Naiba ştie de ce mă încăpăţînez să revizitez mereu aceleaşi locuri.
E un sătuc lipsit de străzi asfalate, cam secetos vara (nici urmă de pîrîu, islaz, lac) şi care devine groaznic de noroios după orice ploaie zdravănă. Cînd eram mic, luam cizmele de cauciuc ale bunicului ca să străbat curtea după ploaie, şi rămîneam înglodat în noroi. Venea, întîi mă lua pe mine în braţe, apoi mai făcea un drum după cizme. Am o bună memorie auditivă. Uneori stau în pat şi mă relaxez încercînd să-mi reamintesc sunetele, aşa cum le auzeam atunci. Unul sau două, nu e mare lucru. Dar cere oarece efort şi concentrare să poţi suprapune patru sau cinci.
Căruţele şubrede, pîrîind din toate îmbinările. Copitele printre bolovani. Scîrţîitul manivelei de la fîntîna de peste uliţă. Difuzorul care transmitea în surdină. Cîrîitul găinilor, mereu diferit – cel al găinilor călcate de cocoş suna altfel decît al cloştii deranjate de te miri ce. Îmi amintesc că bunica prefera ca numai anumite găini să pice cloşti, iar dacă se întîmpla să cadă una dintre celelalte, nefericita era stropită cu apă rece şi era gonită din adăposturile prin care se afla pitită. Dacă tot nu îi treceau “gîndurile” instinctuale, găina era prinsă şi sechestrată sub un lighean mare, de tablă. Aşa era ţinută respectiva: undeva, la umbra unui copac, cu ceva mălai şi o farfurioară de apă, captivă într-un micuţ ozn fără hublouri ce apărea ademenitor din iarbă: ţinta perfectă a unor pietricele lansate de mine… Un dong! urmat aproape instantaneu de un cîrîit speriat sau întrebător, în funcţie de mărimea pietrei.
Ţin minte că în perioada respectivă l-am întrebat pe bunicul de ce se comportă cocoşul în felul ăla (brutal) şi bunicul mi-a răspuns prompt:
“Pentru că nu e o găină cuminte!”
Mai tîrziu am observat că şi femelele altor animale erau la fel de obraznice. Şi că toate erau pedepsite în acelaşi stil, cu agresivitate, pe la spate – dar cocoşul rămînea singurul care aplica teribilele lovituri de cioc în ceafă. Prietenul meu Cristi – cred că aveam vreo şapte ani ani pe atunci -, o punea pe seama aripilor: cocoşul s-ar fi simţit cumva handicapat faţă de masculii altor specii. Şi, într-adevăr, extrapolînd, ni se părea că bărbaţii cu handicapuri fizice se purtau mai urît cu nevestele lor. Aia mici de înălţime, sau mult mai în vîrstă decît soţiile lor, etc. În ce priveşte găinile, Cristi observase un amănunt uimitor pe care mi l-a împărtăşit şi mie: găinile nu urinează! Le-am urmărit ceva timp să mă conving, dar într-adevăr, nu am surprins niciodată vreuna ridicînd piciorul la veun gard sau ceva – cu toate că apă beau toate, în acelaşi stil caraghios, dînd capul pe spate şi rugîndu-se parcă la Dumnezeul găinilor să li se scurgă apă în jos pe gîtlej, fără complicaţii.
Peste încă vreun an sau doi, am învăţat să mă joc un joc cu găinile şi ţin minte că mă distram probabil la fel de bine cum s-ar distra acum, în zilele noastre, vreun puşti la consolă cu Call of Duty. Prindeam o găină (nici nu fugeau de mine, nu le inspiram nici o teamă, cum, cu cîţiva ani mai înainte, mă văzuseră trîntit pe jos de un curcan) îi pliam capul şi i-l vîram sub propria aripa, apoi depărtam mîinile de corp şi mă învîrteam repede-repede de tot cu găina între palme. După vreun minut, cînd deabia mă mai ţineam pe picioare, o lăsam să plece. Speriată, găina încerca să o ia la picior dar se tot împiedica, apoi cădea pe o parte, complet dezechilibrată, se ridica, dădea din aripi căutînd să se ajute în felul ăsta – dar cădea la fel de brusc pe partea cealaltă. Dacă se întîmpla să treacă aşa ameţită prin faţa vreunui cocoş, acela devenea brusc atent, apoi, dintr-odată excitat, îi sărea în spate. Exact ca în bancul pe care tot Cristinel mi l-a spus. Că o găină cînd are chef de tîmpenii, trebuie să se prefacă pe cît posibil că vrea de fapt să fugă de el, dar la un moment dat se va împiedica intenţionat şi-l va aşteapta. Altfel, cocoşul ar crede-o cam curvă. Şi aşa vocabularul meu se tot îmbogăţea. De la Cristi asta am aflat multe lucruri. Cu toate că era cu vreo şase luni mai mic decît mine. De exemplu, printr-a opta a fost la o petrecere unde fetei cu care venise el i-a venit să se ducă la toaletă (noaptea, undeva afară) aşa că i-a cerut lui să o însoţească. Şi aşa cică ar fi urinat, cu uşa întredeschisă şi ţinîndu-l pe el de mînă. Mie, venit de la Bucureşti, toate chestiile astea mi se păreau de Vestul Sălbatic. Şi chiar erau. De un Paşte, tot prin perioada aia, ţin minte că am îngrămădit o fată între noi, o tot pipăiam şi ea chicotea în continuu. Eram pe o bancă, la doi paşi de intrarea în biserică, era plin de lume, plin de bătrîni cu lumînări aprinse în mînă, în spatele nostru erau cruci cu poze alb negru decolorate de timp, găleţi de tablă fără fund, întoarse invers, coroane mortuare putrezite sau din hîrtie groaznic de ieftină, dar noi nu vedeam nimic din toate astea pentru că tinereţea ne pusese nişte ochelari fermecaţi la ochi şi prin ei vedeam totul altfel. Făceam tot felul de lucruri pe care acum nu le-aş mai face. Pe majoritatea lor nici nu am tupeu să le pun pe foaie, ceea ce face din mine un scriitor destul de slab, pentru că un scriitor bun nu are, cred, oprelişti.
Cînd mă gîndesc în urmă cred că cel mai mult mă uimeşte ce cruzi eram cu animalele. Asta avînd în vedere că acum dacă intră o muscă în casă o prind din zbor şi îi dau drumul afară.
Odată, ne strînsesem la Cristi la poartă. Eram toată gaşca. Doi dintre noi erau cu doi ani mai mari, ceilalţi trei cam de-o seamă. Cristi avea sonerie la poartă şi fratele lui mai mare (un băiat de nota zece dealtfel) a spus că ne arată un experiment. Ne-am tras aproape şi urmăream să nu treacă oameni pe uliţă. Marian a deşurubat firele de la sonerie şi şi-a chemat cîinele. Un cîine fioros, care lătra şi sărea să muşte pe oricine (mă muşcase şi pe mine o dată, prin tricou, de piept, în zona plexului solar). L-a chemat uşor, cu o bucată de pîine, dar cînd a venit în loc de pîine i-a pus sîrmele pe botul umed. Bietul Rex a sărit schelălăind, nu am mai văzut niciodată un cîine sărind gardul mai repede decît a făcut-o el atunci. Noi rîdeam.
Aveam cu toţii praştii (făcute de bunici sau fraţi mai mari) cu care trăgeam la ţintă în sticle de plastic, becuri şi garduri. Uneori trăgeam şi unul în altul, dar numai la picioare. Toţi ţinteam foarte bine. Jucam şi cuţitaşul la copac. Şi acum pot înfige un cuţit în copac din doi metri bazat pe experienţa de atunci – am încercat de curînd. Jocul favorit era însă cu nişte cornete de hîrtie suflate prin ţevi subţirele de plastic. Nu ştiu de ce le spuneam “de berman”, băiatul care ni le aducea era din Baia Mare şi el ne servise definiţia asta pe care noi o preluasem fără întrebări. Erau ţevi cu care se protejează firele electrice în construcţii, cum ştiţi. Şi, bineînţeles, ne jucam jocul ăsta de dimineaţă pînă seara, cocoţîndu-ne pe acoperişuri, prin podurile caselor, prin copaci, sau pe sub podurile înfundate de noroi din faţa caselor, prin boscheţi şi prin mărăcini – cine nu a jucat jocul ăsta nu ştie ce a pierdut! Cînd oboseam să tragem unul în altul, trăgeam la ţintă (în frunzele de nuc de pe la poale, ca să nu îndoim vîrful cornetelor) sau uneori în guguştiuci – care se găseau puzderie prin părţile alea şi care ne trezeau dimineaţa cu ţipătul lor (ce enervant mi se părea pe-atunci şi cît de dor mi-e acum): gu-gu-ştiuc, gu-gu-ştiuc.
Pentru păsări pregăteam cornete speciale, cu un ac cu gămălie ataşat în vîrf. Tot prietenul nostru din Baia Mare avea şi un lipici foarte bun cu care fixam acul acolo. În felul ăsta se înfigeau în garduri cu un ţăcănit, iar vîrful, întărit de lipici nu se mai îndoia. Cîţiva guguştiuci şi-au luat zborul cu cîte-un cornet înfipt în coadă. Era destul de palpitant. Alteori ne duceam la o baltă din care trăgeau ţăranii apă s-o amestece cu piatră vînătă (aşa numeau ei sulfatul de cupru) pentru stropit. Mai cădea cîte un bulgare albastru şi în apă, dar pare-se că nu dăuna defel broaştelor, care se înmulţiseră teribil de tare. Le decimam noi, trăgînd cu cornete de pe mal. Ţinta atinsă se întorcea singură cu burta în sus, un vîrf de cornet însîngerat ieşea balansînd din apă ca o plută de pescar nebun.
Ca să înţelegeţi mai bine atmosfera, pe lîngă decor ar trebui să vă prezint şi vreun personaj sau două, şi poate chiar o s-o fac într-o scriere viitoare. Pot să vă spun deocamdată doar atît: oamenii din jurul meu nu erau banali. Uneori făceau lucruri extraordinare – dar nu prea des, pentru că munceau 12-14 ore pe zi. Şi de multe ori m-am gîndit că a fost marele meu avantaj: să cresc printre nişte oameni ciudaţi, puşi pe şotii, glumeţi, care făceau giumbuşlucuri precum copiii, cu toate că erau trecuţi demult de vîrsta maturităţii.
***
O să fac şi eu o încercare, asemeni lui Florin mai devreme, de a prelucra un text. În cazul meu lucrurile vor evolua diferit. Am textul de faţă, bazat pe realitate. Voi lua copiii, pe care nu i-am “folosit” mai deloc aici şi ajutîndu-mă de faptul că îi “cunosc”, ştiu cum vorbesc, reacţionează perfect fiecare, voi construi un text-ficţiune. Acţiunea textului ficţiune nu va fi neapărat la ţară. Ce vreau să arăt este că avînd nişte personaje clar definite în memorie, îţi poate fi relativ uşor să le foloseşti pentru a construi ficţiune, ceva nou, ceva care nu s-a întîmplat. Îmi propun să vă “prezint” personajele prin intermediul dialogului care va avea loc între ei şi nu cum am făcut-o aici, prin naraţiune propriu-zisă.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Foarte vii imaginile din bătătură, și familiare mie, deoarece am copilărit într-un sat exact ca acela, și, din câte am înțeles, chiar dintr-o regiune apropiată, zona Râmnicu Sărat. Și la mine în sat veneau copii de la oraș în vacanță, de la care aveam neasemuita ocazie să învăț multe prostii cu totul noi. Folclorul copiilor circula și pe vremea aceea, fără facebook și internet. Dar m-ai stârnit, poate o să pun și eu câte ceva pe „hârtie”, cum spui :)
Aproape că mi-ai deschis pofta de-a scrie un text bazat pe-o amintire sau două din copilărie. Cred că au fost într-adevăr norocoși aceia care-au apucat să trăiască în mediul rural, printre oameni „puşi pe şotii, glumeţi, care făceau giumbuşlucuri precum copiii, cu toate că erau trecuţi demult de vîrsta maturităţii”. Unele amintiri pot fi sursa unor texte de toată frumusețea. Referitor la fragmentul din final, ai dreptate, e mult mai ușor să scrii ficțiune pornind de la detaliile astea decât dacă te folosești doar de imaginație.
Pai cea mai cinstita tehnica de fictiune, din punctul meu de vedere asta e, iei intamplari, elemente si personaje dintr-o oarecare realitate si dintr-un oarecare trecut si le muti intr-un prezent al unei noi dimensiuni, o dimensiune tocmai descoperita sau construita, iar cand munca e desavarsita apare certitudinea ca merge cu tine catre viitor. Adica asa cred ca e natural, ca fictiunea sa iasa din experienta autorului si din lucrurile pe care le-a cunoscut, altfel nu vad ce ar putea sa animeze continutul.
Mi-a placut povestirea despre copilaria la sat. Asa se facea cu clostile, dar depindea de indivizi, ca uneori lucrurile erau mai brutale, alteori mai putin. De exemplu, batrana mea lua closca si o baga in galeata cu apa foarte rece, proaspat scoasa din fantana, nu o stropea pur si simplu atunci cand vrea sa-i demonstreze ca a gresit fiindca s-a pus pe oua. Evident, acelasi lucru l-am facut si eu, stiind ca de rezultate. Era haois cum se zbatea closca, apoi mai imi placea sa iau gainile de coada cand stateau cu ea in sus la masa, cand ciuguleau cu toate si faceau o mare de pene. Si zvapaiala aia de se petrecea cand le ridicam de la sol mi se parea adorabila, mai ales ca era doar zgomot si agitatie, practic nimeni nu facea niciun rau. Dar ma cam pedepsea cocosul. Era gentleman, sa stii si sarea in ajutorul femeilor sale. :)) Iar ce mai faceam cu gainile era schema aia de au facut-o unii acum cativa pentru o reclama la Mercedes Benz. E o manevra extrem de relaxanta, cred ca si pentru gaini. :))
Oricum, daca as fi trait la vremea voastra, cu voi in sat, v-as fi batut rau de tot, v-as fi legat si v-as fi torturat. Eram genul ala de copil salbatic caruia nu-i placeau alti copii, decat cei foarte blanzi, iar astia nu prea existau. :)) Am cunoscut unul care mi-a fost bun prieten, era un pic mai mic decat mine si pe masura ce crestea, incepea si el sa fie influentat de ceilalti. Mai toti erau asa, faceau rau gratuit animalelor, iar eu razbunam animalele de fiecare data cand aveam ocazia. Nici nu vorbeam cu acesti copii cand ii vedeam prin sat. Ei veneau sa ma intrebe una, alta, iar eu nu raspundeam, ma uitam la cel care era cel mai aproape de mine si ma gandeam cum sa ii dau o bucata cat mai bine plasata ca sa nu miste macar un timp. :))
Depinde, Gina, de fiecare. Până la urmă, autorul se regăsește în toate scrierile sale, uneori insesizabil, alteori foarte clar. Scriitorul de ficțiune, care dorește să fie cât mai diversificat, cred că încearcă să se transpună cât mai puțin în ceea ce scrie. Pentru mine, ceea ce tu numești „cinstit”, înseamnă „lejer”. Nu înseamnă totuși că vreunul dintre noi ar avea dreptate – și nici nu e vorba despre asta. Când creezi un personaj, pornești de la trecutul lui, îi construiești copilăria și întregul traseu, până la maturizare. Iar tu, ca autor, trebuie să încerci să înțelegi acel personaj, nu să îl faci să semene cu tine. Dar deja o iau pe arătură :) Despre experiența pe care-o folosim în ficțiune, e altă discuție.
Frumoase amintiri, in care ne regasim mai mult sau mai putin multi dintre noi, care am copilarit sau macar ne-am petrecut vacantele la tara. Mi s-a facut pofta… de o omleta cu oua din acelea mari, galbene si gustoase de tara :D
Cornel, superbe amintiri…eu sunt fată, nu mă jucam aşa dar observam jocul băieţilor şi l-ai descris prea bine…mi-ai făcut poftă să scriu amintiri…nu cred că doar mie! :)
Amintirea cu guguştiucul îmi e foarte dragă şi mie. Frumos!
Va multumesc la toti pentru trecere!
Cum spuneti, jurnalul sau memorialistica, ambele sint cele mai la indemina autorilor. Motiv pentru care gasim puzderie de astfel de scrieri.
Urmatorul gen in ordinea usurintei este cred fictiune la persoana 1-a folosind elemente reale, cum spune Gina, mutindu-le in alta dimensiune spatiu/timp sau alaturind doua sau mai multe personaje pe care tu le-ai cunoscut dar care in realitate nu s-au cunoscut/intilnit vreodata.
Metafictiunea ar trebui si ea amintita aici. La abordarea asta (tot fictiune tavalita prin realitate) autorul rupe firul narativ, se adreseaza uneori direct cititorului, isi ia la misto propriul stil si uneori incearca sa incalce regulile conventionale de realizare/construire a „complotului”. Toate elementele spuse mai sus au fost folosite de mine la Escroc SRL, dar natural, fara a planui asta sau a citi despre asta. Sint si acum de parere ca prea multa „pregatire” si „studiu” in faza de inceput strica, afecteaza naturaletea. La fel, sint de parere ca primele pagini ale unui roman sint f f f importante. Paginile alea dau tonul stilului. Ai inceput prost, vei continua prost. Ma opresc.. ca asta devine articol, nu comment :) :) Mai era de spus despre autoreferentialitate, care are de-a face cu meditatia asupra romanului, sau asupra
prozei, in interiorul romanului insusi.. multe, multe de spus. In ce ma priveste.. fiind f lenes din fire, nu sint deloc interesat de romanul istoric – ca vorbiram si despre asta pe textul cu manastirea Voronet.
„dau tonul stilului” – am corectat pina nu-si face unul cont special sa-mi spuna repede ca-s agramat (cind de fapt scriu pe graba, de la serviciu).
Despre chinuitul animalelor. La baieti, treaba asta merge, cred, in paralel cu instinctele primare: razboi, vinatoare si mai ales impresionarea/impunerea in fata altor baieti. In ce ma priveste, eram ok cu smuls aripile mustelor, sau sa leg o ata de piciorul unui bondar si-l inalt ca pe zmeu, etc. Deasemenea, mult timp (cum spun in text) am fost ok cu trasul dupa pasari. Am prins o data un porumbel voiajor, l-am ametit cu o piatra, a cazut jos de pe un acoperis, lin in panta, si a scapat nevatamat. M-am atasat foarte tare de el dar pina la urma a venit un copil de pe alta ulita si a spus ca e al lui si ca-l scapase. Bunica m-a obligat sa i-l dau. Nu eram un copil plingacios dar atunci am plins si dupa aia n-am mai tras niciodata dupa pasari. Oricum, in cazul meu, intotdeauna mi-au placut ciinii, pisicile, nu se punea problema sa chinui un patruped – eram incapabil de asta :) Acum am si ciine si pisica :) La pisica i-am pus clopotel ca sa nu mai poata prinde/ucide soareci. Ha ha :)
Legat de ce ziceai, Mihai V., despre tehnica de fictiune, cu siguranta ca depinde… Depinde daca e lejer sau cinstit ce spun eu, ambele situatii pot exista in mod simultan sau nu. Am zis treaba asta: „Adica asa cred ca e natural, ca fictiunea sa iasa din experienta autorului si din lucrurile pe care le-a cunoscut, altfel nu vad ce ar putea sa animeze continutul.” Ceea ce nu anuleaza asta: „Iar tu, ca autor, trebuie să încerci să înțelegi acel personaj, nu să îl faci să semene cu tine.” Nu o iei pe aratura, dar tre’ sa recunosc ca eu doar la experienta autorului ma refeream, nu la ideea de a reda explicit intamplarile sau amintirile autorului, atribuindu-le doar nume si contexte noi, ca altfel nu mai ajungeam la gandul de a construi o dimensiune. Deci, poate fi lejer, sau nu poate fi lejer, in functie de cine ce vrea. Eu oricum, am observat intotdeauna ca se aplica principiul: „no pain, no gain”. Poate suna a martiriu, dar cred ca e ceva mai putin dramatic de-atat, e doar ceva firesc.
Revenind la poveste, si eu am facut ca unele animale sa simta ca le doare, am omorat soricei, am actionat impotriva pasarilor pradatoare care amenintau sa manance puii de gaina, cu insectele la fel am mai facut un horror, doua. Sa nu credeti ca vin cu tentative de activism legate de binele animalelor, sau altele. Dar m-au scos din mintii copiii aia de torturau animale fara sens, exact cum spui, Cornel, ca sa impresioneze. La randul meu, credeam ca daca ii torturez pe calai, vor fi si ei impresionati. :))
„Eu oricum, am observat intotdeauna ca se aplica principiul: no pain, no gain.” Sint de acord cu asta, pun pariu ca si Mihai :)
Ce a ramas neatins in comentarii, si ale mele, si ale voastre: ce inseamna fictiune pura?
Tu, Gina, cu absurdul, as zice ca esti foarte aproape de fictiune pura. Daca nu ai lua elemente de materie si nu le-ai transforma in anti-materie. Deci tot nu e fictiune pura. Ha ha :)
Cred ca fictiunea pura este foarte apropiata de ideea de ” a scrie in transa”. Si incepi de la ceva real, apoi derapezi si esti out, scrii chestii care nu s-au intimplat si ideile vin parca de nicaieri. De fapt sint variatiuni ale lucrurilor care ti s-au intimplat, tie sau altora. Dar cum cataloghezi cind scrii ceva inspirat din vise? Visele nu s-au intimplat. Ar fi asta fictiune pura? Nu mi-e clar.
Alta forma de fictiune pura se poate obtine prin textualizare la maximum, cum scrie Mircea Cartarescu uneori. Asa cred.
Păi dacă purtam o discuție în contradictoriu, Gina, existau niște argumente, punctate obiectiv, fiecare în parte și atunci puteam vorbi de anulatul unei afirmații sau alta. (Nu, nici eu nu vorbeam de „ideea de a reda explicit întâmplările sau amintirile autorului, atribuindu-le doar nume și contexte noi”.) E oricum o temă foarte complexă, cu mai multe interpretări valabile. Se poate scrie proză bună având ca sursă de inspirație experiența de viață a autorului, se poate scrie proză bună folosindu-se doar imaginația – desigur că un autor/o persoană este formată din experiențe și trăiri, de-aia spusesem că și cea mai pură operă de ficțiune, cum o numește Cornel, împrumută ceva din experiența celui care o scrie.
Ficțiunea pură, Cornel, cred că are loc atunci când un autor își propune să scrie despre cineva și ceva care n-are absolut nicio legătură cu el sau cu cei de lângă el. Proza lui Cărtărescu e „plină de el”, în mare parte poate fi considerată memorialistică.
Cartarescu: nu te pot contrazice.. cum i-am citit si eu din interviuri. Dar dupa cum il percep/simt eu pe Cartarescu, pina si ce e in „De ce iubim femeile”, e fictiune destul de avansata. „Frumoasele straine” e cu adevarat 100% memorialistica. Orbitor, are pagini si pagini de fictiune pura, scrie in transa ca si cum ar descrie vise sau cosmare. Imi amintesc paginile alea de exceptie (vol 1) cind un intreg sat e sub efectul etnobotanicelor, ca exemplu.
Pina la urma, in concluzie, si ca sa inchei sub forma de gluma, tot sf-ul-urile (zic de alea de exceptie cum e Dune vol 1) sint cele mai apropiate de fictiune pura. Sau nu? :)
E o ficțiune combinată cu memorialistică și fantastic – cel puțin așa văd eu. E doar o impresie (o senzație abil transmisă de altfel) că unele capitole ar fi scrise în transă. Totul e foarte lucrat și studiat cu atenție. Dar așa și trebuie să fie o literatură de calitate. De reținut că a scris ultimul roman în 5 ani. Într-o format standard de carte (în formatul tipărit acum spațierea este ceva mai lejeră, pentru a se întinde pe mai multe pagini), ar fi vorba cam de 700 pagini maxim. 140 pagini de text tipărit (înseamnă aproximativ 200.000 250.000 de semne cu tot cu spații) pe an, e floare la ureche. Ce vreau să spun e că a avut tot tipul să revină, să prelucreze, să taie, să aducă manuscrisul într-o formă cât mai bună. Știu, n-are prea multă legătură cu ce ai spus tu, dar mi s-a părut interesant de dezvoltat.
Da, se poate ca unele SF-uri să fie cel mai aproape de ficțiune.
Un autor nu se poate desparti de sine, nu poti anula legatura dintre lucrurile pe care le scrie cu trasaturile si experientele lui. Oricat de „obiectiva” ar parea lectura. Obiectivitatea e o conventie. Apoi, de unde poate aparea certitudinea ca autorul scrie sau nu despre el? El poate infiltra ceva din sine oriunde, absolut oriunde, chiar si cand face cititorul sa creada ca ii vorbeste despre un camp cu flori sau despre un aspitator, sa zicem… :)) Fictiune e tot ceea ce este plasmuit, facut, nu reprodus sau inregistrat de memorie si redat prin limbaj. E atat de simplu, iar fictiunea exista chiar si cand se imita actiuni si ipostaze reale. Daca exista o intriga sau un deznodamant ori o secventa care nu s-a intamplat in realitate, ci in imaginatie, atunci e fictiune.
Apoi, legat de ce zicea Cornel cu visele, aia e o treaba foarte misto. N-am avut niciodata o scriere bazata doar pe vise, am multe evenimente din vise in povesti, dar nimic care sa se lege exclusiv de vise. Daca te apuci sa le pui pe hartie fara decontextualizare, fara alterari de fapte, ci doar cu simple interventii menite doar sa faciliteze lectura, eu cred ca e aia e realism. Fiindca visul e o alta realitate. Se intampla, nu poti sa zici ca nu se intampla. Si ce daca nu are forma fizica? Daca tu simti ceva, ar trebui sa negi acest lucru doar fiindca emotia nu are forma concreta? Ar fi ireal faptul ca ai simtit ceva? Niciodata. Dar daca visele se interpreteaza si se contopesc cu intamplari imaginate in mod constient, iata fictiunea. Cu visele lucide e mai complicat, momentan nu ma pronunt.
@ Gina
Aici la vise.. in ce ma priveste… e boala curata. Am experimentat vise lucide cind scriam la Liftul. Gasit si citit Stephan LaBerge – Exploring the World of Lucid Dreaming. La mine functiona asa, voiam atit de mult sa „gasesc” o continuare cit de cit fireasca la ce scriam (si in acelasi timp sa fie fictiune bazata pe vis) incit practic de citeva ori am reusit cumva sa-mi „comand” visele intr-o anumita directie. Senzatia, bineinteles, e de nedescris. Partea frumoasa e cind ai acolo trei-patru personaje si cind chiar se intimpla ceva, are loc un dialog, o situatie (de obicei bizara). Partea graoznica e cind te trezesti din somn in mijlocul noptii ca sa notezi niste idei. Partea si mai groznica e cind citesti de dimineata 3-4 propozitii scrise de tine si par scrise de o alta persoana – cuvintele alea nu-ti spun nimic. Mi s-a intimplat si asta, iti pot da exemplu, ca-mi notez (mai bine zis imi notam) tot.
Frumusetea, zic eu, e cind redai visul fara sa-l explici, fara sa spui ca e vis. Chiar daca tu te pricepi sa explici visul (sa zicem ai citit Freud „Despre Vise” si altele, ideea e sa-ti stapinesti pornirea de a interpreta. Merge o data, de doua ori, dupa care interpretarile tale plictisesc – cum spune si Cartarescu.
Dau mai jos un exemplu de vis care nu mi s-a parut destul de bun pentru a-l folosi undeva. De fapt era in Escroc SRL dar acum l-am gasit intr-un folder de-al meu de „rebuturi”. In fine, e destul de banal:
„Îl visez pe bunică-meu ducîndu-se să stropescă via. E palid şi slăbit, cu hainele rămase mari pe el, atîrnă ca pe-o sperietoare de ciori, dar cu toate astea în vis apare vesel, mergînd în josul uliţei, la pas săltat de flăcău pus pe soţii. Şi se face că brusc îi apare în faţă o vecină, îmbrăcată în haine cenuşii şi cu broboadă neagră pe cap, care se uita spre el, parcă îngrijorată de ceva. Şi vecina pune mîna la gură şi deabia bîiguie, mai să nu desluşim ce spune :
– Aoleo nea Ionică, dar ‘mata te simţi bine?
Şi atunci bunică-meu se opreşte din mersul săltăreţ, face o pauză, şi-i răspunde de sus, cu dispreţ :
– Păi bine fă, nu vezi cum car pompa de soluţie de douăzeci de kile în spate?! La ce mă mai întrebi cum mă simt!? Nu mă mai ţine din treabă, că trebuie să găt cu via, şi să duc băiatul ăsta la avion că pierde zborul!
La noi la ţară nu există aeroport, nici măcar capitala de judeţ nu are aeroport, şi cu toate astea nici eu, nici vecina, nu ne miram de răspuns. In plus, vecina şi dispărea pulverizată parcă de dispreţul din răspunsul bunicului. După care ajungeam la vie. Bunicul se porneşte s-o smulgă, ca un nebun, aruncînd butucii unul peste altul, într-o grămadă mare. La care eu îl întreb, perplex:
– Ce faci bunicule, strici via?
Bunicul îmi cere să-mi văd de şcoală şi să n-am nici o grijă, că cel mai important este să prind avionul, că viitorul meu e avionul, nu “blestemata de vie”.
Apoi bunicul mă conduce într-o poiană unde chiar se află un avion. E atît de mare, încît aripile parcă nici nu încap în totalitate în visul ăsta. E înfricoşător de mare pentru cît de mic este satul nostru, care nici nu se află pe hartă… Oricum, îndemnurile insistente ale bunicului mă împing din spate ca nişte suliţe şi n-am ce face decît să avansez pe pasarelă, cu toate că simt că ceva nu e-n regulă.
Îmi fac loc cu greu printre ceilalţi călători, pentru că avionul e plin şi mă aşez pe locul meu, care-i chiar lîngă hublou. Sunt un pic stînjenit să simt că lumea se uita la mine de parcă m-aş fi urcat fără bilet. De fapt sînt supăraţi că avionul lor important a trebuit să oprească in the middle of nowhere pentru mine. Ca să scap de priviri, întorc capul spre geam. Iar pe geam, văd un fel de sperietoare de ciori, numai că în loc de dovleac, are înfiptă-n băţ chiar faţa bunicului. În momentul acela intru cu adevărat în panică: realizez că nu văzusem nici o pistă de decolare! Şi cum poate ditamai avionul să decoleze printre vii părăsite, livezi defrişate, denivelări şi bolovani, cum există peste tot în jur?
Vreau să sar jos, dar e deja prea tîrziu, pentru că uşile s-au inchis deja etanş, iar motoarele avionului se aud bine turate. Şi imediat, toţi pasagerii se pornesc să ţipe, pentru că şi ei observă lipsa pistei.
Ţipau stewardese, urlau nişte copii chiar de lîngă mine, ţipa chiar şi pilotul. Ţipam şi eu mai tare ca toţi. Toţi ne plîngeam moartea, pentru că avionul nostru nu pornea paralel cu solul, ca un avion normal, ci drept în sus, vertical, ca o rachetă. Dar frica mea era chiar mai mare decît a lor – şi ca în toate coşmarele, am parcă acces la butonul de panică, pe care pot să apăs numai cînd groaza devine insuportabilă. Sînt catapultat afară din avion! Mă regăseam din nou lîngă bunicul, care spune liniştit
– Nu ţi-am spus că nu trebuie să-ţi fie frică? Nu fii îngrijorat, avioane mai găsim, tu să fii sănătos!
În timp ce el spune asta, nu privesc deloc spre el, ci numai spre avionul care vrea să decoleze absurd, ca o rachetă. Mi se rupe inima pentru toţi oamenii pe care-i ştiu înăuntru şi pe care încă îi aud ţipînd. Avionul îşi vede de traictoria ascendentă. Aripile lui lungi, care ar fi părut graţioase într-un zbor orizontal, sînt total nepotrivite. Motoarele huruie, încercînd să învingă gravitaţia, dar şi eu, şi bunicul, şi pasagerii, toţi ştim că asta nu e posibil. Avionul îşi încetineşte ascensiunea, rămîne în imponderabilitate lîngă un nor, doar pentru o secundă din timpul lumii viselor, apoi cade la sol, într-un vuiet sfîşietor.”
Posibil sa-l mai fi pus pe aici mai demult, caz in care imi cer scuze.. am peste o suta de articole si am inceput sa pierd sirul :)
N-am cum să nu fiu de acord cu tine, Gina, pentru că același lucru spuneam și eu.
Cornel, surpinzător de coerent visul tău. La mine, dacă e să visez o scenă, fără să-mi dau seama se schimbă brusc decorul sau personajele, își schimbă forma, deși rămân aceiași, mă aflu pe un câmp și în secunda următoare plutesc peste un oraș, așa mai departe.
Da, chiar al dracu’ de coerent visul lui Cornel si m-a distrat bine. Mi-a placut… Partea cu notatul viselor mi se pare cea mai grea, sau mai precis, partea cu amintirea lor fix cand ai deschis ochii… Nu prea mai imi iese.
Foarte bun textul, Cornel, mai este nevoie oare să o zic?
Cruzimea infantilă față de animale și descoperirea inocentă a sexualității este o constantă mereu prezentă în operele (sincere) despre copilărie.
M-ai făcut să îmi amintesc la rândul meu despre copilăria la țară, jocurile cu cornete, găinile. Poți face literatură din asta? Sigur că da! Trebuie doar să cunoști bine niște mecanisme-cheie. Să îți îmbraci textul într-o atitudine distantă și ironică. Dar se poate face și altfel: vezi Cărtărescu sau Herta Muller.
Merci, Pavel, ma bucur ca ia nota de trecere :)
Gina: din nou, sint nebun cu visele.. ca sa-ti dau alt exemplu.. am avut un schimb de vreo 10 e-mailuri cu un barbat pe care nu l-am cunoscut niciodata (altfel decit virtual), totul despre vise. Avea niste vise foarte ciudate tipul asta, iar eu i le explicam pe cit posibil. In Liftul, unul dintre vise e al lui, are loc intr-o biserica. Bineinteles, le prelucrez/completez.
Ok, o mostra (copy/paste fara sa prelucrez):
EL: „am avut o experienta interesanta azi,in dimineata asta l-am visatpe tatal meu decedat in urma cu doi ani Dzeu sa-l odihneasca. l-am visat frumos eram langa el pe treptele unei biserici si ascultam slujba de afara,nu spunea nimic asculta slujba,la un moment dat vine preotul la mine, nu cel ce tinea slujba,altul un ajutor, eu aveam la picioare o cutie gencutie de bere intacta in care era o substanta, solutie rosie gen hipermanganat de potasiu capsata. popa se opreste in fata mea si imi cere legetimatia, un fel de legitimatie de acces la slujba pe care o aveam in buzunarul interior al sacoului,intentia lui era vadita de a ma scoate de la slujba desi nu comisesem ceva sa justifice actulsau,eu ma cautam dupa actul respectiv tragand evident de timp desi banuiam motivul,acea cutie ce era la picioarele mele si pe care o tot impingeam discret jucandu-ma cu ea.preotul la amvon tinea predicasiineavbea tocmai de acea substanta deplangand imputinarea ei pe piata si risipa cu la care era supusa de catre populatie si faptul ca-i scazuse concentratia la jumatate.in momentul acela m-am trezit,asa ca imi amintesc acum detaliile visului.”
Eu: „Interesant visul. Partea cea mai interesanta este faptul ca aveai nevoie de legitimatie ca sa fii lasat la slujba. Asta mi-a placut mie cel mai mult!
Simbolic, legitimatia reprezinta credinta fata de religia ortodoxa. Probabil ca in realitate ai indoieli (poate in subconstient) si de aici aparitia legitimatiei, pe care tu nu o ai, simulezi ca o ai, pentru a fi lasat inauntru, dar in timp ce te cauti, tu de fapt cauti sa cistigi timp, pt ca (iar simbolic) mai tirziu (peste niste ani) poate ca o sa o obtii.
Religia, biserica apare corelata cu imaginea tatalui tau, el este ca si ctitorul acelei biserici din capul tau (care de fapt e biserica din cartierul tau – ce interesant cum visul amesteca elemente imaginare ca hipermanganatul de potasiu cu chestii stiute, familiare, ca biserica treptele ei, tocmai pt a te „pacali” si a-ti crea o senzatie cit se poate de reala).
Asta iar e firesc. Moartea, tarimul de dincolo, sau frica de asta este ceea ce cu siguranta ne forteaza sa ne gindim imediat la Dumnezeu. Imaginea tatalui tau a fost de fapt unicul initiator al acestui superb vis.
Ce nu pot sa explic cu certitudine este hipermanganatul de potasiu, dar faptul ca este rosu te duce imediat cu gindul la singele lui Isus Hristos, deci iarasi credinta.
Ce ma face sa cred ca sint pe calea cea buna cu explicatia:
1) faptul ca o impingi discret cu piciorul – este pt ca din nou te simti cu musca pe caciula, pt ca acea cutie a ta nu este veritabila si nu vrei ca popa sa observe.
2) „risipa si scaderea concentratiei la acea bautura” este cuvintul lui Dumnezeu luat in desert, (la tv de politicieni samd) si scaderea credintei in general asta fiind concentratia.
Sint pasionat de vise si in cartea asta la care scriu acum o sa folosesc mult imagini onirice deci ca drept rasplata ca am incercat sa-l explic imi rezerv dreptul sa folosesc elemente din el:) Sper ca nu te superi.
Daca mai ai vise ciudate si mai ales amintite cu claritate ca cel de fata, mi-ar place sa imi mai trimiti :)
Mihai, aceeasi explicatie. In exemplul de mai jos, eu am visat doar ca mergeam cu bunicul la vie si brusc el ma conduce de fapt la aeroportul asta de la tara. Detaliile cu urcarea in avion, decolarea aia groaznica de racheta, faptul ca eu apas „butonul de panica” si ma teleportez afara linga bunic, si faptul ca ceilali ramin acolo urlind – totul face parte din cosmar. Detaliul cu pompa in spate cu care incep, e o replica pe care o da in realitate un unchi de-al meu de 80 de ani (fratele bunicului inca traieste) unei femei care-l intreaba cum se simte. El se ducea, cum spun, la stropit :) :)
Aoleo.. cotinui sa recitesc e-mailuri si mor de ris singur.
Asta e catre o alta persoana, tot tip si la fel ii explic un vis (ca sa pricepeti si voi cum imi pierd eu timpul! si de ce scriu asa putin :) :) ) De data asta doar explicatia (nu e frumos din partea mea sa dau visul):
„Revenind la visul tau, eu cred ca e pur si simplu amintirea unei iubiri fierbinti si poate un vag regret ca nu mai e disponibila.
Durerea ei de ovare e de fapt durerea ta in testicule – asta ti-ai dat seama :) :) ”
Ok, am gasit exemplul cu niste propozitii scrise de mine, trezit in miez de noapte special pt a-mi aminti ceva dimineata. Bineinteles, dimineata nu imi spuneau nimic, ma uitam la ele ca vitelul la poarta noua :) Dar va redau tot copy/paste, cum trimisesem emailul tipului de care spun:
„Alaltaieri am avut un vis mai lung. Lucram in constructii (apropo, si eu tot ing mecanic), si intru intr-un fel de atelier mecanic unde suprafata de lucru era o placa de roca alba. Iti spun numai pe scurt. In timpul procesului, dintii unor roti ating si macina piatra asta din cind in cind si o pulbere alba se raspindea in atelier. Rotile astea erau o parte f importanta a visului, un angrenaj f complex si ce era si mai ciudat e ca isi schimbau diametrul in timp ce coborau spre suprafata de lucru astfel incit nici una nu ateriza in afara mesei.
„Ce n-ati mai vazut? Asta este „zapada tiganilor” ” explica unul, si in vis tiganii chiar foloseau pulberea asta pe post de zapada. Absurd.
Cum spuneam, visul a fost lung si ultima faza e ca ma duc la un bar aflat chiar in atelier si cer un suc. Barmanul imi da paharul cu un pai. Cind incerc sa sorb, observ ca paiul este prea subtire, si nu pot sa trag. Ma chinui si ma chinui, mai ales ca mi-era f sete si nu resusesc decit sa-mi pierd suflul. Atunci ma trezesc gifiind, cu o sete groaznica. M-am dus la bucatarie, am baut un pahar pe nerasuflate, apoi am luat o foaie de hirtie pe care am scris patru propozitii-sinteza care aveau rolul sa imi reaminteasca visul „la detaliu”, dupa trezire.
Dimineata citesc biletul:
– Zapada Tganilor
– Phil Collins
– Rotativa cu trei roti plan paralele care in timp ce taiau isi schimbau diametrul astfel incit intotdeauna aterizau pe suprafata mesei
– „Pai daca seful ramine dupa angajat, atunci seful intra-n magazin”
Prima si a treia mi-au reamintit ceva intr-adevar. Linia doi, mi-a reamintit ca pe tot timpul visului in atelier se auzea o melodie de Phil Collins. Habar n-am care, dar totusi ce ciudat sa descopar ca in vis functioneaza si partea cu auzul :)
Linia patru, nu-mi aminteste absolut nimic, parca a fost scrisa de alta persoana.
Tot ce pot sa dezleg e ca angrenajul de roti simbolizeaza obsesia si nemultumirea mea ca nu pot sa ies din monotonie si mai ales mersul la servici, in fiecare zi la fel de la 9-5 etc
Cred ca as fi putut scrie un editorial cu materialul asta de mai jos cu care m-am intins pe trei comentarii:
„Scurta lectie despre cum sa utilizezi propriille vise in creatia literara” :) :)
Florin, am uitat sa-ti multumesc: merci de trecere si asteptam povestea ta, daca ai inspiratie pe directia asta..
Vai! Am ras mult la faza cu „zapada tiganilor”… :))) Asta trebuie pastrata… Trebuie facut ceva cu ea… Trebuie sa foloseasca la ceva, vezi poate reusesti sa iti impui un vis lucid despre subiectul asta. :))
Functioneaza auzul in vis foarte bine, de multe ori am auzit in vis o gramada de cantece, stiute sau inventate in lumea visului. E fascinanta senzantia. Apoi, ti-as sugera mai mult grija la interpretarile viselor. Stiu ca e tentant sa bati calea lui Jung sau a lui Freud, eu de exemplu sunt mai mult cu Jung, dar visele nu merita sa fie interpretate atat de strict… Mai lasa portite, nu e totul atat de precis. Simbolurile ating semnificatii vaste, iar arhetipurile au niste radacini foarte lungi. Incearca atunci cand interpretezi un vis sa o faci de mai multe ori. Azi o interpretare, peste cateva zile alta de la zero si faci cate poti pana obosesti. Apoi compari rezultatele. :D
Apropo de vise cu lumea satului… Sa-ti povestesc si eu, daca esti colectionar de vise. Eu am crescut undeva in judetul Teleorman. Nu demult, poate acum un an, am visat ca in Teleorman a aparut aurora boreala. :)) Era de un verde atat de pur. Ce-am facut eu de bucurie? Am fugit sa iau avionul ca sa trec prin aurora. Era in curtea in care am crescut un avion mic si albastru, dar cu vopseaua scrijelita si cu rugina… Era practic avionul cu care stropeau chestiile cu erbicide si pe care l-am vazut de nenumarate ori in copilarie. Eh, cu avionul ala m-am dus eu sa intru in aurora si am reusit. Asa revelatie nu prea am mai trait… Simtirea era colosala, iar tot ce era senzorial era activat la maxim, incat atunci cand m-am trezit, m-am trezit degeaba ca n-am inteles mare lucru din realitate.
Sau, sa-ti spun cel mai frumos vis al meu. Visam ca zburam si ce liniste, fara intrebari, fara calcule, fara anticipari, zburam… La un moment dat ma asez pe un cablu de inalta tensiune. Ma uit in jos si imi vad picioarele. Erau gheare solzoase, iar in jos de tot se vedea agitatia dintr-un trafic urban. Ce fascinatie, ma gandeam: ia uite ce picioare am! Dar oare cum arat in rest? Am luat-o din nou la zbor si am coborat un pic ca sa gasesc o cladire inalta si sticloasa ca sa imi vad reflexia. Si cand am gasit si m-am vazut, ce crezi ca eram? Un ditamai dinozaurul cu aripi! Cata fericire pe capul meu! Si apoi am tot zburat si cand m-am trezit, tare aiurea mi s-a mai parut realitatea. :))
Gina, din ce citesc aici visele tale le depasesc pe ale mele ☺
“Simtirea era colosala, iar tot ce era senzorial era activat la maxim, incat atunci cand m-am trezit, m-am trezit degeaba ca n-am inteles mare lucru din realitate.” – e ceea ce simt si eu: “ la revenire” realitatea devine mult prea saraca. Am mai observat ceva.. visez fie daca ma umflu de somn, fie daca ma privez de somn (“visez” in sensul ca mi le amintesc.. ). Daca dorm 7.5 ore de cele mai multe ori nu-mi amintesc nimic dimineata.
Visul cu dinozaurul e bestial ☺ Multumim ca-ti imparti visele cu noi pe aici.
Ai avut vreun vis premonitoriu? Pot spune ca nimic nu bate asta.
De acord, uneori sint imposibil de explicat.
Visul cu zburatul (plutitul prin aer, mai bine zis) l-am avut doar in copilarie.
PS Cine a citit Liftul (l-am dat la f putine persoane) stie deja cum am „prelucrat” si folosit visul omului asta descris mai jos, cel care are loc intr-o biserica :)
Poate ca o sa postez capitolul la un moment dat :)
Eu nu prea am descoperit pattern-uri de vise si de amintirea lor. Am observat in schimb ca, cu cat petrec mai putin timp online, imi amintesc mai bine visele.
Am avut si vise care au anticipat realitatea, dar cat de frustrante erau situatiile! Fiindca visam ca se intampla ceva, iar cand ma trezeam eram convinsa ca urmeaza sa se intample acel ceva, dar nu primeam semne concrete. Dupa multa vreme, luni bune de zile cineva imi spunea ca mai demult s-a intamplat acel ceva. Mi s-a intamplat de repetate ori. E ca si cand visez o informatie la care in mod real nu pot ajunge, dar cu toate astea o primesc. Si desi o stiu din vis, nu pot sa mizez pe ea ca nu se confirma, decat atunci cand contextul ei se dizolva. :))
In cazul meu, ce visam ca o sa se intimple, s-a intimplat in ziua urmatoare, imposibil sa nu fac legatura. Prima oara, visul/cosmarul a fost cam banal, nu i-am dat atentie. Dar mi l-am amintit cind eram pe punctul sa alunec intr-o prapastie (eram la munte). A fost primul lucru care mi-a venit in minte cind am reusit sa-mi opresc alunecarea.
A doua oara visul mi-a influentat o decizie „pe muchie de cutit” care trebuia / urma sa o iau. A fost o decizie f. importanta, daca faceam altfel as fi fost screwed for life. Dar prea intim sa pot povesti pe site sau on line.
A treia oara… asta cred ca o sa pot povesti. Pe scurt o am deja scrisa intr-un email. Dar poate incerc sa-i dau o forma mai literara, intr-un viitor apropiat :)