Că sunteți ai mei. Uite cum facem.

Aruncă o privire cercetătoare, măsurându-i pe fiecare. Se hotărî și spuse:

– Pilu, Cornel, voi doi mergeți dincolo, la Drumuri și Poduri. Nu cred că mai e nimeni, poate doar paznicul. Intrați prin spate și mi-l aduceți, probabil că tot pe la director e. Dar să nu vă vadă nimeni. Oricum e întuneric, dar să vă ascundeți bine.

Cei doi bărbați îl priviră lung pe director. Pilu își trecu degetele prin părul brunet, des, și începu să râdă, nervos. Celălalt, mut, se uită în altă parte, măsurând contemplativ pereții. Primul spuse, chicotind sec:

– Asta nu cred că se poate. Doar nu o să forțăm geamurile pe acolo ca să furăm un portret. Nu, asta nu o să o facem. De-acord, Cornele?

– Cum să nu o faceți, mă? Păi dacă eu v-am spus să mergeți, asta așa rămâne. E un ordin.

– Ordin? rânji Pilu. Să trăiți to’arășu, dar nu suntem la armată. De-acord, Cornele?

Bărbatul se uită cu subînțeles către colegul său, care încă urmărea, dezinteresat, dunga vișinie care împărțea pe mijloc peretele alb și bej. Acesta dădu din umeri. Era de acord.

– Vedeți, nu avem cum, reluă Pilu. Nici nu cred că mai are rost, șopti în barbă.

– Ba da, mă, aveți cum, se miorlăi directorul, nevenindu-i să creadă că îl refuzau. E o treabă ușoară, dați o fugă, intrați, ieșiți și gata. Ne salvăm. Cât e ceasul acum? Aproape 7. Hai, mă, că nu e cine știe ce. Dacă vin ăia peste noi să ne caute? Să vadă dacă nu cumva am ieșit și noi la Operă, împreună cu ceilalți. Ne găsesc fără… fără… Făcu un semn disperat către peretele gol.

Pilu dădu din umeri. Nu era treaba lui.

– Or să ne aresteze! țipă directorul. Mai mult ca sigur. Asta vreți? Să mă îngropați, este? Dar ce v-am făcut eu? Credeți că s-a terminat? Credeți că am scăpat? N-aveți voi habar cu cine vă puneți. Ce sunt dispuși să facă. Doar i-ați văzut, i-ați auzit. Voi doi, veniți cu mine!

Bărbatul se îndreptă către ușă, urmat de cei doi. Ieși pe coridorul rece și întunecat. Lumina chioară a felinarului din curte lungea crucile geamurilor. Brațele negre coborau de-a lungul caloriferelor reci, de-a curmezișul podelei din beton lucios, către marginile pereților, de unde le urcau, spre veghe, până la tavan. Cei trei se traseră mai la o parte.

– Nu vă jucați cu mine, spuse directorul încet, privind la jarul țigării. V-am scutit de multe până acum, dar nu mă puneți la încercare, că o să dați de dracu. Pilu, tu ai copil mic, ai nevastă. Abia ce ai primit apartament. Să mai zic ceva? Și tu, Cornele… Fiți cuminți și faceți cum zic. Ce se întâmplă afară… nu o să fie altfel decât a fost până acum. Și pe urmă, după ce trece toată nebunia asta, cine o sa vă scrie rapoartele? Tot eu, mă. Tot eu. Așa că nu o frecați aiurea. Haide.

Aruncă țigara pe jos și o strivi cu vârful pantofului. Se întoarse fără să îi privească și porni agale pe coridorul prost luminat. Se scufundă în beznă, urmat de bocănitul pașilor care reverberau printre crucile de pe pereți. Cei doi bărbați se priviră unul pe celălalt.

– Ce facem, întrebă Pilu, descumpănit. Mergem?

– Nu știu. Crezi că e pe bune?

– Cred că vorbește serios. Nu știu dacă are dreptate, dar caută să se pună la adăpost. Poate asta ar trebui să facem și noi. Doar îl știi cum e.

Celălalt privi în jos și se scărpină pe după ceafă. Mormăi ceva pentru sine. Apoi spuse, dezumflat:

– Măcar o să fie o amintire haioasă. Cândva. Poate. Hai să vedem ce putem face.

*

Ieșiră în curte pe ușa grea vopsită în albastru, care prinsese rugină pe la încheieturi. Balamalele scârțâiră îndelung. Cei doi bărbați se opriră, speriați de tânguirea fierului. Pilu sâsâi cu degetul lipit de buze, îngrijorat. Privi în jur, dar nu văzu pe nimeni. Un câine prinse a hăhăi unde pe la casele care mărgineau orașul. Dinspre câmp se rostogolea un miros rău, de arsură. Le înfundă nările și se lipi de ei, de piele și de păr. Cornel tuși gros.

– Ce pizda mă-sii pute așa? horcăi greu, sufocat.

– Nu știu, o fi dat cineva foc la miriște, răspunse Pilu în timp ce se gândea care era cea mai scurtă cale către Drumuri și Poduri.

– În decembrie? Nu, e altceva. Miroase a carne, parcă așa.

– Poate pârlește cineva un porc. E Crăciunul imediat.

– Nu e pârlitură, e ceva ars, zici că au risipit carnea pe foc.

O luară la fugă prin întuneric, către gardul din plăci de beton care înconjura curtea pe toate părțile. Săltară bălăriile uscate care străjuiau mica pajiște unde vara înfrunzeau câțiva pruni, și se afundară, ghemuiți, în pământul jilav.

– Auzi, șopti Pilu, dacă-s câini dincolo? Ce facem atunci? Ne mâncă ăia printre buruieni.

– Știi tu să fie? întrebă celălalt, îngrijorat.

– Dracu’ i-a căutat vreodată. Cred că am fost doar de vreo două ori pe acolo.

– Băga-mi-aș pula, sudui Cornel, furios. Căcat de treabă. Ce căutăm noi aici? Cine m-a pus să vin azi la lucru? Trebuia să stau acasă, să îmi văd de treabă. M-am și chinuit să ajung. Sunt pichete peste tot, te caută și-n cur. Știi că în față la Operă e un tanc? E un futut de tanc. Futui morții mă-sii. Pentru ce le trebuie un tanc?

– Nu știu, dar nu avem noi treabă cu ei acum. Uite, îmi faci scara și mă ridici. O să arunc un ochi. Dacă văd ceva, vreun câine sau paznicul, ne întoarcem. Bine?

Cornel se ridică în picioare și se înțepeni în gard, cu umărul bine înfipt în plăcile grele. Își împreună palmele deasupra genunchiului și îl săltă în sus pe Pilu, care își iți capul peste gard și privi dincolo. Zări clădirea colțuroasă a GSDP-ului, în forme imprecise, părăsită la marginea unui șir de plopi, care se legănau pașnic, nepăsători. Pe latura cea mai îndepărtată, spre intrarea mare, ghereta paznicului dormea în beznă. Bărbatul fluieră lung, a chemare. Nimic. Mai șuieră o dată, apoi strigă:

– Hei, hei!

– Ai înnebunit, mă? scrâșni Cornel de sub el. Ce faci atâta scandal?

– Nu cred că e nimeni, îi răspunse Pilu. Nu se aude nimic. Și câinii s-au ascuns de vineri încoace. Hai să trecem.

Se împinse în palme și încălecă buza lată a gardului. Chibzui o clipă, nevenindu-i să creadă ce face, apoi sări, sperând să nu aterizeze în vreo groapă. Căzu bine, în picioare, si se lăsă în fund.

– Haide, mă! Ce tot stai, strigă spre Cornel.

Auzi plăcile de ciment dârdâind și apoi o bufnitură înfundată. Se traseră amândoi unul în celălalt, așteptând ca vreun câine să sară pe ei, ori să audă vocea paznicului, dar curtea rămase liniștită.

– Ia-te după mine, îi șopti Pilu.

O zbughi printre buruieni, cât putea de repede, țintă spre partea din spate, ascunsă, a GSDP-ului. Încă puțea a carne arsă, parcă și mai tare. Încercă să respire pe nas pentru că i se făcea greață la gândul că duhoarea aia i se putea strecura în gură și în stomac. Ajunseră amândoi lângă peretele fabricii. Din spatele geamurilor nu se zărea nimic. Pilu împinse unul dintre ele, dar sticla nu se clinti.

– Ce facem acum? întrebă Cornel, gâfâind de pe urma efortului. Îl spargem?

– Nu, hai să mai căutăm.

Porniră să împingă geamurile, unul câte unul, dar toate erau bine fixate. Se mai învârtiră o vreme, apoi se așezară, păgubași, sub un pervaz. Li se părea că sunt aici de o veșnicie, că petrecuseră ore întregi fâțâindu-se fără succes. Noaptea se cocoțase peste ei, adâncă. Din depărtare, dinspre oraș, se auzeau bubuituri, ca artificiile, care răpăiau în surdină. Dungi luminoase crestau cerul pe din două, ca un stol de comete gălbui. Aveau cozile drepte și se stingea greu. Uneori se împreunau între ele și atârnau deasupra lor în cruci. Pocniturile se auzeau când departe, când aproape. Parcă tot mai aproape.

– Cred că iarăși începe balamucul, oftă Pilu. Hai după mine, dacă mai stăm mult pe aici, o să ne găsească cineva scormonind ca hoții, ori cu tabloul cizmarului în brațe.

– Crezi că are dreptate?

– Cine? Gusti?

– Da. Crezi că va fi totul ca înainte? Se pot șterge lucrurile astea?

Făcu un semn larg cu brațul, cuprinzând orașul într-o îmbrățișare.

– Nu știu, răspunse Pilu încetișor. Poate. Poate nu. Cred că nici nu ar trebui să mai fie așa. Au tras, mă, în ei. Au tras în oameni… Eram acolo, știi, am plecat din piață și după 15 minute am auzit gloanțele. Am fugit ca un prost către casă. Mi-e și rușine, dar am fugit. Cu Mihaela de mână, am fugit și ne-am întins în hol, pe burtă. Ne era frică.

– Cu frica mai trăiești, îi răspunse Cornel, absent. Nu și cu foamea. Nu și cu lipsurile.

Pilu privi în gol. De nicăieri, nici el nu știa de ce, își aminti de ciubucul pe care îl făcuse în vară la Lloyd, la restaurantul unde mâncau băieții în paltoane de piele. Fără să vrea. Reglase cântarele și își adunase geanta de scule de pe masă. Nu se gândise prea mult. Luase totul, uneltele și trusa cu greutăți și le trântise în geantă, neatent, apoi salutase respectuos și plecase acasă.

A doua zi de dimineață își căutase țigările în geantă și găsise un pachet de cafea. Nu rahat de nechezol, nămolul ăla cu gust de scoarță de copac. Nu, cafea bună, adevărată. Pe punga aurie scria Wiener Kaffee. O pusese pe masă, tremurând din toate încheieturile. Nevastă-sa venise lângă el și stătuseră amândoi vreo 15 minute, chinuiți de poftă, chibzuind dacă să o deschidă sau să o ducă înapoi. Ori să o dosească pe undeva, până nu se băgau în ceva căcat… Cafea, valută, tot aia.

Și-o lipiseră amândoi de nas, inhalând prelung, jinduind după mirosul boabelor prăjite. Și aproape că îl simțiseră, gros și delicios ca o cremă neagră. Apoi, cu părere de rău, îl aruncase înapoi în geantă și fugise cu el la restaurant. Îl dăduse înapoi, cerându-și scuze peste scuze. „Știți, din greșeală, nu mi-am dat seama, nicio clipă nu am știut că era la mine”. Șefa îi luase pachetul din mâini, hulpavă, și îi mulțumise, nu foarte convinsă de povestea asta cusută cu ață albă. Bărbatul stătuse cu frica în sân câteva zile, ascultase ușa, se uitase peste umăr, înjurând ghinionul care dăduse peste el. Peste ei.

– Mda, poate că așa e, îi zise lui Cornel, mai mult absent.

Se ridică și lovi cu cotul în ochiul curat al geamului. Sticla plesni cu un zgomot ascuțit și se împrăștie în cioburi. Bărbatul își vârî brațul înăuntru și trase clema care fixa cadrul, apoi se strecură înăuntru. Urmară traseul coridoarelor, stânga, dreapta, iarăși stânga, bocănind grăbiți. Încercară câteva uși, luminând încăperile cu bricheta, dar pereții zăceau goi.

– Unde paștele mă-sii se ascunde? bălmăji Cornel. Acu l-a pus dracu să se pitească de noi. În pula mea, că te împiedici de mutra lui pe unde vrei și pe unde nu vrei, și acu pula.

O ușă, două, trei, patru. Camerele, părăsite de câteva zile, erau oarbe și surde. Apoi, într-un final, îl găsiră. Sus de tot, deasupra unui birou greu, din PAL galben, deasupra scaunului gol al directorului, le zâmbea, aproape fericit, cu grimasa junelui împlinit, nepăsător la ce se întâmpla mai departe de zidurile fabricii. Surd și orb. Pilu sări pe masă și îl apucă de margini, neceremonios. În grabă, smulse și cuiul, care zdrăngăni pe podea. Se dezbrăcă de halatul albastru și îl înveli pe Tovarăș, de două ori, grijuliu să nu îl scape. Coborî și îl sprijini de masă, în picioare, pe podea. Haina alunecă de pe rame, și dintre tivurile nasturilor se furișă un ochi, care se ținti la ei. Holbat, atotștiutor, de parcă-i învinovățea de ceva.

Pilu se așeză pe scaunul oaspetelui și se aplecă spre tablou. Spuse:

– Un reporter din occident, într-o vizită în RSR, îl întreabă pe Ceaușescu: „Am auzit că în România e frig în case. Așa e?” Ceaușescu îi răspunde: „Da, dar nu a murit nimeni din cauza asta.”

– Ce mă-sa faci? îl întrebă Cornel, agitat. Hai să ne întoarcem. Te-o apucat acum.

– Taci un pic, i-o tăie bărbatul. Deci, Ceaușescu îi răspunde: „Da, dar nu a murit nimeni din cauza asta.” Reporterul continuă: „Dar am auzit că nu e nici mâncare”. Ceașcă zice: „Da, dar n-a murit nimeni de foame.”

– Hai, mă, dă-o-n pula mea.

– Reporterul, tot mai curios, întreabă iarăși: „Și am mai auzit că trebuie să te bați ca să prinzi un loc în autobuz, altfel nu ai cum să ajungi acasă.” Ceaușescu zâmbește, sigur pe el: „Da, dar nici din asta n-a murit nimeni”. Atunci reporterul îi spune: „Domnule președinte, de ce nu încercați cu cianură?”

Hohoti de râs, ținându-se cu mâinile de burtă. Se uită spre Cornel, care bătea din picioare, nerăbdător și își lungea gâtul, încercând să prindă vreo urmă de pași, ori umbra paznicului.

– Stai că mai am una. În RSR, ce e mai rece iarna decât apa rece? Știi tovarășe? Ce e mai rece? Nu știi? Îți zic eu. Apa caldă!

Se zgudui atât de tare încât hăhăielile i se întorceau în ecou, ricoșate de pereții de beton și de răpăiala trasoarelor.

– Hai și ultimul. Ești gata, tovarășe secretar-general? Te văd cam serios, dar ăsta o să te dea pe spate. Deci: „De ce în România socialistă magazinele se fac la cel puțin cinci kilometri unul de celălalt?” Răspuns: „Ca să nu se încurce cozile!”

Izbi din picioare ca un copil descreierat, încântat de poantă.

– Îți place, bă? Îți place? Futuți morții mă-tii! Îți place, te caci pe tine de bucurie, ce mai!

Râse și înjură până obosi. Se întoarse apoi spre Cornel și spuse epuizat.

– Hai se plecăm de aici. Ia-o înainte.

Tot stânga, apoi dreapta, iarăși stânga. Aveau impresia că holurile se strângeau pe la colțuri, iar clădirea se cutremura și pocnea la încheieturi, revoltată. Când să iasă, se opriră amândoi, unul într-altul, paralizați. Cerul se luminase ca ziua de la trasoarele care șuierau, chiuiau și țipau. Zeci, sute. Iarăși trăgeau. Fără să le pese de risipă. De pe stradă, din partea cu blocurile și casele împărțite de bulevardul cu linii de tramvai, se auzea un vuiet, urlete și țipete. „Jos Ceaușescu” striga cineva. „Jos tiranul” zbiera altul.

Pilu urlă către Cornel.

– Mișcă-te, hai odată!!

Țâșniră în aerul puturos și o luară la fugă înspre gard, spre lumina felinarului care le străjuia curtea. Aerul pușca în jurul lor.

„De unde pizda mă-sii se trage”, gândi Pilu, împiedicându-se în bulgării de pământ ascunși în iarbă. „A luat-o razna toată lumea? Ce pizda mă-sii fac eu aici?” apoi o voce, alta decât a sa, îi șopti „ai copil mic, ai nevastă, tocmai ce ai primit apartament.”  Sări peste o tufă și alunecă, izbindu-se cu genunchiul de o piatră.

„așa e, am copil mic, am nevastă”.

„e un futut de tanc în fața Operei”

„de ce nu încercați cu cianură?”

Se împinse din picioare, tras de Cornel, care îl prinsese de o mână și aproape că îl târa după el. Trecură gardul, țopăiră printre prunii care clănțăneau golași, și intrară pe ușa ruginită, înapoi în clădirea de la  Întreținere și Reparații Utilaje Comerciale.

*

– Bravo, băieți. Bravo! Ați făcut treabă bună. Aduceți-l aici, ca să îl atârnăm unde îi e locul.

Pilu îl privi lung, suspicios, dar Gusti P., directorul însărcinat de către Partid cu problemele de producție și ideologie era tot un zâmbet. Radia de fericire. Geamurile se scuturau și răsfrângeau strâmb luminile galbene de pe cerul Timișoarei.

– Las că mă sui eu, voi ați făcut destule. Stați liniștiți, că nu vă uit eu pe voi când o fi să fie. Vă promit.

– În regulă, mormăi Cornel.

Politrucul se urcă pe un scaun, îl agăță pe Ceaușescu la locul lui, apoi se întoarse mulțumit, își puse mâinile în șolduri și reflectă zâmbetul de pe perete. Arătau amândoi ca o pereche de pisici sătule și grase.

– Puteți să mergeți acasă. Cred că am terminat pe azi. Ne vedem mâine.

Cei doi bărbați salutară respectuos și ieșiră pe coridorul cu cruci strâmbe, apoi, împreună, se pierdură în întunericul pereților reci și prost luminați. Afară, pe stradă, printre blocuri, în Centru, și în cartiere, bubuiturile, trosnetele, păcănelile și pocnetele continuau în același ritm. Al victoriei (?) socialismului.

Cristi Vicol

Am absolvit Facultatea de Jurnalism la Timișoara, un master de Jurnalism Internațional la Szeged, iar în prezent sunt doctorand la Universitatea de Vest, la Litere, tema de cercetare fiind literatura refuzului în spațiul central-european. Am publicat un volum despre istoria Timișoarei (Editura Eurostampa, 2016), un volum de proză scurtă la editura Tritonic – Sfârșitul Inocenței (reeditare a ediției din 2015, apărut la Tracus Arte și apoi la Eurostampa), dar și o antologie de autori SF români, tradusă în engleză, editată alături de Daniel Timariu – East of a Known Galaxy (editura Tritonic, 2019). În prezent, lucrez la un roman despre epidemia de ciumă de la Timișoara, intitulat Anotimpul afidelor și la un volum de proză scurtă – Ziua în care tata s-a întors acasă. Colaborator Svantgarde și UtopIQa. Redactor și fondator al Revistei de SFF Galaxia 42. Actualmente PR la Teatrul German de Stat.