Există o diferență esențială între bârfă și critică și anume: critica se întemeiază pe judecată și judecăți de valoare în vreme ce bârfa se bazează pe prejudecată și prejudecăți de valoare.
Cei care bârfesc se caracterizează fatalmente prin faptul că nu gândesc. Judecata e un raționament, o concluzie trasă în consecința unor argumente și rațiuni. Bârfa însă nu are nevoie de asemenea subterfugii ori de vreo logică oarecare ca să se manifeste. Bârfa prezumă caracterul de certitudine al unor etichete morale. Altfel spus, bârfitorul nu își pune problema dacă judecățile lui se valoare au vreun temei moral, intelectual ori dacă sunt legitime. Bârfitorul se aprovizionează din stocul lui ”se știe” și nu mă refer la trimiteri voalate de tipul :” se știe că Maricica e cam curvă” ci la ”se știe” că faptul de a fi ”cam curvă” e rușinos, demn de ocară, degradant etc. Aici e problema: setul de certitudini morale pe care se articulează bârfa este cel dintâi demn de pus la îndoială.
Îndeobște bârfesc țoapele pseudo-educate sau « mitocanii » (în sensul originar etimologic al termenului), bârfesc cei care au convingeri puternice și ”valori sigure”, nesupuse însă vreunui examen al rațiunii, bârfesc enoriașii codurilor bunelor manière, bârfește ”lumea bună” și ”lumea rea” căci bârfa e în sine o mondenitate : o atitudine denigratoare și acuzatoare la adresa încălcării unor cutume, norme și convenții sociale, a unor repere pseudo-morale gestate și gestionate de simțul vulgar colectiv. Pe scurt, bârfa este apanajul celor ale căror prejudecăți sunt lezate de conduita unuia sau altuia. Un om care își cumpănește judecățile, care analizează lucrurile înainte de a da verdicte nu bârfește, ci critică, pentru că atitudinea critică prin definiție presupune un discurs rațional, valori argumentabile, acte de gândire mai mult sau mai puțin sofisticate. Sigur că fiecare dintre noi există o asemenea voce, sa-i zicem filosofică, și una somnambulă, o voce a rațiunii și una a prejudecății. Nu există țoapă prin excelență sau filosof desăvârșit. Însă, majoritatea semenilor consimt, în mod eronat, că bârfa ar consta într-un soi de ipocrizie, iar critica într-un soi de sinceritate. Ce diferență este, însă, între a acorda calificative greșite unei persoane în șoaptă, în gând, în absența sau în prezența ei? Bârfa constă în ILEGITIMITATEA unei judecăți de valoare și nu în maniera în care este propagată. Când califici un individ drept delăsător sau indolent sau laș, dacă există argumente prin care să îți susții punctul de vedere, nu ești decât o persoană onestă, înzestrată cu simț critic. Când însă denigrezi un om în virtutea unor criterii absolut irelevante moral cum ar fi genul, etnia, orientarea sexuală sau mai sus pomenita ”frivolitate”(noțiune aplicabilă femeilor independente îndeobște), greutatea, aspectul fizic, preferințele vestimentare, inadecvarea la eticheta unor aparențe sau la aparența unor etichete atunci cu siguranță este vorba de bârfă, indiferent dacă îi împărtășești sau nu persoanei vizate ceea ce crezi despre ea. Sinceritatea, în aceste condiții, nu este cu nimic mai morală decât ipocrizia. De vreme ce bârfa se sprijină pe judecăți greșite sau lipsă n-are nici o importanță dacă se manifestă sincer sau duplicitar, direct sau pe ocolite. Dacă, din prejudecată, consideri că un om e urât, superficial, ridicol, arogant, dezaxat faptul de a nu-i împărtăși o atare opinie e mai degrabă, aș zice, salutar. Sinceritatea, dacă nu e critică, ci bârfitoare n-are nici o valoare.
Trăim într-o societate în care domnesc și se lăfăie în conștiința colectivă prejudecăți de secol anterior, care au fost demult eradicate în occident. Bunăoară, ceea ce occidentalii numesc ”respect față de propria persoană și imagine” ai noștri numesc ”cochetărie”, ceea ce ei consideră ”demnitate și respect de sine” ai noștri numesc ”narcisism” ceea ce ei definesc drept ”individualism” ai noștri consideră a fi ”egoism”, ceea ce ei apreciază drept un ”bărbat matur și responsabil” ai noștri consideră a fi ”un fătălău” (pentru că se ocupă de activități domestice sau își consultă partenera) ceea ce ei numesc ”o femeie emancipată” ai noști continuă să numească, mai în glumă, mai în serios, ”curvă” (pentru că are o viață sexuală extra-maritală sau libertină) etc. N-o să auzi vreodată vreun bârfitor cu vocație care să se preocupe de faptul că unei eminente absolvente de biologie îi e cu neputință să aibă în România zilelor noastre o carieră în cercetare sau că mai toate posturile cheie din instituțiile publice au fost politizate, că un medic specialist de excepție, dacă nu e nici octogenar nici cu desăvârșire nebun, pleacă din țară fără nici o ezitare. Nu, bârfitorul va fi captivat de aparențele vieții private ale semenilor, își va băga nasul în exact ceea ce nu îl privește și nu privește societatea în general, se va insinua în spațiul vital, în intimitatea persoanelor, în zona lor de libertate, inviolabilă. Bârfitorul va fi la curent cu faptul că eminenta biologă are un copil ”din flori”, că medicul de excepție are o ”slăbiciune” pentru asistente…
O societate cu un atare grad de vocație a bârfei nici nu poate avea în viitorul apropiat meritocrație sau un nivel cât de cât de civilitate.
De când eram copil termenul de ”frivolitate” pe care îi auzeam destul de des în jur îmi suna total injust și injurios, pentru că îl percepeam în prelungirea unor obscure prejudecăți misogine. Cea care merită, însă, un asemenea calificativ este chiar mentalitatea care l-a consacrat.
Frivolă este o societate care spionează prin gaura cheii intimitatea fiecăruia, care încearcă să încorseteze și intimideze libertatea deplină a fiecăruia de a-și trăi viața în felul propriu în schimb se abține să comenteze orori morale autentice, nedreptăți dintre cele mai sordide. Iar frivolitatea aceasta, ușor perversă, voyeuristă aș zice, ne-a costat și ne costă generații în șir de tineri profesioniști care iau calea pribegiei sufocați de lipsa de orizonturi de aici, de tineri umaniști scârbiți de expansiunea prejudecăților și trivialității, de tineri savanți care caută să își facă meseriile într-o lume în care cunoașterea și știința sunt valori prioritare… Care e legătura dintre vocația bârfei pe care acest neam a dovedit-o și migrația celor care chiar vor să performere în ceva, vă veți întreba. Ei bine, ”dramele de familie” ale Oanei Zăvoranu sunt subiect de scandal public și de interes pătimaș în vreme ce criza sistemului medical, spre exemplu, nu a creat nici un scandal public (a produs doar proteste izolate) și n-a fost nici pe departe la fel de intens mediatizată. Cât timp viața privată e subiectul predilect de dezbatere publică, simțul critic al cetățenilor e înăbușit și împotmolit în bârfă. Și nu e vina mass mediei că bârfa se vinde atât de bine!
(Articol publicat inițial pe site-ul Ilinca Bernea’s Blog / 26.09.2012)
Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.
Cind te birfesti pe tine insuti e totusi ok… I do this a lot…
Sint de acord cu ce spui in eseu, cu mentiunea ca in literatura birfa e buna, birfa face parte din literatura, e undeva la baza piaramidei printre ingredientele principale. Felul cum vezi un om, chiar si acele defecte fizice, ticurile de care faci misto, nu mai spun ca le si accentuezi.. in scris dau farmec si savoare. Descrii oamenii ca si cum ii birfesti, doar tu cu tine. Citesc Jurnalul lui Kafka acum si ma amuza la culme sa vad cum vede el oamenii. Ori cu nasuri ridicole si luindu-si locul in scaunele de la teatru „toti pareau ca si-au luat hainele de iarna ca ma miram cum de incapeau in scaune”, etc, etc, ori din contra, o fata cu un nasuc fin si narile aproape invizibil de subtiti (citat complet pe dinafara, de fapt l-am inventat ). Si la fel Marquez si multi alti mari scriitori.. bine, putem spune „hei, de fapt sint pesonaje fictive, totul e acceptat in cazul asta…” Da, dar noi stim ca personajele se bazeaza pe rude si cunoscuti de-ai autorului.
Si iar despre birfa, nu stiu ce ambasador al Marii Britanii la Moscova e intrebat dupa trei ani de sedere ce-i lipseste din Londra. „It’s just the gossip that I miss the most.” Asta iar ca o completare la articol.. Birfa e o chestie ce tine de cadrul intim, de locul unde ai crescut, familie. Intr-o tara straina, ca outsider nu esti un candidat ce poate fi luat in considerare. In plus nici nu te intereseaza, esti cam rupt de lumea lor si ei de a ta.
Bineinteles, iar spun, tot ce am scris aici e complet pe dinafara articolului tau.. sint mai degraba niste ginduri de-ale mele fara mare legatura cu eseul tau – care mi se pare de-a dreptul impecabil.
Scuze, am sters si inlocuit primul meu comment pt ca erau chestii personale care chiar nu aveau nici o legatura cu eseul..
E binișor argumentat mini-eseul ăsta!
Observ niște perechi bune de cuvinte în aliterație: gestate și gestionate, injust și injurios… procedeu retoric binecunoscut. Parcă te-am văzut susținând o conferință, din spatele unui pupitru cu microfon, în fața unui public atent, pentru că nimeni nu ar avea curajul să bârfească la o conferință despre…bârfă!
…cel dintâi demn (cred că semn?) de pus la îndoială
Sigur că (în) fiecare dintre noi există…
Multumesc Pavel si scuze ca raspund cu asa intarziere.
M-a amuzat viziunea ta cu mine la conferinta. Nu pot sa ma laud ca n-am participat la nici una, dar pot sa spun ca de obicei, la conferinte, am somnul cel mai dulce.
bine scris. ma bucur ca l-am citit. „Sinceritatea, dacă nu e critică, ci bârfitoare n-are nici o valoare.”, bine spus. la fel ca „aprovizionarea din stocul lui ‘se stie'”.
citeva lucruri pe care le-as adauga: ma intreb de ce birfim in the first place? ce ne face sa articulam judecati de valoare ilegitime? de unde vine impulsul asta?
are de-a face cumva cu imposibilitatea de a trai o viata adevarata, o viata cu rost, care sa ne satisfaca, sa ne bucure? ne uitam in curtea vecinului doar de dragul de a ne uita sau pentru ca in curtea noastra bate vintul? cum am putea impiedica lucrul asta? cum sa ne traim viata si cum sa gasim o semnificatie in ceea ce facem de zi cu zi? educatie? probabil… ar fi mult de discutat.
„prejudecăți de secol anterior, care au fost demult eradicate în occident.” – de lucrul asta nu sint prea sigur. mai ales acum. a se vedea trump si tot ce se invirte in jurul sau. a se vedea predilectia pentru dreapta nationalista si populista din europa in ultimul timp. a se vedea cresterea alarmanta a numarului de incidente importiva homosexualilor, etc. etc.
in plus, ar fi interesant de analizat ce s-a intimplat in america cu trump. asta e un capitol special. e aproape incredibil cit de mult a putut sa distruga un singur om in citeva luni de zile. prin felul sau de a fi a nimicit munca depusa de milioane de oameni de-a lugul a zeci de ani de zile. deodata e ok sa fii misogin, sa deportezi imigranti, sa „shot somebody on the fifth avenue and not go to jail”, sa nu mai vorbim de „grab them by the pussy” din ultimele zile. de neimaginat cit rau a putut face omul asta. cei care „nu judeca”, dupa cum scrii in articol, si-au gasit vocea si deodata si-au dat seama ca e ok sa faci ce face trump si sa spui ce spune trump. chiar daca nu cistiga alegerile, trump a ruinat o tara intreaga.
in orice caz, multam de prilejul de a reflecta (macar pentru citeva minute) asupra acestor lucruri, pentru a pune birfa si frivolitatea intr-o paranteza fenomenologica luni dimineata. mai ales azi cind, in metrou, soferul/vatmanul ne-a intimpinat cu buna dimineata si ne-a urat un inceput de saptamina placut. asa, ca a vrut el. o premiera.
de corectat:
Sigur că fiecare dintre noi există o asemenea voce
celor care chiar vor să performere în ceva
Gabriel Furmuzachi, răspunsul care îmi vine acum în minte la întrebarea ”de ce bârfim in the first place” este legat de nevoia de afiliere la putere și de camuflarea propriilor puncte nevralgice. Bârfitorul se simte pus într-o poziție de putere prin calitatea de judecător pe care și-o arogă pe de-o parte și pe de altă parte se auto-legitimează ca exemplu de conduită. În general oamenii slabi și plini de complexe bârfesc, cei cu o imagine de sine deficitară sau cei care se simt ostracizați și caută să se afilieze la grup, dar n-au suficientă charismă ca să o facă prin mijloace nobile. Bârfa e o formă de invidie mascată și uneori chiar inconștientă. Uneori se suprapune peste un tip de prejudecată, care reflectă, la rândul ei, o fobie. Oamenii care se simt bine cu ei înșiși nu prea bârfesc.
Pe mine, paragraful care începe cu
„Trăim într-o societate în care domnesc și se lăfăie în conștiința colectivă prejudecăți de secol anterior, care au fost demult eradicate în occident. ”
m-a făcut să zâmbesc: iată, pe lângă nivelul scăzut de trai, încă un handicap a cărui eradicare se măsoară în ani ne desparte de ei. Dar m-am liniștit citind comentariile, văzând că e suficient să vină un Trump al europenilor, care să-i tragă în jos și să șteargă decalajul creat (aici am fost malițios și invidios, într-un cuvânt am sindromul caprovecinist, recunosc).
Nu m-a convins deloc articolul, nici în premizele sale (bârfa întemeiată pe prejudecăți, care sunt defecte de ordin socio-cultural, când de fapt bârfa este întemeiată pe invidie, care e un defect de ordin moral), nici în concluzii (motivul plecării specialiștilor ar fi mentalitățile, adică lipsa de recompensă morală, când de fapt se știe că este lipsa de recompensă materială a muncii).
Barfa este intemeiata pe invidie, in cele mai multe dintre cazuri, asa cred si eu, dar ea nu poate fi demonstrata ci doar banuita, in schimb prejudecata da. Eu nu stiu sa recunosc invidia. Poate ca e travestita in prejudecati, de aceea nu vad o relatie de exluziune intre ele cum spuneti.
Sigur ca majoritatea specialistilor pleaca din motive financiare si ca banii sunt un element decisiv in decizia de emigrare a multora. Articolul meu nu isi propune sa fie unul exhaustiv sau un documentar sociologic. Eu vorbesc prin prisma experientelor proprii. Eu sunt un emigrant cultural nu economic, in Romania o duceam mult mai bine cu banii si cu cariera decat in tara adoptiva in care ma simt in largul meu si fericita desi sunt un paria. Nu stiu un caz tipic, stiu, tocmai de aceea vorbesc.
Mulțumesc, nu știam că vorbiți din experiența personală. Într-adevăr, subiectul are multe fațete. Scrisesem și eu un articol pe tema asta, dar cred că o să-l mai revizuiesc înainte de a-l publica.