Numele lui Gabriel Garcia Marquez a cunoscut un ecou semnificativ în literatura universală, numărându-se printre câștigătorii premiului ”Nobel” pentru literatură ( anul 1982). Originea extraeuropeană a autorului (Columbia) se resimte în rândurile cărților sale (”Ochi de câine albastru”, ”Dragostea în vremea holerei”, ”Cronica unei morți anunțate” și multe altele), ”Despre dragoste și alți demoni” nefăcând o excepție. Între cele 160 de pagini ale sale (ne referim la ediția din 2014 a editurii ”RAO”, colecția ”RAO clasic”), romanul incumbă misterul exotic columbian al unei povești imposibile de iubire dintre o ființă angelică și un om al lui Dumnezeu.
Textul în proză, deși condensat într-un număr relativ redus de pagini (în viziunea unor critici), păstrează un fir narativ clar, concis, din care reiese cu ușurință apartenența la curentul ”realist magic”. Romanul debutează cu un citat din Toma d′Aquino: ”Pare-se că părul trebuie să reînvie mult mai puțin decât celelalte părți ale trupului”. Acesta trezește anumite expectanțe cititorului, invocând, încă din prefață, motivul podoabei capilare ca certitudine a apartenenței la o sferă superioară, motiv rar întâlnit în literatura europeană.
Literatura comparată, o știință de o semnificativă actualitate, este îndeosebi interesată în stabilirea constantelor și variantelor din literatură; astfel, abordarea temei iubirii care își are locul sub astrul imposibilului, regăsită în ”Despre dragoste și alți demoni”, nu reprezintă altceva decât un arhetip al aceluiași avatar, dar, prin conjugarea cu viziunea auctorială evident distanțată de cea europeană, romanul apare singularizat în literatura universală.
Fiind penultimul roman al autorului (după ”Urma sângelui tău pe zăpadă” și înaintea operei ”Nu vin să țin un discurs”), romanul a fost catalogat drept ”inconsistent”, datorită scăderii progresive a numărului de pagini și implicit, a abundenței conflictului epic, remarcat în întreaga operă marqueziană. În ciuda numărului relativ redus de pagini de care este acuzat, romanul fructifică mituri autohtone nemaiîntâlnite în celelalte lucrări ale autorului.
Actualitatea temei și a viziunii este reverberată prin introducerea unui personaj observator, clișeicul pretext al unui jurnalist în căutarea unei povești demne de un articol, în acest caz, pentru revista ”Cartagena de Indias” 1994, date consemnate în prolog. Acesta este utilizat pentru a contura concret dihotomia prezent – trecut , în vederea conferirii unei alure arhaice poveștii de iubire . Cu toate acestea, în incipit se fixează într-o manieră realistă data debutului evenimentelor: 26 octombrie 1949, cu scopul de a spori autenticitatea celor relatate. Autorul ajunge să suprapună imaginarul cu un posibil real, opera rămânând deschisă interpretării.
În opera marqueziană există o constantă de viziune în ceea ce privește menținerea vie a culorilor locale (prin nume și evocarea unor mituri specifice), dar și în ceea ce privește pendularea vizibilă între real și fantastic, între actual și mitic, dar fără a neglija fondul cultural columbian. ”Despre dragoste și alți demoni” nu reprezintă o excepție, în cadrul firului epic intersectându-se regulat trecutul misterios, magic, cu prezentul dornic să recupereze acea perioadă, de un misticism aparte care nu a cunoscut perenitate, dar care s-a conservat în legende. Se poate observa cu ușurință tendința mitoforică a autorului, regăsită în toate lucrările sale.
Evocând perioada Inchiziției, Gabriel Garcia Marquez conturează fundalul perfect pentru a proiecta o cumpănă continuă între mistic și erotic, cu varii inserții dramatice specifice perioadei amintite: protagonista, Sierva Maria de Todos Los Angeles, cunoaște viața, în splendoarea tragismului ei, datorită unui sistem profund religios, injust și aberant; mușcată de un câine, aceasta este suspectată de turbare și posesie demonică deopotrivă. Trimisă la mănăstire pentru exorcizare, ea cunoaște erosul, blamat de societatea în care trăia. Relația fetei cu Don Cayetano Delaura, exorcistul ei, devine tocmai opusul conduitei impuse la mănăstire. Rămășițele copilei, găsite secolul următor, rămân singura dovadă a unei povești inedite și a unor implicații supranaturale, aspect justificat prin faptul că, pe lângă oseminte, mormântul fetei includea și părul acesteia, măsurând mai bine de douăzeci de metri.
Dat fiind acest fapt, realul, imaginarul și misticul conviețuiesc în această operă, realizând un univers al incertitudinii continue; Povestea de dragoste a fost reală, existând doar inserții ale imaginației autorului? Întreaga poveste reprezintă o imagerie, inspirată din folclorul columbian? Au fost toate acestea reale? Toate aceste întrebări absolut naturale pe care orice cititor le va adresa propriei conștiințe în timpul și după finalizarea lecturării, au dus la conturarea prestigiului cărții, datorat deschiderii sale.
Prin alternarea planurilor și crearea unor podoabe stilistice descriptive, de-a dreptul poetice, autorul trezește nostalgia unei lumi mitizate, în care fantasticul tronează în viața cotidiană; aceasta se află la antipodul lumii moderne europene, fapt ce, la o primă lectură, sporește curiozitatea și interesul. Universul arhaic evocat îmbină elemente cardinale precum sistemul sever al Inchziției, inteligența interpretată ca minune și blestem deopotrivă, dragostea ca act demonic, frumusețea ca investitură de origine satanică, lipsa de comunicare într-o familie naivă și cu frică de puterile supranaturale, curajul ca formă de mântuire.
Din punct de vedere stilitic, această operă are avantajul originalității fondului cultural-ideatic, curajul îmbinării sacrului cu profanul, motivele și descrierile literare insolite, care pot reprezenta un respiro pentru tema iubirii, atât de uzată în literatura universală. Din păcate, ilustrarea lumii creștine sub aura aberației, ca o ideologie arhaică, desprinsă de realitate, poate reprezenta un major dezavantaj în ochii unor cititori. Exoticul numelor specifice Americii Latine, coloritul strident local, poate plăcea sau nu unui anumit public, desprinderea de viziunea europeană putând să sporească aprecierile prin fructificarea noului, a elementului de contrast, fie să displacă publicului, prin decalajul de viziune.
Prin insuflarea unei stări care șarjează între curiozitate, stupefacție, furie, uimire, speranță, melancolie, opera se bucură de o importantă apreciere din partea criticilor; Îmbinarea limbajului cotidian cu unul care conturează atitudinea pudică specifică vieții monahale, în care se face recunoscută refularea noului și a natural-umanului, aflată în contrast cu fetișismul renegat, conflictul apare drept antrenat, viu. În ciuda acestui fapt, conflictul tinde să pară puțin cam restrâns, fiind redus la câteva elemente cheie (punându-se accent pe calitate, nu pe cantitate, probabil). Acest fapt, cât și apelarea la un clișeu compozițional (motivul reporterului în căutarea unei povești) reprezintă două dintre dezavantajele lucrării.
”Despre dragoste și alți demoni” reprezintă, în ciuda posibilelor dezavantaje, o oportunitate de cunoaștere a unui univers exotic, viu din punct de vedere spiritual, aparte de lumea modernă demitizată. Actualitatea temei este chestionabilă, însă, apanajul compozițional atenuează acest aspect. Originalitatea, din nou, apare ca o problemă de perspectivă: în literatura universală, opera marqueziană apare drept una originală în raport cu fondul cultural mondial, însă, în raport cu viziunea latin-americană, acest fapt rămâne discutabil.
În concluzie, opera lui Gabriel Garcia Marquez exprimă, prin raportul viziunii auctoriale, crezul conform căruia sacrul și profanul își gâsesc un punct de convergență în eros. Lucrarea sa, ”Despre dragoste și alți demoni”, reliefează această perspectivă, valorificând dimensiunile: sacru și profan, respectiv mitic și real, conturând o mitoforie de un colorit specific americo-latin. Suprapunerea planurilor sporește aura mistică a vieții columbiene din perioada Inchiziției și îi conferă exotismul datorită căruia lucrarea s-a bucurat de o enormă apreciere.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com
Lasă un răspuns