Compasiunea şi toleranţa se învaţă din exemplele pe care le întâlnim în anii formării caracterului, dar mai cu seamă din lecturile copilăriei. Un copil care citeşte Coliba unchiului Tom şi Aventurile lui Huckleberry Finn nu va deveni un adult rasist; romanele lui Dickens îi vor educa empatia, Colţ Alb şi Chemarea străbunilor îl vor învăţa să iubească şi să respecte animalele.
Un adolescent care citeşte Alegerea Sophiei, Lista lui Schindler, Arhipelagul Gulag, 1984 şi Fahrenheit 451, va avea la maturitate o minte deschisă, extremismele îl vor oripila, va fi conştient că sub poleiala de civilizaţie a omului modern clocoteşte o magmă de răutate viscerală, care s-a aşezat acolo de milenii, va deveni un cetăţean responsabil, atent la apariţia oricărei deraieri de la valorile umaniste.
Cineva care a citit Deriva continentelor, – cutremurătorul roman al lui Russell Banks despre haitienii care în anii ‘70 îşi riscau viaţa încercând să ajungă în Florida, – nu scrie acum articole veninoase la adresa valului de refugiaţi care părăsesc zonele de conflict din Orientul Mijlociu.
Dacă e politician, oricât de mare ar fi riscul să piardă voturile alegătorilor, nu ţine discursuri populiste despre oprirea refugiaţilor şi întoarcerea lor de unde au venit, nu decide construirea de garduri din sârmă ghimpată dincolo de care poliţiştii înarmaţi cu bastoane de cauciuc şi gaze lacrimogene îi aşteaptă pe cei care trec totuşi printre lamele tăioase.
Dacă este un cetăţean oarecare, fără putere de decizie politică, dar posesor de blog şi de conturi pe reţelele de socializare, nu postează mesaje ultranaţionaliste, profund inumane, cerând respingerea acestor suflete chinuite care ar ameninţa să altereze componenţa etnica din ţara lui europeană, oricare ar fi aceea.
Asta se întâmplă cu cei care au privilegiul să întâlnească în drumul spre maturizare lecturi valoroase: minţile lor ţin la distanţă xenofobia, rasismul, extremismul, cultivând compasiunea şi toleranţa.
În mai 1944, în Prahova, bombele aviaţiei americane distrugeau câmpurile petrolifere care alimentau tancurile germane. Erau acolo, însă, pe lângă sonde şi tancuri, oameni nevinovaţi, atât localnici cât şi refugiaţi din Basarabia, victimele colaterale pe care generalii războaielor moderne le iau în calcul înainte de a lansa un atac, cântărind cu pragmatism şi fără compasiune dacă obiectivul urmărit merită acele sacrificii. În cazul acela, când România era din nou sfâşiată iar Europa era sufocată de cel mai mare rău pe care îl cunoscuse istoria, intervenţiile americanilor au fost cumplite dar necesare.
Printre refugiaţii veniţi din Basarabia se afla şi bunica mea, o tânără de 21 de ani, soţie de militar român, însărcinată cu mama şi însoţită de sora ei care avea 15 ani. Au plecat de acasă de frica ruşilor care trimiteau în Siberia intelectualii, oamenii înstăriţi şi familiile militarilor români. Bunica se încadra în toate categoriile amintite. Ce şanse de supravieţuire ar fi avut în Siberia? Niciuna. În satul din Prahova, însă, a avut norocul să fie primită în casa unor oameni cu suflet mare, care au avut grijă ca mama mea să se nască în siguranţă şi să supravieţuiască primelor luni de viaţă, sub bombardamentele care au continuat până în august.
Dacă mi s-ar atrage atenţia asupra faptului că situaţiile sunt diferite, că în povestea mea este vorba despre români care s-au refugiat într-o altă zonă a României, că aveau aceeaşi naţie, aceeaşi rasă, aceeaşi religie, aş răspunde că înainte de a fi de aceeaşi naţie, rasă, religie, erau oameni. Aşa cum sunt şi aceştia care riscă să moară înecaţi în Mediterana sau sufocaţi în containere frigorifice, suferă foame, sete, arşiţa verii caniculare şi oboseala sfâşietoare pe care trebuie s-o simtă cei care au uitat ce înseamnă să fie în siguranţă. Fac aceste sacrificii nu pentru ajutoarele sociale din Occident, ci pentru că, dacă ar rămâne în ţara lor, bărbaţii ar fi executaţi, femeile ar deveni sclavele războinicilor fundamentalişti, iar copiii ar fi învăţaţi să ucidă.
Mă întreb ce ar trebui să ne îngrijoreze mai tare: ciocnirea dintre civilizaţia noastră şi surogatul acela de stat întemeiat pe elucubraţiile unor fanatici sau deriva sufletelor noastre occidentale? După ce inamicul va dispărea, în liniştea care se va aşterne peste lumea civilizată, încă o dată învingătoare, ne va fi greu să ignorăm tânguirile conştiinţelor încărcate.
Si eu cred ca literatura ne face mai buni. Dar cum bine exemplifici acolo in introducere, depinde mult ce anume citesti. Preferintele se pot modifica? Cit de mult? Compasiunea si toleranta se degradeaza in noi odata cu virsta. Devenim sictiriti si ciufuti si folosim Fehrenheit 451 ca sa aprindem focul in soba iar cartile copilariei prind mucegai intr-o cutie din subsol. Atunci, incepem sa votam politicieni care promit sa ridice garduri de sirma inghimpata in timp record.
Am fost de parere ca nimic nu e mai sfint (in sensul nereligios al cuvintuliui) decit sa ajuti un necunoscut, o persoana care nu-ti va putea intoarce niciodata serviciul. Si ideal, sa nu o faci pentru faima, recunoasterea societatii, pentru a cistiga stima cercului de amici (gen donatie la biserica din cartier, unde va scrie Petre Petre pe o placuta lipita de un scaun).
De vreo 11 ani cotizez 40$ pe luna la Word Vision, bani cu care ajut un copil. Si de aproape doi cotizez cu aceeasi suma la Crucea rosie – bani care cred ca suporta vreun pic refugiati in zonele de conflict. Tot timpul asta regretind ca nu fac mai mult si, sincer, gindindu-ma ca la urma urmei nu fac mai nimic. Totusi, daca fiecare dintre noi, dintre cei care isi permit sa se lipseasca de 80$ pe luna ar cotiza astfel, probabil ca am trai intr-o lume un picut mai buna.
Reducere aminte (pentru noi, ceilalti): EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc.
Excelent articol, ca de obicei.
P.S. Am vrut sa glumesc si sa incep spunind ca nu putem lua in considerare o parere partinitoare, a cuiva a carei bunica a fost refugiata! Dar subiectul tratat nu lasa prea mult loc glumei..
Frumos spus. Cornel faci un lucru ok. Poti ajuta si aici http://www.hhdprogram.org/#meet-the-children, si nu numai tu . Ti am spus ca Madalina, sora mea, in 2010 / 2011 a fost in Nepal, voluntar sa ajute niste copii dintr-un sat pierdut prin jungla de acolo. A fondat si conduce acum un ong care ajuta acesti copii sa traiasca o viata mai buna. A revenit in Nepal, cutremurul si evenimentele tragice de anul acesta, le-a trait acolo. Aseara a participat la demonstratia de la Viena pentru drepturile omului si in sprijinul refugiatilor. Ea crede in UE , in valorile umaniste , face ceva in privinta aceasta, sacrificii chiar. Cred ca aici este poate o rezolvare, sa trecem de la teorie la fapte. Faptele inseamna disponibilitate, sacrificii, toleranta, empatie. O sa vedem ce va fi pana la urma, dar unii cel putin nu vor avea constiinta incarcata.https://www.facebook.com/hhdprogram/timeline
Nu putem decit sa ne inclinam in fata oamenilor ca ea. Satisfactia cred ca e uriasa. Bine ales citatul din maica Tereza pus ca motto pe una din pagini: Nu putem realiza lucruri uriase. Dar fiecare dintre noi poate ajuta cit de putin.
E important cu ce ong mergi. Este la noi una locala (cred), United Way, foarte infipti pentru ca veneau din companie in companie cu cerere de donatii. Pina cind am vazut ca CEO are salariu un pic peste un milion $ pe an. Frate, incep sa cred ca pe copiii tai ii ajutam cel mai mult! :) Bineinteles, n-am donat nimic. World Vision are raport bun intre banii primiti ca donatie si cit din acesti bani ajung DE FAPT sa ajute copii. Din cite stiu la UNICEF raportul asta e f prost. La Crucea Rosie n-am verificat. Pur si simplu m-a distrat tipul care a sunat la usa.. era un libanez, primul lui job in Canada si un tip deschis cu care puteai glumi. La un moment dat i-am spus „Nu stiu.. tu zici Crucea Rosie si cine stie pe la ce birou ISIS imi ajung banii :)” Procedura era insa f bine pusa la punct. Daca erai de acord sa faci donatia, urma o convorbire telefonica cu managera de la sediu, care verifica inca o data ca esti de acord. Apoi dadeai VISA si banii ies automat luna de luna, tu vezi doar tranzactia. Pentru semnarea documentelor avea un IPad cu SIM card, semnai cu pix electronic. Misto, oricum. Mi s-a parut greu serviciul asta: sa suni printr-un cartier din casa in casa si sa tot vorbesti cu necunoscuti.
Da, nu se prea poate glumi in legatura cu asta. Eu am o sensibilitate aparte fata de subiectul refugiatilor din cauza povestilor auzite in familie.
Cu siguranta ma voi implica activ atunci cind Romania va incepe sa primeasca refugiati.
Am vazut azi stiri despre islandezi si germani care se ofera sa gazduiasca familii de refugiati si m-am gindit imediat la cliseul despre raceala nemteasca si a celor din tarile nordice. Hm. Ieri am vazut cum austriecii le aduceau mincare refugiatilor, aseara am vazut slujba facuta la catedrala din Viena in memoria celor care au murit in camionul de pe autostrada.Hm.
Nu, nu vor avea toti europenii constiintele incarcate.