Denivelare

Îți vei aminti poate, cândva, de acea zi în care v-ați plimbat pentru ultima oară împreună, cu bicicletele. Uite, poate chiar acum, când aștepți la poarta 24 îmbarcarea în avionul de Frankfurt, așezat pe o bancă mai într-o parte, cu trolerul negru, cel mic, pentru călătorii scurte, lângă picior și, pe scaunul de alături, cu geanta de umăr în care ai laptopul. Îți vei aminti cât de recunoscătoare era când veneai în după-amiezile de duminică s-o iei. Așa a fost și în acea ultimă duminică, din urmă cu, fir-ar să fie, 33 de ani, când ai împins, puțin după prânz, poarta din fier forjat a casei ei din strada Temișana, paralelă cu bulevardul Republicii, la doi pași de școală și de blocul tău, ți-ai lăsat bicicleta rezemată de cișmeaua de fontă și apoi ai sunat la ușă, inutil, pentru că ea a apărut imediat, țopăind de bucurie și dându-și ochii peste cap. Numai cinci minute dacă mai întârziai, iar o punea maică-sa să facă la mate din culegere, auzi, du-mi-ni-ca, of, că nu se mai termină odată și clasa asta a opta. Și-a luat Pegasul roșu de lângă casă, tu pe al tău, verde, și ați pornit pedalând fără țintă, cum făceați de săptămâni bune, de când dăduse bine primăvara și prietenii tăi, colegi de școală, ca și ea, cu care toată toamna și vara dinainte bătuseși orașul în lung și-n lat pe bicicletă, dispăruseră închiși de părinți în case, să învețe măcar acum, că nu-i de glumă cu admiterea, și abia dacă mai ieșeau la fotbal în câte o seară. Ați luat-o spre Complex, pe cele câteva străzi vechi care scăpaseră deocamdată de demolare, ascunse cum erau în spatele blocurilor cu zece etaje de pe bulevard, ați trecut de școală, nu era nimeni în curtea accesibilă oricând din cauza gardului rupt de ani de zile, ați traversat fără grijă în diagonală intersecția de la Nord, abia dacă se vedea un autobuz venind greoi dinspre Cablul Românesc, ați luat-o apoi prin spatele pieței, pe Cameliei și pe lângă Școala 8, printr-un labirint de străzi cu blocuri vechi, de patru etaje, și ați ieșit pe o alee chiar la marginea orașului, de la care începea imediat câmpul cu grâu tânăr, încă verde, care se-ntindea până departe, spre zarea mărginită de dealurile Câmpinei. Ați străbătut lanurile pe un drumeag bătătorit de tractoare până ați ajuns din nou în oraș, la capătul de la Spitalul Județean, unde v-ați oprit obosiți și însetați. Toneta din autogară era deschisă, tu ai găsit o monedă de trei lei în borseta cu scule prinsă sub șaua bicicletei și ați luat două sucuri acidulate, din cele de un leu douășcinci. Erau dulci, incolore și cu un gust slab de lămâie. Ați înghițit primele guri cu poftă, cu capetele date pe spate și ochii închiși. Hai să schimbăm sticlele, a zis ea deodată, iar tu ai fost de acord. Vă priveați drept în ochi, aerul a devenit brusc mai dens, făcând să pară că vă mișcați cu încetinitorul. Când ai dus sticla la gură, te-ai înecat și lichidul ți-a țâșnit pe nas, iar pe ea a pufnit-o râsul tocmai când lua și ea o înghițitură. I-a țâșnit și ei pe nas și mâna în care ținea sticla i se agita atât de tare de râs încât i-a curs totul pe bluza verde pal, cu un fluture alb imprimat. Țesătura s-a lipit într-o clipă de rotunjimile binișor formate, ai văzut totul fără să vezi, bine că nu pătează, a zis ea, iar soarele nepăsător a șters curând orice urmă.

Îți vei aminti poate, cândva, și de acel bilet de avion, primul pe care l-ai văzut în viața ta. Uite, poate chiar acum, când mai e destul până la decolare, nici măcar jumătate dintre pasageri nu s-au adunat. Îți verifici pe telefon ultimele mesaje, vor fi iarăși patru zile pline care vor trece ca una, răspunzi la câteva emailuri, dear Mrs Peterson, dear Jonas, dear Mathilde, chère Madame Millet, chère Sylvie (o, chère Sylvie!), dear Cheong. Târgul e de la an la an tot mai mare, întâlniri peste întâlniri, pe unele le confirmi, pe altele le anulezi, unfortunately. Îți verifici a suta oară și biletul, tot pe telefon, e un pdf colorat, plin de paragrafe cu scris mărunt, totul e în regulă, știi foarte bine, dar cât de diferit, ca de pe altă planetă, e acest bilet față de cel pe care ți l-a arătat ea când ați venit împreună de la școală, la câteva zile după acea ultimă duminică pe biciclete, și ți-a zis să intri. Mama ei nu era acasă, v-ați aruncat ghiozdanele într-un colț, v-ați dus în bucătărie, ați mâncat pâine cu nuci și magiun, direct din borcan, ați băut apă din aceeași cană, cu înghițituri mari, ca și cum v-ați fi întors dintr-un deșert, apoi v-ați jucat cu mingea de tenis, cu trenulețul Piko, v-ați uitat pe câteva cărți, ați pus muzică la casetofon, ați ieșit în curtea mică, înghesuită de casele de alături, v-ați alergat printre rândurile de stânjenei și gura-leului și v-ați întors în casă să beți iarăși apă. Hai să-ți arăt ceva, a zis ea la un moment dat, dar e secret, a adăugat în șoaptă. Ai urmat-o pe hol până în camera de zi, ea s-a dus spre o vitrină plină cu sticle și cu servicii de cafea, a luat dintr-o zaharniță de porțelan galben o cheie cu care s-a dus la bibliotecă și a deschis un sertar plasat foarte jos, aproape să nu-l vezi. A scos un plic mare, din carton, și din acesta mai multe foi și trei carnete cu coperta de un verde foarte închis, pe care ai văzut stema bine-cunoscută, cu scrisul „Republica Socialistă România”, și dedesubt cu un cuvânt neliniștitor, „Pașaport”, amândoi le-ați privit muți, fără să mai respirați, ea a răsfirat apoi foile cu grijă, ca și cum ar fi fost infinit de fragile, ai văzut într-un colț tot un fel de stemă, semăna cu a Taromului, sub ea erau doar câteva rânduri, ai putut să-ți dai seama că erau în germană, ai vrut să întrebi ceva, dar ea ți-a pus degetul pe buze, apoi ți-a arătat pe foaie într-un loc „Frankfurt”, după aceea trei nume, ultimul chiar al ei, scris cu litera aceea de care se împiedicau mereu profesorii, „Müller Ioana Maria, 14 Jahre”. Când, ai întrebat tu din ochi, după ce se termină școala, a șoptit ea.

Îți vei aminti poate, cândva, și cum v-ați întors acasă în acea ultimă duminică împreună, pe biciclete, pentru că după aceea, în cele trei săptămâni de până la plecare, n-au mai lăsat-o să iasă decât până la școală. Uite, poate chiar acum, când vocea calmă a căpitanului anunță începerea coborârii și mai sunt 20 de minute până când vei ateriza în acest oraș în care poate că ea e singurul om pe care poți spune că-l cunoști, restul nu înseamnă nimic, și nu poți să nu-ți imaginezi cum ar fi să vă întâlniți din întâmplare. Ce prostie, îți dai imediat seama, nici nu v-ați mai recunoaște și, de fapt, poate nu mai locuiește demult aici, dacă o fi locuit vreodată, poate e în cine știe ce alt colț al lumii, poate chiar înapoi în țară, ha, ha, poate chiar în orașul vostru cel înconjurat de coloanele argintii fără de număr ale rafinăriilor. Ca să vă întoarceți acasă în acea duminică ați mers pe Șoseaua Nordului, pustie și însorită în orele încă adormite ale după-amiezii, atât de pustie încât v-ați luat la întrecere pe linia de tramvai, făcută din dale lungi din beton ca suport pentru șine, nu te-ai gândit nici o clipă s-o lași să câștige și ai luat-o mult în față, cu viteză, până când, din cauza unei îmbinări denivelate dintre două dale, te-ai dat peste cap, dar ai scăpat doar cu o julitură lungă pe mâna dreaptă, până la cot, sânge nu curgea totuși, ea te-a ajutat să te ridici, se speriase, dar tu zâmbeai, n-am nimic, ai spus de câteva ori în timp ce-ți verificai Pegasul verde, nu pățise nici el nimic, așa că v-ați continuat drumul, tu în urma ei de data aceasta, privindu-i părul negru, drept și lung până la umeri. La început, curentul de aer părea că-ți potolește usturimea juliturii, dar, când ai ajuns la blocul tău, după ce pe ea ai lăsat-o acasă, fără să mai intri în curte ca să mai stați de vorbă ori să citiți, durerea devenise cumplită, pielea de pe braț pulsa fierbinte, am căzut, ce mare lucru, ai spus când te-au văzut intrând în apartament, niciodată n-o să te înveți minte, ți-a zis mama, alții învață și tu te plimbi toată ziua cu bicicleta, așa crezi tu că intri la Mihai Viteazu’? Ai dus bicicleta pe balcon, în capăt, lângă dulap, hai să te dau cu spirt, a adăugat mama din bucătărie, vin acum, ai răspuns, dar ai mai stat câteva clipe să privești departe, peste blocurile dinspre Gara de Vest, întins ca o rană uriașă pe tot cerul, un apus de care, cândva, poate îți vei aminti.

Alin Buzoianu

M-am născut în 1973, sunt din Ploiești, am absolvit Universitatea Tehnică de Construcții din București, dar n-am lucrat ca inginer decât un an, după aceea m-am reprofilat pe programare web. Am lucrat o vreme prin câteva edituri, apoi într-o firmă de producție publicitară, iar din 2007 am propria editură, Cartea Copiilor. Am fost dintotdeauna interesat de literatură și cel mai mult îmi doresc să am timp să scriu. Am publicat două proze scurte în revista Iocan și alte câteva texte în Revista de povestiri.