Definitiv

Cârciuma e aproape goală, noi trei la o masă, un băiat singur la alta și barmanul.
Sorb mai întâi din cafea, apoi din coniac și privirea mi se fixează pe urmele de ruj gras de pe marginea ceștilor femeilor.
Cu un ton de „dacă tu nu ne vrei, noi te vrem” o voce de mezzosoprană îmi cere:
― Haide, mă, că ești ultimul! Dă banii odată!
Mă uit la țăranca voinică, cu păr permanent, roșcat și rochie cearșaf de in, mă uit la colega ei, o blondă ce și-a vopsit rădăcinile părului în negru, minusculă prin comparație, amândouă-s nervoase, nerăbdătoare să plece. Cea înaltă își privește ceasul-brățară des, după care scutură de câteva ori încheietura.
― Și cât zici că trebuie să dau? mormăi, privindu-le pe sub sprâncene.
Barabafta expiră lung, exasperată:
― Cinci milioane. Toți au dat deja.
Oftez, nici prin cap nu-mi trece să scot vreun leuț, trei milioane jumate e salariul meu pe-o lună, dar încerc să găsesc un motiv bun de refuz.
― E mult, mult tare! Cine-a stabilit cât trebuie cotizat?
― Așa se dă! Hai odată, că așteaptă omu’! face semn cu un cercel peste umăr.
Mă uit la masa din spate, la puștanul cu păr lung, slinos care bea relaxat dintr-o sticlă de bere scumpă și pretinde că nu e atent la conversația noastră.
― Păi, și ai încredere în tipul ăsta?! Îl cunoști?
― E Vivian. A fost studentul lor!
Iau încă o gură de cafea, s-a mai răcit, și m-apuc să fac calcule. Suntem cel puțin o sută de învățători care dăm gradul definitiv, definitivatul, la centrul ăsta universitar. O sută înmulțit cu cinci milioane fac cinci sute de milioane. Jumătate de miliard, în pula mea! Împărțit la trei: limba română, mate, psihopedagogie, vine o sută șaize-șase de milioane de prof universitar. Ăștia-s corectorii, că la supravegetori trebuie dați alți bani, protocolul.
― Ce garanție ai că le dă toată suma? Să fiu în locul lui Vivian, io aș ciupi o parte. Că doar nu ne taie nimeni chitanță.
― Se face listă!
― Și?
Prinde glas și cea mică:
― Băi, treaba merge așa de când lumea, nu suntem noi primii! Vrei să fii sigur că iei Deful, dai!
„Cu cinci milioane stau o lună în Vamă!” gândesc și le răspund:
― Nu dau nimic, că am învățat!
― Ești prost! zice blonduța și se ridică în picioare.
Se scoală și turnul cu ceas și mă privește din înălțimi cu o mină dezgustată. Se duc la Vivian, șușotesc ceva câteva secunde, apoi părăsesc barul tustrei.

***

Cobor buricul degetului arătător pe geamul panoului cu rezultatele la primul examen. A fost ușor, caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanu, câteva exerciții de limbă, cu chichițe și o analiză de frază. Dar aș minți să spun că n-am deloc emoții. Bun, mi-am găsit numele, nota 9,25. Răsuflu ușurat.
Dau să plec când observ că se întunecă la stânga mea. Doamna solidă, cu păr permanent, roșcat, s-a oprit lângă mine, mă privește încruntată și mă anunță:
― Vivian a picat, a luat sub șase, fii bun și dă-mi trei milioane să-i dau înapoi, să-și recupereze și el măcar o parte din bani!

Bogdan Perțache

 A participat la cursurile și atelierele de scriere creativă ale lui Florin Iaru, „Revistei de povestiri” și Flash Fiction Magazine din San Francisco. A publicat proză scurtă în revistele Literomania, Revdepov, O mie de semne, OPTmotive, Itaca, Viața medicală, Timpul și Familia.
 În România a fost învățător și profesor de Limba engleză, apoi a emigrat în Canada.